Fusesem de câteva ori în intimitatea morţii, dar nu văzusem pe nimeni murind, mai exact, nu simţisem, nu văzusem, nu auzisem, nu percepusem acel moment unic când viaţa se scurge dintr-un corp, momentul morţii adică.

Văzusem porci şi găini murind, dar până în momentul morţii animalele erau pline de viaţă, aveau înainte de moarte chiar prea multă viaţă, se zbăteau pentru a mai trăi, nu reuşeam niciodată să surprind acel unic moment al morţii, căci trebuia să existe un astfel de moment, o linie, până aici e viaţa, dincolo de linie e moartea, aici nu-mi mai puteam imagina nimic, mă dezamăgiseră şi cărţile, nu găsisem în nicio carte descris momentul morţii sau nu găsisem eu o asemenea carte, şi ce era dincolo de moarte, ce mai simţi după ce ai murit, dacă mai simţi ceva, mai vezi ceva, mai gândeşti ceva.

Eram într-o zi la casa nouă, în construcţie însă a lui Nedokapa, lângă groapa cu var şi atunci cineva a avut ideea să vedem dacă se îneacă un boboc de gâscă.

Prinseseră un boboc de gâscă, încă neacoperit de pene, ci de un puf cenuşiu, bătând uşor în albăstriu, cu labe mari şi galbene şi un plisc la fel de mare. Bobocul se tânguia, poate pentru că fusese prins, nu ştia cred ce îi pregătiseră băieţii, am văzut cum două mâini puternice se coboară în apă, ca pentru un botez, bobocul încercând să se zbată, dar nereuşind, apoi după o vreme, după ce nu a mai scos nici bule de aer, s-a destins, labele s-au lungit parcă şi mai mult, avea ochii semideschişi, traversaţi de o pleoapă alburie pe jumătate.

I-au dat drumul şi bobocul a plutit mai departe pe apă, senin, ca o corabie minusculă, totuşi corabie.

Murise sau nu, nu ştiam ce să cred, bobocul acela plăpând mi se părea totuşi un învingător, trecând senin peste bezmeticele noastre experienţe.

Aflasem că şi un boboc de gâscă se poate îneca, gâsca nu e peşte, deşi trăieşte, ca şi raţa, aproape tot timpul pe ape.

Stăpâna bobocului a trecut pe la mama peste câteva zile şi i-a spus mirată, nu ştiu ce să cred, dragă vecină, mi s-a înecat un boboc, şi eu care nu ştiam până acum că bobocii de gâscă se pot îneca, până acum nu mi s-a înecat niciunul, de acum am să fiu mai atentă, când o să le dau drumul pe baltă, să nu se înece, Doamne, păzeşte!

Mama a privit-o şi ea cu mirare, dar unde ţi s-a înecat bobocul, poate s-a înecat cu ceva, a înghiţit ceva, vreo sârmă sau vreun os, se mai întîmplă, nu, dragă vecină, că l-am tăiat şi nu avea nimica în gâtlej, eram şi eu mirat de cât de hapsână era vecina, cine a mai auzit să tai mortăciuni, dar unde s-a înecat, a mai întrebat mama, la groapa de var a lui Nedokapa, atunci poate s-a otrăvit, nu s-a înecat, nu, că în groapă nu era var, dar aşa-i zice, că a vrut să pună în ea var, a săpat-o, dar apoi s-a răzgândit, tăceam, dar mă simţeam puternic, eu ştiam de ce murise bobocul, nu se otrăvise, nu se înecase cu ceva, se înecase pentru că fusese ţinut sub apă.

Am mai văzut, tot în acel an, un câine murind, fusese prins cu laţul de hingheri şi se zbătuse atât de tare, încât cred că îşi tăiase gâtul, adică vreun vas de sânge, căci a curs mult sânge în praful drumului şi hingherii l-au lăsat să moară aşa, ori pentru că erau fără inimă, ori pentru că se temuseră să nu-i atace câinele muribund.

Dar, deşi am văzut de după gard toată scena, tot nu am surprins momentul morţii câinelui.

Şi pe Azor au încercat să-l prindă hingherii, era prea jucăuş şi îi plăcea să iasă în stradă, să se joace cu oamenii, să se lase mângiat de ei, toată lumea de pe stradă îl iubea, ştia că nu latră şi nu muşcă, dar se vede că cineva, străin de noi, reclamase că e un câine slobod pe stradă sau poate că hingherii aveau o normă, trebuia să prindă atâţia câini într-o lună şi nu-şi făcuseră planul, aşa că s-au ivit şi pe strada noastră. Azor i-a văzut şi a încercat să ajungă acasă, dar un hingher i-a ţinut calea, Azor l-a fentat, a făcut o mişcare bruscă şi hingherul a căzut, cât era de lung, într-un canal urât mirositor, spre hazul tuturor copiilor.

