Palmares. Bilanţ. Perspectivă. Trei termeni nedramatici, aproape „festivişti”, imposibil însă de evitat pentru oricine ar încerca o „ochire retrospectivă” asupra stagiunii ’79 – ’80 a Teatrului Tineretului (pe scurt „T.T.” –.colectivul pietrean având suficiente argumente pentru a-şi putea etala butonii simetrici ai iniţialelor).

După spectacolul de lirică patriotică „Suntem şi rămânem” (regia Eduard Covali) şi „Cei trei muschetari” (care a deschis de fapt stagiunea), a urmat premiera cu „Program special L.B.”, piesa englezului Stephen Poliakoff, în regia inspirată a lui Alexandru Tocilescu (regizorul Nevestelor…) şi în scenografia expresivă a lui François Pamfil. Departe de a fi un „colaj” de fraze dramatice şi muzicale, departe de a înfăţişa doar „suferinţele” unui redactor muzical dintr-un obscur studio de radio, piesa se constituie într-un vehement rechizitoriu împotriva poluării sonore, a inculturii, a prostului gust „taxat” drept artă şi impus prin puterea difuzoarelor şi amplificatoarelor, încercând să corecteze, măcar în ultimul ceas, traiectoria unor juvenile destine în derivă, o lecţie de demnitate şi de luciditate amară, poate prea târziu cucerită; piesa nu cere aplauze, ci o participare mai intimă şi mai subtilă.

E o piesă care prilejuieşte un rol de zile mari actorului Cornel Nicoară (rol extrem de dificil: să „spaţiezi” doar prin privire şi prin polifonia vocilor e o performanţă greu de egalat), veritabilul debut pietrean al actorului Răzvan Ionescu (remarcabilă „devenirea” personajului Rex), un rol mic cât o bijuterie lui Constantin Ghenescu şi două partituri cu replici puţine, dar suficient de sugestive, actriţelor Mariana Buruiană-Dabija şi Anca Bejenaru.

Stagiunea ’79 – ’80 ne-a oferit zilele trecute o a patra premieră: „Dulcea ipocrizie a bărbatului matur”, piesa lui Tudor Popescu, în regia lui Eduard Covali. Nu e cea mai izbutită piesă a dramaturgului atât de jucat pe scena T.T. – ului, dar ea a avut meritul de a fi fost suficient de „teatrală” pentru ca jocul actorilor să fie nu numai veridic, ci chiar să emoţioneze.

Extrem de mobil, cu o mimică adecvată, ajutând permanent textul, Gheorghe Dănilă a fost foarte aproape de prestaţia sa din „Cuibul”, Marina Maria, Virginia Rogin şi Eugenia Balaure-Apostol ne-au surprins introducând o notă de lirism printre replicile spumoase. Foarte în rol Cristian Motriuc şi Valentin Uritescu.

Să aşteptăm acum Femeia îndărătnică” în regia lui Iulian Vişa (cel care a regizat „Slugă la doi stăpâni – un succes de durată al T.T. – ului).

Să mai notăm printre succesele teatrului un spectacol „Nevestele vesele din Windsor” ajuns „centenar”; o altă piesă care numai în turneul din această toamnă a acumulat 45 de spectacole (la care se adaugă şi 15 spectacole la sediu).

Să mai adăugăm plusul de maturitate profesională câştigat de către toţi actorii teatrului, evidenţierile fiind imposibile – chiar dacă am fi tentaţi pentru o clipă să optăm într-o listă extrem de restrictivă pentru Cornel Nicoară, Valentin Uritescu, Paul Chiribuţă, Carmen Petrescu, Eugenia Balaure-Apostol sau Constantin Ghenescu (înlocuiţi aceste nume cu altele şi „punctajul” acestui „clasament al adevărului” ar rămâne acelaşi) – colectivul T.T. – ului alcătuind o adevărată echipă, o trupă (termenul e sugestiv, ar trebui reabilitat!), mai tinerii Mariana Buruiană-Dabija sau Răzvan Ionescu integrându-se (mai ales prin penultima premieră) perfect în acest sudat ansamblu.

Vorbind despre seriozitatea profesională a actorilor, al pomeni şi câteva lucruri din „culise”, intime poate, dar care explică succesele reale, aproape „banale” prin continuitate şi înălţime egale; unele repetiţii desfăşurate în schimbul III, mult după ce orele par obosite şi ele şi timpul se scurge într-o altă zi, documentarea aproape filologică a actorilor pentru descifrarea textului unui personaj complex, repetiţiile de „frazare” din pauzele, atât de scurte şi de puţine, emoţiile pe care un actor sau altul, neprezent (în scenă!) într-o piesă, le are în culise sau în sală pentru jocul, replica sau triumful colegului, care trebuie să ne convingă pe noi, mult prea exigenţii spectatori nemţeni, de adevărul mesajului pe care ni-l transmite.

Unul din secretele sudurii sufleteşti şi artistice a colectivului pietrean îl constituie şi faptul că actorii joacă permanent, nimeni nu face „figuraţie”, nu se deprofesionalizează.

E şi motivul pentru care atâţia actori, tineri absolvenţi ai I.A.T.C. – ului se bat pentru o repartiţie aici., T.T. – ul fiind un veritabil rezervor de mari actori, o rampă de lansare, o firmă, o „marfă” extrem de căutată la „export”.

Desigur există şi „voci” care opiniază că T.T. – ul are tendinţa de a concura şi teatrele … muzicale (Vezi: Nevestele …, Cei trei muschetari, L.B. etc.), că uneori textul devine pre-text şi în acest context actorii nu „joacă”, cu „se joacă”. Pete există şi în soare…

Entuziast şi tânăr (cred că nu există un epitet mai potrivit pentru acest teatru) T.T. – ul a avut iniţiativa unei excelente „Antologii a scriitorilor români contemporani”, metamorfozată cu o şi mai generoasă deschidere spre complementaritate în acele „Colocvii” ale T.T. – ului – dialoguri între teatru şi sport („partener” Grigore Ilisei), între teatru şi poezie (invitat: Laurenţiu Ulici), între teatru şi film (interlocutor – Bujor Râpeanu).

Să mai amintim şi de „Saloanele artistice” – întâlnire dintre actori şi diferite categorii de spectatori: profesori, medici etc., discuţiile cu spectatorii după premieră, discuţii cu spectatorii la locurile lor de muncă, în întreprinderi, în diferite comune ale judeţului.

Maturitatea acestui teatru îi permite să fie şi părintele „de facto” şi „de jure” al Festivalului de teatru pentru copii şi tineret – anul acesta la a 6 –a ediţie.

Sunt, aşa cum spuneam, realizări certe, „Teatrul Tineretului” îndeplinindu-şi cu cinste menirea de a fi: locaş de cultură, factor de cultură, focar de cultură.

E un adevăr incontestabil pentru că se manifestă într-un domeniu al deplinei evidenţe.

Lucian Strochi

(PETRODAVA CULTURALĂ, 1980, p.4)