Tata avea multă încredere în mine, mă credea curajos, mă vroia pesemne viteaz, nu-i plăceau smiorcăiţii, mămăligile, un copil trebuie să fie călit, aşa ca oţelul ? – am întrebat şi tata s-a uitat pieziş la mine, să vadă dacă nu cumva îl ironizasem, nici vorbă, nu făcusem altceva decât să citez un roman sovietic, la modă.

Tata încerca să mă lecuiască de spaimă, nu trebuie să-ţi fie niciodată frică, îmi repeta mereu şi toate erau bune până când trebuia să mă duc în beci, luam un cogeamite cuţit, aproape cât un iatagan, ajungeam la trepte, coboram spre beci, tata nu mă lăsa să iau cu mine o lumânare, ce să faci cu ea, mai dai foc pe acolo, în beci toate erau reci, nu avea ce să se aprindă, pentru ce să iei cu tine o lumânare, doar nu ţi-e frică, nu-mi era frică, eram aproape paralizat de groază, cum ajungeam în faţa uşii beciului, începeau spaimele, se adunau toate fantomele, strigoii, piraţii, demonii, vampirii, toţi monştrii pe care îi văzusem prin cărţi şi care torturau, schingiuiau, beau sânge omenesc, omorau oameni, eu duelam îngrozit cu întunericul, înaintând cu paşi de spadasin până la crucea atârnată de tavan acolo unde se găsea pâinea uriaşă, din care trebuie să tai o bucată, nici prea mare, să nu se usuce, nici prea mică, să ajungă pentru o masă, tăiam un codru de pâine, aruncam câteva fârâmituri pe jos, pentru monştri mei, într-un fel îmi era milă de acei monştri, permanent însetaţi şi înfometaţi şi care erau puternici numai în întuneric, luam pâinea sub braţ şi cu stânga continuam să mă lupt cu monştrii nevăzuţi, dar care cu siguranţă că erau acolo şi care m-ar fi prins de mână, poate chiar m-ar fi sfâşiat, dacă nu s-ar fi temut de tăişul cuţitului meu viteaz.

Închideam uşa beciului cu lacătul mare şi ruginit, în groaza mea mi se părea că lacătul şi chiar uşa scârţâie, nu se întâmpla aşa, dar spaima mea era întreagă, urcam cu grijă scările, pe jumătate întors, să nu mă atace vreun demon din spate şi ajungeam în sfârşit la lumină, răsuflam de câteva ori, reglându-mi respiraţia şi potolindu-mi inima ce se zbătea înnebunită, gata să-mi sară din piept şi intram calm, aproape indiferent în casă, cu pâinea adusă ca un trofeu.

Ziua eram curajos, m-aş fi bătut cu oricine, chiar dacă părea mai puternic decât mine, dar noaptea spaimele se adunau în valuri, în suluri lungi, precum ceaţa în văi.

Nu mă temeam de Dumnezeu, chiar atunci când greşeam, eram convins că va înţelege greşeala mea, mă rugam e drept în fiecare seară: „şi ne iartă greşalele noastre / aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri / şi ne izbăveşte de cel rău…”

Spaima mea era una mai rară, metafizică, culmea, lovindu-se de mine, om al concretului, cu alte cuvinte mă temeam mai mult de virtualităţi decât de realităţi, poate şi pentru că realităţile le cunoşti, iar virtualităţile ţi le imaginezi.

Pe strada noastră coborau vacile spre abatorul din colonia cealaltă, de peste calea ferată.

Asta se întâmpla o dată, de două ori într-un an. Cireada cuprindea mai mult boi decât vaci, vitele mugeau neliniştite, ieşeam întotdeauna să le văd, mă urcam pe gard şi le vedeam spinările, unduind asemeni unei mări ciudate, vii, sau poate un râu, le vedeam apoi şi capetele, vitele erau îndârjite, dădeau energic din cap, a ameninţare, lasă că vă arătăm noi, sfârşeau însă la abator, ucise, tranşate şi apoi vândute în măcelării.

