Ne jucam multe jocuri, mai mult fetele, pentru că băieţii se risipeau repede, se plictiseau, mai ales atunci când nu câştigau, preferau fotbalul, războaiele, cocoţatul pe stânci, mersul prin pădure, aşa că nu prea stăteau să se joace cu fetele. Eu eram însă mai mic ca majoritatea băieţilor cu doi sau trei ani, aşa că stăteam mai mult cu fetele.

Cântecele copiilor mă fascinau, în primul rând pentru că aveau multe versuri absurde, surprinzătoare, enigmatice, ezoterice: „tiri / biri / turcaza / prinde musca/ n-o lăsa / dacă-i vie / dă-mi-o mie / dacă-i moartă / mânc-o coaptă / cu untură de purcel / şi cu coadă de căţel” (sau invers schimbând purcelul cu căţelul).

Eram student la Filologie când am găsit într-un studiu serios, despre folclorul copiilor decodarea primelor versuri. În „traducere” ar însemna: ţine-te bine vin turcii şi cazacii. Şi muscalii – aş adăuga, pentru că auzisem de ei şi credeam că muscal e un fel de muscă mai mare, aşa cât un bondar. Pe capul nostru trece un tramvai. La ce staţie se opreşte acest tramvai? (Număram silabele, un cap – o silabă şi cel care avea ultima silabă pierdea sau câştiga, după cum era jocul. Jucam apoi Telefonul fără fir şi Fazan, încercând să-i derutăm pe ceilalţi, schimbând cuvintele, mototolindu-le, schingiuindu-le, stâlcindu-le şi apoi râzând de bazaconiile care ieşeau la urmă.

Unele versuri păreau copiate de prin albumele unor domnişoare de pension: „Eşti o floare eşti un crin / Eşti parfumul cel mai fin / Şi ca semn că te iubesc / Colo jos mă iscălesc” şi semnai cu talpa pantofului sau a sandalei numele tău sau al altui copil.

Eram în mintea mea multe nedumeriri. De unde ştiau copiii din Calvaria de tramvai, de parfum, chiar de telefon sau fazan? Sunt convins că nimeni nu văzuse aşa ceva, credeam că tramvaiul e un tren numai pentru bucureşteni, telefonul mi-l imaginam ca pe o cutie uriaşă, cu sute de găuri în care introduceai fise, văzusem aşa ceva la mama la serviciu, fazanul înţelesesem că era o pasăre frumoasă, un fel de păun fără coadă, dar proastă, iar parfum nu folosea nimeni, era un articol prea de lux şi numai burghezia şi moşierimea sau, în cel mai bun caz, femeile uşoare, îl foloseau.

Oamenii din Calvaria foloseau doar odecolonul, care era altceva, mai puţin pretenţios, dar mai sincer şi mai muncitoresc. Şi încă ceva: noi eram în Ardeal, nu prea ne călcaseră turcii, cazacii sau muscalii, aşa că, de unde până unde, în versurile copiilor, acea spaimă atavică?

Cu băieţii jucam doar Ţările, un joc destul de uşor, dar destul de imperialist până la urmă. Jocul era simplu. Luam un cuţit, un briceag, o daltă sau o şurubelniţă, trasam apoi un teritoriu în formă de pătrat, îl împărţeam în două părţi egale, apoi încercam să câştigăm cât mai mult teritoriu de la celălalt, aruncând cuţitul în lutul moale, anume ales.

Cuţitul se înfingea în pământ, urmam lama cuţitului tăindu-ne câte o halcă din trupul celeilalte ţări.

Era rândul tău, până când cuţitul cădea, adică nu mai rămânea, după aruncare, înfipt în pământ.

Urma celălalt, făcea acelaşi lucru, îşi recucerea teritoriile, căuta să te anexeze, câştiga până la urmă cel care nu mai lasa adversarului loc nici pentru o talpă de picior, pentru că, am uitat să spun, când aruncai cuţitul trebuia să stai într-un picior.

Mai târziu când am citit Pielea de sagri, am fost convins că autorul a jucat şi el Ţările.

Stăteam pe treptele ce duceau spre pod şi spre beci cu un băiat mai mare, cred că el avea vreo paisprezece ani şi el îmi povestea cum e la şcoală, că în curând va fi la liceu.

Eu nu intrasem încă în clasa I şi îl priveam cu invidie. Îi crescuse părul pe picioare, glasul i se îngroşase, avea chiar un început de mustăcioară, îl priveam plin de invidie şi mă întrebam dacă voi împlini şi eu vreodată piasprezece ani.

Să mă gândesc la mai mult, la douăzeci de ani era deja prea mult, un gând eretic şi în niciun caz nu reuşeam să-mi imaginez cum va fi să fie când voi fi bătrân.

Credeam că fusesem blestemat, să rămân la cei şase-şapte ani, să rămân mereu un copil, să nu mai cresc niciodată şi asta îmi dădea o permanentă stare de agitaţie şi de nelinişte.

Ca să pară mai mari, unii băieţi încercau să fumeze, nu aveau mai mult de zece-doisprezece ani, tuşeau mult şi erau caraghioşi, tocmai pentru că vroiau să pară mai mari decât erau.

