Curios, o Istorie a literaturii fantastice româneşti nu s-a scris încă, deşi s-au realizat antologii admirabile (să amintim numai de Masca. Proză fantastică românească. Prefaţă şi antologie de Alexandru George. Bucureşti, Editura Minerva, 1982), s-au scris studii ce pot constitui veritabile introduceri în literatura fantastică (între care Proza fantastică românească a lui Sergiu Pavel Dan (Bucureşti, Editura Minerva, 1975), monografii dedicate unor scriitori, maeştri ai fantasticului (Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Mihai Eminescu etc.), iar lista autorilor fantastici creşte în proporţie trigonometrică, atât prin „restituiri”, cât şi prin achiziţii şi adeziuni de noi membri, justificând pe deplin o asemenea încercare.

Personal am inventariat peste 300 (trei sute) de scriitori români care au cel puţin o proză fantastică inclusă într-un volum şi alţi aproximativ 250 de autori care au publicat proze fantastice în revistele de cultură.

Absenţa acestei Istorii… s-ar explica atât prin neîncrederea criticilor în perenitatea genului (am amintit undeva de G. Călinescu şi de T. Vianu, dar lor li se pot adăuga Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Adrian Marino (culmea! autorul unui substanţial studiu despre fantastic), Al. Philippide (el însuşi autor de proză fantastică!) etc., cât şi prin dificultatea evidentă de a clasifica un material extrem de greu de clasificat.

Dar cred că adevăratul motiv al absenţei unei Istorii a literaturii fantastice româneşti îl constituie faptul că puţini autori au scris numai literatură fantastică. Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Al. Macedonski, Ion Minulescu, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Ionel Teodoreanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu etc. au scris proză fantastică, dar ei s-au impus, în literatura română, prin alte genuri şi opere.

Chiar şi în cazul lui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu, aşa cum am văzut, nu există numai o operă fantastică, ci şi o operă ştiinţifică, realistă şi dramatică la primul, poetică şi dramatică la al doilea.

Cel mai aproape de realizarea unei asemenea Istorii… pare a fi fost Sergiu Pavel Dan, dar el nu este preocupat de cronologizarea operelor fantastice (şi, implicit, a scriitorilor, lucru esenţial pentru orice Istorie, fie ea şi una literară), ci de clasificarea pe teme, motive, structuri, lucru pe care îl recunoaşte în Cuvânt înainte:

„Ineficienţa primului criteriu, cel diacronic, îşi propune s-o releve ultimul capitol al preliminariilor, cel intitulat: Perspective metodologice; e încheierea firească a oricărui examen cât de cât atent al evoluţiei noastre literare. Istorie înseamnă ancorare în timp, deci joc nemijlocit al influenţelor, înseamnă o minimă convergenţă a ideilor şi gustului estetic al creatorilor succesivelor generaţii. Or, la noi – aşa cum sugera observaţia noastră iniţială – creaţiile fantastice se datorează unor iniţiative cu totul independente, neîncurajate adică de ambianţa curentelor, grupărilor sau cenaclurilor vremii lor.” ¹

Sergiu Pavel Dan scrie mai mult o Istorie sincronă a fantasticului şi, chiar dacă pare curioasă, la prima vedere, alăturarea unor nume cum ar fi Ion Creangă de cel al lui Ion Minulescu, Oscar Lemnaru sau Vladimir Colin (Apologul feeric, modalitate specifică a basmului românesc), Mihai Eminescu de Laurenţiu Fulga (Fantasticul doctrinar), Nicu Gane de Victor Papilian (Fantasticul ca revers inacceptabil al verosimilului), arborele genealogic al fantasticului nu e deloc … fantastic sau absurd.

Într-o carte dedicată în întregime fantasticului, dar intitulată ambiguu şi neutral Proza românească şi vocaţia originalităţii, Ovidiu Ghidirmic face şi el radiografia fantasticului românesc, împărţind fantasticul în mitologic, filosofic şi enigmatic şi absurd: realismul fantastic. Numele alese pentru fiecare ramură a fantasticului sunt judicios alese şi criticul dedică fiecărui scriitor pagini substanţiale. Fiecare scriitor e urmat, perifrastic, de alte subdiviziuni ale diviziunii de bază. Pentru Fantasticul mitologic sunt selectaţi Vasile Voiculescu (De la fabulosul folcloric la miraculosul mitico-magic), Fănuş Neagu (Fantasticul legendar şi baladesc. Dimensiunea mitică a spaţiului dunărean) şi Ştefan Bănulescu (Între fabulos şi feeric. O mitografie a Bărăganului), pentru Fantasticul filosofic sunt aleşi Eminescu (Moştenirea prozei eminesciene), Mircea Eliade (De la mit la filosofie) şi Laurenţiu Fulga (Laurenţiu Fulga şi fascinaţia erosului), iar pentru Fantasticul enigmatic şi absurd: realismul fantastic, autorul s-a oprit la Mateiu I. Caragiale (Deschidere cu Mateiu I. Caragiale), Ion Vinea (Ion Vinea şi vocaţia misterului), Al. Philippide (Al. Philippide în orizontul neoromantismului), A. E. Baconsky (A. I. Baconsky şi enigmaticul absurd) şi D. R. Popescu (D. R. Popescu şi realismul fantastic).