Hingherul, furios, l-a urmărit pe Azor câteva zile şi până la urmă l-a prins.

Câinele, deştept, nu a încercat să scape, sugrumându-se astfel cu laţul, ci a urmat cuminte hingherul, prea sigur că prinsese câinele.

Aproape de căruţa cu câini, Azor şi-a băgat capul între umeri, scăpând aproape nefiresc de laţ, e drept că avea un gât aproape la fel de gros precum capul, a ţâşnit în susul străzii, întorcând din când în când capul, scoţând limba roşie, vălurită de colţi albi, straşnici, râzând parcă de hingherul care îi arăta pumnul strâns, apostrofându-l, lasă că te prind eu odată şi odată, derbedeule. Te crezi mai deştept decât mine, hai?

Nu l-a prins pe Azor, care a sfârşit peste un an, când a fost împuşcat de un vânător, am auzit şi eu împuşcătura, l-a împuşcat de foarte departe, apoi vânătorul s-a scuzat faţă de tata, am crezut că e un câine care s-a sălbăticit, tata i-a zis doar atât, şi dacă era copilul cu el şi ai fi nimerit copilul şi l-ai fi omorât, nu te-aş fi omorât şi eu după aceea?

Vânătorul a înghiţit în sec şi nu a mai spus nimic, iar eu până seara m-am întrebat dacă tata a tras vreodată cu puşca.

Nu mai ştiu cum am descoperit fotbalul.

Într-o zi băieţii mai mari au început o partidă.

S-au ales între ei, dar le ieşea număr fără soţ.

Eu eram pe margine şi priveam. Îl luăm şi pe ăsta, adică pe mine.

Nimeni nu vroia să fie portar, toţi vroiau să dea goluri, să fie înaintaşi. De fapt se juca în haită, toţi urmăreau mingea, o minge de cauciuc, uşor ovalizată, roasă, totuşi minge.

M-au pus în poartă. Am primit şi indicaţii de la căpitanul de echipă. A tras o linie pe pământ. Dacă mingea ajunge la linia asta, ai voie să o prinzi. Numai tu ai dreptul să foloseşti mâinile. Era mai mic decât ei cu aproape trei ani, abia depăşisem patru, nu jucasem niciodată fotbal, nu le înţelegeam îndârjirea şi entuziasmul.

Am făcut ce mi-a spus căpitanul. Cum ajungea mingea la linie, interveneam, culegând-o dintre picioarele lor.

Nu mă interesa dacă mingea era la noi sau la adversari. S-a înfuriat căpitanul. Când e la noi o laşi, numai când e la adversar intervii. Nu ştiam cine erau adversarii, erau aceiaşi băieţi, echipele îşi schimbau des componenţa, treceai repede de la o echipă la alta, aşa că am continuat să culeg mingea, inediat ce ajungea în zona periculoasă.

Băieţii protestau, dar nu prea aveau ce face.

Apoi au început să mă lovească peste mâini cu picioarele. Mă durea, aş fi vrut să plâng, dar am strâns din dinţi. Am câştigat noi, pentru că am primit doar câteva goluri. M-au felicitat coechiperii. Ai ochi ager, aperi bine, te lăum la noi în echipă. Eu aveam mânile pline de vânătăi, dar eram fericit.

Apoi am înţeles că trebuie să apăr poarta, să parez, să nu las mingea să intre în poartă, chiar dacă adversarul şutase.

Eram obosit, îmi odihneam palmele pe genunchi, pândeam mingea, nu mai interveneam să le iau mingea, decât foarte rar, aşteptam şutul.

Prindeam sau respingeam totul, deşi se şuta de aproape. Copiii se supărau, protestau, încercau să şuteze puternic, dar atunci loveau prost mingea şi ea trecea departe de poartă şi de mine.

Am învăţat să plonjez, să resping mingea în lateral, nu în faţă, deveneam un portar bun, de temut.

E drept că poarta nu avea mai mult de trei paşi, între doi bolovani, dar mă descurcam neaşteptat de bine.

Am învăţat să resping şi cu piciorul, respingeam mingea aiurea, nu mă interesa decât să o văd cât mai departe de poartă.

M-am plictisit însă repede să stau în poartă. Ceilalţi alergau, se bucurau, dădeau pase şi goluri, luptau mereu, urmăreau mingea pe tot terenul. Eu stăteam aproape tot timpul, mai mult spectator la spectacolul lor. Am cerut să foc şi eu la înaintare. Nu au vrut, eşti prea mic, ne încurci, dar, până la urmă, după ameninţările mele, nu mai joc, nu mai stau în poartă, am negociat la sânge şi până la urmă am ajuns la un compromis, o repriză stăteam în poartă, alta în câmp.