Într-un an însă, cireada m-a prins în faţa porţii, la doar doi paşi de ea. Poarta avea şi o siguranţă, pe care nu o folosea nimeni, sau atât de rar, că eu nici nu ştiam că există, m-am dat binişor cu spatele spre portiţă şi am încercat să deschid portiţa cu mâna dată la spate, n-am reuşit, cineva, poate Vica pusese siguranţa, poate că ştia că vin vitele şi s-a gândit să nu ne intre în curte sau în grădină vreuna, cine ştie.

Vitele păreau cuminţi, mergeau ca încolonate pe mijlocul şoselei, între mine şi ele era totuşi un şanţ pe care l-am crezut atunci salvator, nu-mi era spaimă, eram mai mult curios, nu văzusem până atunci o vacă sau un bou de atât de aproape, pe neaşteptate un bou s-a desprins de restul cirezi şi a venit drept spre mine, a şters cu copita din dreapta piciorului din faţă nisipul şi s-a repezit să mă împungă, m-am lăsat pe genunchi fulgerător şi coarnele boului au lovit sec în gard, însemnându-l în două locuri, a mai lovit o dată, de data asta rupând o scândură, curios, nici acum nu-mi era frică, mă gândeam că dacă va lovi a treia oară şi va rupe complet scândura cenuşie, putredă aproape a gardului, pe acolo mă voi strecura eu, găsindu-mi scăparea, mă gândeam chiar să o rup la fugă, colţul grădinii şi cealaltă stradă, perpendiculară pe cea principală era destul de aproape, dar şi mai aproape era vita gata să mai lovească o dată şi încă o dată.

Şi atunci s-a produs miracolul, între bou şi mine s-a interpus o vacă, imensă, mai mare chiar decât boul, a mugit scurt, mustrător, adică, ce ai cu copilul, el nu ţi-a făcut nimic, boul a ezitat o clipă, apoi a plecat ruşinat capul, vaca s-a întors spre mine şi m-a lins pe frunte cu o limbă aspră şi vânătă, ca şi cum mi-ar fi spus, ei, linişteşte-te, nu s-a întâmplat nimic, cireada s-a scurs liniştită la vale, spre moarte, cred că vitele ştiau că se îndreaptă spre moarte, dar nu aveau ce face, îşi acceptau triste şi resemnate destinul.

Dincolo de portiţă plângea Vica, mă şi crezuse mort, îşi reproşa că pusese siguranţa la portiţă, ce prostie, mă mângâia şi mă săruta şi îşi cerea iertare, am iertat-o bineînţeles, mărturisesc că nu-mi fusese frică deloc, poate pentru că nu văzusem niciodată în vacă un pericol, pentru că totul se petrecuse prea repede şi eu nici nu avusesem când să mă înspăimânt, adică, până să mă înspăimânt eu, totul trecuse, dar pentru că Vica plângea, am început să plâng şi eu.

Am citit apoi un basm despre o mamă care fusese preschimbată în vacă de o vrăjitoare care se căsătorise cu soţul ei. Mama a fost sacrificată, carnea şi oasele îngropate, dar fetiţa ei vorbea cu mama sa, adică cu vaca şi vaca o liniştea şi o mângâia şi m-am gândit că eram poate într-o poveste, că vaca aceea care mă apărase fusese pentru câteva clipe mama mea, că o vrăjitoare rea o preschimbase şi pe ea din femeie în vacă.

Am văzut tot în acel an, în aceeaşi vară, o scenă cutremurătoare, cu un om care turbase, fusese muşcat de un câine şi nu se dusese să-şi facă injecţie, omul era într-o cuşcă cu gratii, nu mai ţin minte dacă de fier sau de lemn, omul se prinsese zdravăn de gratii şi încerca să iasă din cuşcă, aceasta se zgâlţâia din toate încheieturile, omul lătra ca un câine şi urla ca un lup, din gură îi atârna o limbă roşie, uriaşă şi bale albe, de parcă ar fi fost otrăvit.

