Aforisme – 12 septembrie 2015
Maxima zilei: Să vezi nevăzutul, să auzi neauzitul, să pipăi nepipăitul, să guşti negustatul, să miroşi nemirositul –astea sunt atributele nebunului sau ale poetului.
S-a oferit să fie voluntar ca să nu fie obligat să facă acel lucru neplăcut.
S-a temut atât de mult de expresia „cap sau pajură”, încât a insistat ca pe stema ţării să fie reprezentaţi doi lei afrontaţi.
Salopeta e halatul muncitorului (din gândirea unui copil).
Saluturile şi săruturile nu sunt paronime.
Salvaţi sufletele noastre! Cu trupurile e mai uşor…
Să dăm zarului ce e al cezarului: Rubiconul.
Să fie auritul laur banalul dafin din murături şi mâncăruri?
Să mor în vis sau din dragoste – iată singurele morţi acceptabile.
Să nu judecăm după aparenţe: ornitorincul are cioc şi se înmulţeşte prin ouă şi nu e pasăre. După cum nici delfinul nu e peşte.
Să nu ne ruşinăm pe strămoşi sau de urmaşi. În cazul normalităţii sau a genialităţii noastre, putem fi un doar un accident genetic, accident care nu contrazice specia.
Să nu-ţi faci cuib în cuib de cuc.
Să recunoaştem că geniile sunt adesea sâcâitoare, cu prea multe pretenţii şi uneori anoste.
Să recunoaştem că umbra e destul de insistentă.
Să te odihneşti de muncă prin muncă. Enescu spunea parcă asta. De acord. Dar ce ne facem cu cei care se odihnesc obosiţi de prea multă odihnă?
Sărăcia nu e sărăcie cu adevărat, dacă nu ajunge o stare de spirit.
Sărbătorim cu fast, ca zile personale, două zile pentru care nu avem nici un merit: ziua de naştere şi onomastica.
Sărută mâna care munceşte şi ea va scăpa de bătături. Şi va înflori.
Sărutul e ştampila de autentificare a certificatului dragostei.
Să-ţi fie cineva dator pe viaţă nu însemnă neapărat o recunoştinţă veşnică, ci şi un împrumut mereu uitat şi rostogolit.
Sângele unei crime nu se şterge niciodată cu niciun solvent, diluant sau vreo altă substanţă.
Scara evoluţiei nici nu începe, nici nu sfârşeşte cu omul.
Scepticul e convins că nu va ajunge niciodată la sceptru.
Schimbarea nu e întotdeauna un semn al progresului. Câte civilizaţii nu s-au prăbuşit crezând asta!
Scria o poezie atât de sfioasă, încât nici nu o remarcai.
Scriitorul nu ştie niciodată, atunci când scrie, dacă e viu sau mort.
Scriitorul se chinuieşte mult să scrie o pagină de literatură. Prin urmare, e normal să se răzbune pe cititor, torturându-l cu rândurile sale ininteligibile.
Scrisul nu se şterge, oricât ai încerca acest lucru. Seamănă, din acest punct de vedere, cu sângele de la locul crimei.
Scrumul poate fi amintirea unui foc. Respectaţi deci cenuşa…
Se lăuda că a stat cu Dumnezeu la taclale. Şi culmea! unii l-au şi crezut. Stând tot la taclale.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.