Privisem mult la cum jucau şi am înţeles că trebuie să-ţi derutezi adversarul, să-l dezechiliobrezi, să-l driblezi, asta şi făceam, aveam un dribling scurt, protejam bine mingea, mă loveau adesea, acum vânătăile nu le mai aveam pe mâini, ci se mutaseră pe fluierul piciorului. Avam picioarele scurte, adică centrul de greutate foarte jos, nu cădeam decât foarte rar, eram sălbatic, nu renunţam uşor, atunci când eram driblat îmi urmăream cu îndârjire adversarul, pe tot terenul, încercând să-l scot în tuşă, eventual cu tot cu minge, aveam şi tuşă, trasată cu cenuşă şi nisip, oricum vizibilă, eram stângaci şi asta conta destul de mult, de fapt eram ambidextru, puteam dribla şi şuta cu ambele picioare, aşa că, în ciuda vârstei, ajunsesem un jucător căutat, eram ales printre primii, îmi câştigasem dreptul de a juca în echipă.

Tata mă urmărea de pe margini, jucase şi el fotbal, fusese chiar legitimat la o echipă de divizie inferioară, nu prea vorbea despre asta, a trebuit să renunţe la fotbal din cauza miopiei, avusese zona zoster şi boala îi afectase ochiul stâng, aşa că trebuia să poarte ochelari puternici, jucam până când nu mai puteam, până când ne amorţeau picioarele, ore întregi, îl întrebam pe tata, în drum spre casă, ei, cum am jucat şi tata mă critica întotdeauna, eşti prea egoist, ţii prea mult mingea, fotbalul e un joc de echipă, trebuie să pasezi mai mult, driblezi doar atunci când nu ai ce face, ai dribling bun, scurt, dar când treci de adversar sari ca un ţap, pierzi timp cu asta, nu-l prea înţelegeam, săream peste piciorul adversarului, ce era rău în asta, treceam de el şi în plus nu-l loveam, loveam mingea cu ristul, destul de puternic pentru vârsta mea, dar nu întotdeauna şi precis, nu ştiam sau nu vroiam să şutez plasat, cu latul, jucam şi cu ungurii şi le învăţasem vorbele, nu le ştiam, nu le văzusem scrise, dar le auzeam, cu siguranţă că le pronunţam aproximativ, important era că înţelegeam ce îşi spun, rughiolt, hatrod, eliore, odnekemiş, adică şutează, trage, înapoi, înainte, dă-mi puţin (mingea) etc.), tot acum le-am învăţat şi înjurăturile, se înjura crâncen pe teren, dar fără ură, ci aşa, ca o descărcare, aşa cum înjură şoferii la volan.

Acum, pentru că nu mai eram obligat să stau tot timpul în poartă, îmi plăcea să fiu şi portar, apăram foarte bine, mi se spunea în toate felurile, dar cel mai adesea pisica sau pantera, plonjam bine, reţineam mingea, dar cred că cel mai bine anticipam şutul, aşa încât cel mai adesea primeam lovitura, mingea direct în trup.

Ţin minte un meci între cei de pe strada noastră şi cei de la blocuri, dincolo de strada principală se construiau blocuri şi ne-am înţeles cu copiii de acolo să jucăm finala pentru cea mai bună echipă de copii din oraş, meciul a fost formidabil, în prima repriză am jucat la înaintare, dar n-am dat niciun gol, am dat două bare şi două pase de gol, ratate cu eleganţă şi seninătate de căpitan.

Adversarii nu au şutat decât o singură dată pe poartă, dar atunci a fost gol, aşa că la pauză ei conduceau cu 1 la 0.

Am intrat în poartă, golul lor a fost stupid, portarul nostru a încercat să degajeze mingea care îi venea din faţă, dar mingea i-a trecut pe sub picior în poartă, ne venea să ne strângem de gât portarul.

Am intrat în poartă şi am apărat foarte bine, am apărat chiar doi de 11 metri, unul tras foarte bine, în drepta mea, la rădăcina barei, m-am întins cât am putut şi am scos mingea în corner, m-am lovit atunci la braţ, în cădere m-am lovit de rădăcina lemnoasă, tare, dură ca piatra a copacului ce închipuia bara dreaptă a porţii. Prindeam mingea şi o aruncam precis înaintaşilor care stăteau la pomană, nu jucam cu ofsaid, aşa că toate golurile erau valabile şi ele au început să curgă spre bucuria noastră: unu, doi, trei, patru. Am luat totuşi un gol, de fapt un autogol, Gelu a încercat să-mi paseze o minge cu capul pe spate, sărisem şi eu la minge, îi strigasem chiar las-o, dar el nu a lăsat-o, aşa că mingea a descris un arc de cerc perfect peste mine şi a intrat în poartă. Gelu era mai mare decât mine cu mai mult de trei ani, totuşi am sărit la ei, înfundându-i coastele cu câteva ghinturi îndesate, n-a zis nimic, greşise şi trebuia să plătească, până la urmă am fost cu toţii fericiţi şi am băut câte un pahar de sirop de zmeură cu sifon, vroiam să primesc laude, credeam că victoria îmi aparţinea în mare măsură, aşa că i-am întrebat nevinovat, care au fost cei mai buni jucători din echipa noastră, ceilalţi erau mai mari decât mine, deci şi mai isteţi, şi-au făcut cu ochiul şi eu început să-şi dea cu părerea, ba că Aurel, ba că Puiu, numai numele meu nu apărea printre ele.