Cuşca era într-o căruţă cu platformă, caii erau şi ei speriaţi, ca la lup, căruţa era înconjurată de şase bărbaţi vânjoşi, nimeni nu spunea nimic, tăceau toţi, impresionaţi, până şi copiii care se strânseseră ca la urs, nu scoteau un cuvânt, alaiul a trecut pe strada noastră, venind dintr-o străduţă laterală şi a coborât spre strada principală, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu omul acela, probabil a murit, dar câteva zile am avut în vis, dar şi ori de câte ori închideam ochii vedeam imaginea acelui om devenit fiară, îi auzeam lătratul, gemetele, strigătele, îi simţeam mirosul aparte, îi vedeam mâinile puternice încleştate de gratii, gata-gata să le îndoaie sau chiar să le rupă.

Se întâmplau multe lucruri ciudate cu oamenii de pe strada noastră. În primăvară se mutase la trei case de noi o familie, Hârzob, care avea trei copii, două fete şi un băiat.

Fata cea mare, Lala, avea o culoare a pielii neobişnuită, era vânătă, bătând aproape în violet.

Am aflat că fata era foarte bolnavă, avea maladie albastră, sângele ei se amesteca, nu avea un perete al inimii, ar fi trebuit operată, dar şansele de a mai trăi erau foarte mici, oricum avea să moară.

Lala era foarte deşteaptă, cea mai bună din clasă, curios, copiii nu se legau de ea, aşa cum se întâmplă de obicei, când văd o anomalie, Lala era blândă, avea un cuvânt bun pentru oricine, de parcă toţi am fi fost bolnavi şi numai ea sănătoasă, nu va mai trăi mult, şopteau vecinele, s-a împăcat cu soarta, dar Lala a învins, a făcut o operaţie undeva în străinătate, în America parcă, a redevenit normală, pielea şi-a recăpătat culoarea ei neobişnuită, s-a căsătorit, are doi copii frumoşi şi sănătoşi, e o învingătoare.

Tot atunci am aflat că unele animale au sângele albastru sau verde, că sângele poate fi şi galben sau incolor, mi-am imaginat într-un început de povestire copii de toate culorile, povestirea o intitulasem Copiii curcubeului, auzeam poezii în care se vorbea de copii albi, negri sau galbeni, citeam poveşti despre pieile roşii, cu siguranţă că erau şi oameni verzi sau albaştri, apoi se spunea că oamenii au şi văzut oameni verzi şi mici, aproape ca nişte lăcuste, pe Marte.

Nu mai ştiu ce s-a ales de acea poveste, mai reţin finalul, copiii se întorceau în curcubeu, dar mă gândesc şi acum cât de interesantă ar fi o planetă cu oameni de toate culorile.

Era la modă internaţionalismul proletar, se vorbea mult despre copii, despre copiii coreeni, chinezi, asiatici în general, erau multe poze şi poveşti cu ei, unele poveşti se pretindeau a fi adevărate, copiii sufereau mult din cauza războiului, de vină erau imperialiştii şi americanii, credeam că imperialiştii sunt un popor aparte, războinici, răi şi mă întrebam de ce nu intervine marea noastră prietenă a tuturor, Uniunea Sovietică şi mai ales, Stalin, prietenul tuturor copiilor din această lume.

Copiii coreeni erau copii ca şi noi, numai că aveau pielea mai galbenă, ochii mai oblici şi mâncau mai mult orez decât noi şi acela chinuindu-se cu două beţigaşe, rimele din poezii erau şi ele ciudate, orez rima cu crez şi chinez, bambus (cu accent pe ultima silabă!) cu apus, iar imperialist cu egoist, trist, fascist. Americanii erau nişte animale păroase, hidoase, ţin minte lozinca strigată şi scrisă: Jos labele de pe Coreea!; Coreea rima cu de–aceea şi scânteia.

Copiii făceau şi ei politică în versuri, evident nu ştiau faptul că fac politică, aşa că toţi strigam: neamţ / cu curu-n şanţ, rus / cu curu-n sus şi român / cu curu-n fân. Lucian Crişan era neamţul, celălalt Lucian, adică eu, rusul, ceilalţi, chiar unguri fiind, erau românii.

Nu era o ură între noi, nici măcar un resentiment, ci doar ecoul unui război care nu era atât de departe de noi, aşa cum şi-ar fi dorit poate oamenii.

(va urma)

Lucian Strochi