Lipsesc scriitori importanţi, care au dat pagini substanţiale pentru literatura fantastică, precum I. L. Caragiale, Gala Galaction, Emil Botta, Cezar Petrescu, Victor Papilian, Vladimir Colin (unii dintre ei îngrămădiţi în capitolul Rădăcini. Precursori din secţiunea Fantasticul mitologic); lipsesc de asemenea unele diviziuni importante ale fantasticului; în plus chiar diviziunile prezente comportă unele discuţii: fabulosul, feericul, miraculosul pot fi categorii estetice aflate în proximitatea fantasticului, dar, în nici un caz, nu pot fi adjectivări ale fantasticului, după cum realismul fantastic este un non-sens.

În fine, orice tip de fantastic este, în esenţă, enigmatic şi, într-un fel, absurd. Surprinde, de asemenea, includerea lui Fănuş Neagu printre scriitorii fantastici. Fănuş Neagu poate fi un scriitor mitic, magic, liric, baroc, dar în nici un caz fantastic, metaforizarea excesivă a textului distrugând practic această posibilitate de a fi a prozei sale.

Dar, dincolo de toate, Ovidiu Ghidirmic face admirabile analize asupra creaţiei unor scriitori. Iată doar două exemple:

„Dacă Mistreţii erau blânzi nu se circumscrie cu totul sferei fantastice, ci numai prin anumite elemente, Dropia este, în schimb, o capodoperă a literaturii fantastice, reprezentând punctual cel mai înalt al creaţiei lui Ştefan Bănulescu. (…) Este vorba, în Dropia, aşadar, de două călătorii: una în spaţiu şi alta în timp. Călătoria în spaţiu formează planul realist al nuvelei, iar călătoria în timp (povestea lui Miron), mult mai tulburătoare prin semnificaţii, planul fantastic.”²

„Gala Galaction este un inaugurator al dimensiunii mitice a spaţiului dunărean, un Sadoveanu de câmpie. Nuvela sa cea mai reprezentativă este Moara lui Călifar (1902). Nuvela figurează în Antologia nuvelei fantastice, versiunea românească (Editura Univers, 1970), a lui Roger Caillois şi este, fără îndoială, o capodoperă a literaturii fantastice din toate timpurile. (…) Galaction se păstrează, în această nuvelă, foarte aproape de miraculosul mitologic şi fabulosul folcloric, dar nuvela este realizată după o tehnică extrem de savantă, a confuziei dintre vis şi realitate. Tema nuvelei o formează pactul faustic. (…) În Moara lui Călifar, Galaction exploatează, la maximum, resursele oniricului. Nu exagerăm de fel, dacă afirmăm că Moara lui Călifar este o nuvelă aproape nervaliană. Povestitorul realizează, la o lectură mai atentă, visul în vis.” ³

Gheorghe Glodeanu stabileşte o filiaţie directă între Eminescu, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Laurenţiu Fulga, D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu şi Tudor Dumitru Savu, concluzionând:

„Referirile la o serie de scriitori de certă valoare precum Mihai Eminescu, V. Voiculescu, Gala Galaction, Laurenţiu Fulga sau Dumitru Radu Popescu demonstrează, pe de o parte, existenţa unei familii de spirite apropiate în literatura română şi, pe de altă parte, calităţile şi capacitatea de metamorfoză a fantasticului autohton.”⁴

Un excelent studiu, o panoramă a literaturii fantastice româneşti ne oferă Alexandru George în Prefaţa sa la antologia Masca. Proză fantastică românească. Deşi selecţia este severă (conform principiului un autor – o singură operă), antologia din 1982 este convingătoare (deşi lipsesc, din motive de spaţiu I. Agârbiceanu, D. R. Popescu şi, motivate de momentul apariţiei, toţi autorii şi operele de după 1980), confirmând valori şi impunând nume mai puţin cunoscute azi (Titus Hotnog, Emil Ivănescu, Vasile Beneş), conţinând 38 de autori şi tot atâtea opere. Autorul mărturiseşte:

„Ideea noastră a fost să dovedim prin masivitate şi varietate existenţa unui gen pe care critica literară românească nu l-a consemnat cu recunoaşterile cuvenite decât foarte recent. În ciuda marii diversităţi a personalităţilor şi stilurilor este imposibil să nu surprindem o funciară legătură în tematică şi în modalităţile de tratare, dar mai ales în atitudinea diverşilor autori faţă de realitate şi faţă de puterea ficţiunii. Cu fantasticul ne aflăm în însuşi nucleul problematicii creaţiei artistice pe care nici un adevărat artist nu se poate preface că o ignoră, chiar dacă ideile sale despre artă îl îndepărtează aparent de ceea ce esenţa actului creator îi impune.