Mă roşisem tot de indignare, aşa că până la urmă, unul dintre ei a adăugat, fals concesiv, nici tu nu ai apărat rău, păcat că ai primit aşa de uşor un gol parabil.

Dacă aş fi primit o pereche de palme şi nu aş fi fost atât de supărat. Aşa că, aproape o lună, au refuzat să mai joc fotbal, necedând rugăminţilor lor. Până la urmă ne-am împăcat, după ce mi-au mărturisit toată tărăşenia şi după ce au declarat solemn şi în cor, că eu fusesem jucătorul meciului.

Primul meu şut de fotbalist se consumase însă mai devreme cu aproximativ un an, când am şutat în ibricul cu cafea clototită, pusă pe pragul uşii, să se răcească. Am şutat în el, nu mai ţin minte ce s-a întâmplat, ştiu însă că m-am ales cu o cicatrice pe genunchi şi că lichidul, negru, dulceag şi foarte fierbinte, mi s-a prelins pe haine, dar, din fericire nu a ajuns până la piele.

Mama a fost certată de bunica şi de tata că a pus cafeaua în picioarele oamenilor, dar mama, care văzuse bine scena, cum şutasem în ibric, nu că m-aş fi împiedicat, s-a apărat în felul ei, de unde să ştiu eu că am un fiu nebun? Şi conflictul s-a stins de la sine. Nu mai ştiu dacă nu cumva tot atunci m-am ales şi cu o cicatrice sub ţâţa stângă, destul de importantă pentru ca bunica să mă ironizeze, tu eşti ca neoamenii, omul cu trei ţâte, dar tot ea să adauge apoi, gânditoare, de fapt eşti un om însemnat, căci observase că am pe amândoi umerii câte o aluniţă, citisem sau auzisem basme despre Feţi-Frumoşi cu stea în frunte şi care aveau luceferi pe umeri, eu nu aveam luceferi, dar aveam aluniţe, şi acesteau erau semne bune, căci nu puteam fi confundat cu nimeni.

Tot fotbalul mi-a adus şi primul leşin, jucam pe un teren cu iarbă, o prelungire a grădinii popii, pământul era umed şi negru, iarba destul de înaltă şi grasă, dar cam rară, am trecut în viteză de adversar, dar, înciudat, acesta m-a cosit, luându-mi picioarele, atacul lui a fost atât de neaşteptat, încât căzând, nu am mai avut timp să pun palmele, să amortizez căderea, aşa că am căzut direct cu sternul şi cu coastele pe pământ, fără să le pot proteja, câteva clipe am rămas nemişcat, apoi au început să vină spre mine, prăvălindu-se, gardul ce apăra grădina popii, apoi prunii plini de roade, apoi chiar casa albă, ascunsă printre pomi, unde vara popa îşi bea cafeaua şi unde se zice că încerca soiurile de vin, alegându-le pe cele mai bune.

Am încercat să mă ridic în picioare, dar m-am împleticit şi am căzut din nou, de data asta în fund, apoi m-am lăsat uşor pe spate.

Cerul era albastru, doar câţiva nori albi îi zdrenţuiau seninul, priveam în sus şi am avut impresia că norii se bulucesc spre mine, înspăimântaţi din nu ştiu ce motiv.

Mi-am revenit cu greu, în aproape un sfert de oră, la început copiii chicoteau, apoi mutrişoarele lor s-au lungit de îngrijorare, nu mă vedeam, dar probabil că nu arătam prea bine, cotonogarul meu era şi el îngrijorat, aşa că a venit la mine, te rog să mă scuzi, n-am vrut, n-ai vrut pe dracu’, mi-a venit să-i strig, dar eram prea obosit pentru asta, aşa că am ieşit la marginea terenului, mai mult târându-mă; impresionaţi, ceilalţi nu au mai reluat jocul şi s-au împrăştiat care încotro, amintindu-şi brusc că au o treabă şi pe la casele lor.

(va urma)

Lucian Strochi