Iosif Haidu – GEOMETRIA SECRETĂ A CULORII

Iosif-Haidu-2Iosif Haidu e un Don Quijote fără armură şi fără Sancho Panza.

Înalt, redus aproape la esenţe… anatomice, Puiu Haidu seamănă bine şi cu un semn de exclamare.

Sau cu un salcâm îndărătnic, crescut negru într-o vale plină de lut galben.

Are mâini cu degete de pianist sau de baschetbalist, de o expresivitate extraordinară, încât există riscul real ca, din cauza discursului său gestual extrem de posesiv, să nu-i mai asculţi celălalt discurs, cel verbal, doct şi plin de fervoare, pasionat şi tensionat.

Poartă ochelarii lui James Joyce, iar arta sa seamănă foarte mult cu cea a irlandezului.

Va fi, în primul rând, grafician, om al liniilor infinite, nu dintr-un punct de perspectivă, ci din infinitele nuanţe pe care le poate obţine.

Aparent e un spirit geometric, dar cuburile, pătratele, dreptunghiurile sau, mai ales, triunghiurile sale ne duc, fie într-o geometrie celestă, fie într-o planetă zdruncinată de vânturi solare.

Desenul e atât de precis şi de tăios, încât ai crede că Haidu lucrează cu rază de laser. Culorile, pure, ţâşnesc pe dedesubt, ca o scriere secretă, ca un palimpsest. Sau dintr-o rană produsă de o floretă sau de o sabie de cavaler renascentist.

Totul e paradoxal în pictura şi grafica lui Iosif Haidu. Din culori mate, pe care le-ar vrea obosite sau chiar învinse, pictorul reuşeşte efecte de strălucire pe care numai marii maeştri le pot obţine: un Baba sau un Petraşcu, de exemplu.

Neliniştită, grafica sa corodează culoarea sau este corodată de această.

Dar dincolo de aparenţe, Iosif Haidu e un învingător.

Purtând în mână un trandafir sau o spadă, Haidu nu uită că pânzele sale sunt până la urmă un evantai de sânge.

(Lucian Strochi – ANTITEZE, nr,10/2002, cop. II)