Proba (prin calitate şi varietate) pe care încercăm să o producem graţie actualei antologii va înlătura, sperăm, o anumită acuzaţie pe care literatura fantastică trebuie să o înfrunte, chiar dacă ea nu este totdeauna deschis formulată: anume că ar reprezenta un simplu „manierism” al fanteziei artistice, un joc cel mult amuzant şi surprinzător al ingeniului creator al minţii omeneşti. Faptul că vedem literatura fantastică urmând atât de strâns cursul cel mai firesc al unei literaturi atât de angajate în realitate, cum este cea română, ni se pare că deschide o perspectivă optimistă pe care viitorul o va confirma cu certitudine.”⁵

De fapt, ultima frază, atât de conformistă aparent, ne avertizează şi asupra unui pericol care a pândit literatura fantastică românească timp de peste douăzeci de ani (1944- 1966, ultima dată marcând apariţia Povestirilor lui Vasile Voiculescu), când cuvântul fantastic era considerat în cel mai bun caz evazionist, iar realismul era impus în cea mai ireală formă de guvernământ pe care o cunoscuse vreodată România, realism care, paradoxal, transforma literatura lui albul-alb şi negrul-negru într-un perfect basm cu un Făt-Frumos sărac şi un Zmeu chiabur.

Una din ultimele Istorii ale literaturii române, cea a lui Dumitru Micu, din anul 2000, are meritul de a dedica fantasticului aproape două capitole: III. Realismul „neţărmurit”. Onirism, alegorism, parabolism, fantastic, meditaţie (tratând despre Laurenţiu Fulga, Alice Botez, Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, George Bălăiţă, Sorin Titel, Tudor Gherman, Octavian Paler) şi IV. Fantasticul, senzaţionalul, ludicul (cuprinzându-i pe Oscar Lemnaru, Valeriu Anania, Leonida Plămădeală, Vladimir Colin, Vasile Rebreanu, Romulus Dianu, Sonia Larian, Modest Moraru, Iordan Chimet, Marius Tupan, Iulian Neacşu)⁶, alţi autori de literatură fantastică fiind trataţi fie monografic, fie în cadrul altor curente.

Cele câteva exemple oferite vorbesc despre dificultăţile reale de a fi definit fantasticul în cadrul literaturii române, reprezentanţii, operele, tendinţele, filiaţiile interne şi externe, ca să nu mai vorbim de încercarea de a identifica specificul unui fantastic românesc.

Şi totuşi, analizând originalitatea operei fantastice a lui Mircea Eliade, Sorin Alexandrescu definea de fapt câteva repere fundamentale ale unui fantastic românesc:

„Originalitatea lumii lui fantastice îmi pare a consta în seninătatea ei, în absenţa tragicului, a damnării, a catastrofei finale, a obsesiilor şi spaimelor de orice fel. Fantasticul lui Mircea Eliade este benign, o revanşă a Vieţii, a frumuseţii şi fecundităţii ei inepuizabile. Din acest punct de vedere, el rămâne, după părerea mea, în mod decisiv românesc, pentru că literatura română îmi pare a fi una din puţinele literaturi ale lumii în care fantasticul n-a devenit niciodată grotesc, tragic, sumbru, păstrându-şi puritatea lirică, de alternativă mai bună şi mai frumoasă a Realului.

Iată de ce originalitatea unui scriitor român de reputaţie mondială sprijină şi exprimă indiscutabil o spiritualitate românească.” ⁷

Fantasticul românesc, sinteză provenită din contopirea celui nordic cu cel sudic, indiferent la regimurile diurn-nocturn, alegând cel mai adesea un spaţiu-limită convenabil şi aproape familiar (cameră, han, coridor etc.) şi refuzând spaţii infinite, siderale sau terestre (deşertul, oceanul, câmpia infinită), alegându-şi ca obiecte fantastice pe cele din universal casnic (tabloul, oglinda, fotografia) şi foarte rar pe cele exotice şi violente (pumnal, un şarpe veninos sau o otravă, o mască malefică, o labă de animal etc.), fiind extrem de subiectiv şi de analitic, devine, poate mai mult decât un real de împrumut (vezi realismul tip Muhina, realismul mânecilor suflecate), o radiografie exactă a sufletului românesc.

Neprovenind dintr-o singură sursă de inspiraţie (putem enumera câteva: folclorul românesc, filiera germană, filiera franceză, filiera rusă, filiera nord-americană, filiera sud-americană, filiera asiatică), fantasticul românesc nu este tributar nici unei formule prestabilite.

Lipsa unei tradiţii, aparent un dezavantaj, devine, în cazul de faţă, un avantaj notabil, proza fantastică românească putând produce oricând o literatură viabilă, proaspătă, originală.

Lucian Strochi

---

Note

1. Sergiu Pavel Dan. Proza fantastică românească, p. 12

2. Ovidiu Ghidirmic. Proza românească şi vocaţia originalităţii, pp. 104-105

3. idem, pp. 62-63

4. Gheorghe Glodeanu. Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial, p.72

5. Alexandru George. Prefaţă. În: Masca. Proză fantastică românească. Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pp. XXXVIII-XXXIX

6. Dumitru Micu. Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism. Bucureşti, Editura Seaculum I. O., 2000, p. 846

7. Sorin Alexandrescu. Dialectica fantasticului. În: Mircea Eliade. La ţigănci şi alte povestiri, p. L