În rarele clipe când se strângeu împreună, băieţii se lăudau cu cuceri, sărutaseră fete, chiar şi cele mai cuminţi nu erau iertate, ceilalţi erau cuprinşi de mirare: Cum şi Aurica?, Cum şi Zorica?, Cum şi Mioara?, încurajaţi şi atâţaţi şi alţi băieţi încercau să le sărute, dar se trezeau pălmuiţi, ironizaţi sau chiar pârâţi părinţilor. Era clar că cei care povesteau minţeau, dar, dacă nu eşti de faţă, nu te poţi apăra, aşa încât bietele fete habar nu aveau de câte săruturi virtuale beneficiaseră.

Tot atunci mi-am pus o întrebare: „Dacă omul provine din maimuţă şi maimuţa e mai păroasă decât omul, înseamnă că părul e un semn de involuţie, de primitivism, de reîntoarcere la stadiul de maimuţă. Atunci de ce oamenii maturi se acoperă cu păr pe picioare, pe piept, pe faţă?

Am puns întrebarea asta bunicii şi ea nu mi-a răspuns, a râs doar şi mi-a făcut semnul cu degetul.

Eram la vârsta spaimelor, mă înspăimânta fulgerul, timpul, podul, beciul, ochiul, chiar curcubeul.

Virgil prinsese o bufniţă; n-a vrut să-mi spună cum şi, mai ales, unde. Am dus-o în pod. Ciudat, era destulă lumină, din cauza ochiului de fereastră, rotund, de parcă am fi fost într-un submarin.

Fără sticlă, bineînţeles; privit de afară, ochiul părea o gură absolută: înconjurată de dinţi roşii. Ca şi cum ar fi fost gata să te înghită. Ca să nu ne urcăm în pod, tata îmi povestise un basm încâlcit, cu un monstru care fusese blestemat (pedepsit adică) să împietrească, dar din care mai rămăsese, vie, gura.

O gură ciudată, fără buze, dar înconjurată de dinţi. Urcam totuşi în pod, era imens, negru, gâtlejul monstrului, atât de plin de funingine, încât talpa piciorului lăsa urme adânci, de parcă ne-am fi aflat pe o planetă îndepărtată, necercetată vreodată de vreun vânt.

Podul trecea peste toate locuinţele, legându-le astfel; trebuia să umbli cu multă băgare de seamă, să nu te audă locatarii de jos; se temeau de şoareci, de hoţi, de ploaia care ar fi putut pătrunde prin stratul de smoală crăpat sub greutatea ta.

Trebuia să fii atent şi la grinzile de lemn care coborau pe neaşteptate, mai mult murdărindu-te, decât lovindu-te.

Şi, peste toate, la ambele capete, cele două guri ale monstrului.

Te aflai într-un vierme uriaş, într-un animal imposibil, cu coaste de lemn, bizare, savant îmbinate; sau într-un pântec de balenă; sau, pur şi simplu, într-un tunel, aşteptând mereu să vină un tren şi să-l traverseze şuierând, avînd în frunte farul, ca un ochi galben şi otrăvit.

Sau într-o mină din care nu se scoate nimic, fără să fie părăsită.

Sau într-o peşteră, plină de comori nebănuite, mii de lucruri de care oamenii mari nu aveau nevoie, dar de care nu se puteau totuşi despărţi. Ochiul (sau gura) şuiera continuu, fără să ne înspăimânte, aşa cum ar fi susurul unui izvor. Dacă l-ai fi auzit în casă te-ai fi înspăimântat, dar aşa…

Bufniţa era legată de picioare şi Virgil o ducea pe o creangă groasă, aşa cum văzuse odată într-o carte. Am aşezat-o cu grijă în ascunzătoarea noastră; nu mai ştiu cum îi spuneam. Bufniţa ne privea mirată, cu ochi galbeni, mari, rotunzi, de aur. Era bătrână şi frumoasă; nu un pui. Abia când clipea, observai că mai are o pleoapă, neagră, ca un solz, mai mult o pieliţă, care îi proteja ochiul deranjat de lumină.

„Şi ce facem cu ea?”

„Nu ştiu. Eu zic s-o împăiem.”

„Dar cum s-o împăiem… ne trebuie substanţe, care sunt otrăvitoare şi scumpe şi apoi nu ştim cum s-o împăiem.”

„Îmi pare rău să-i dau drumul, după ce am prins-o atât de greu.”

„Dar unde ai prins-o?”

Nu căzu în capcană.

„Nu-ţi spun. Poate altădată. Nici tu nu mi-ai spus…”

Coborî vocea. Se auzeau, greoi, egali, hotărâţi, paşii tatălui meu urcând scara podului.

Mă strigă întrebător: „…Aici eşti?”

Virgil dădu drumul bufniţei. O dezlegase cu o singură mişcare, bruscă, brutală, de frică.

Bufniţa fâlfâi de două sau de trei ori din aripi, apoi plană deasupra capului tatei.

Tata o văzuse în zbor din prima clipă, aşa că nu se înspăimîntă. Se feri doar uşor. Prin ochiul podului văzurăm bufniţa zburând tot mai sus, urcând dealul şi oprindu-se într-un molid. Tata murmură pentru sine:

„Nu-i aici. Altfel bufniţa…” şi coborî fără să se întoarcă, privind în întuneric, cu o umbră totuşi de îndoială. Ne-am strecurat cu grijă în grădină.

Acolo era altceva, acolo aveam voie să ne jucăm, eram sub ochii lor adică.

Ne-am privit unul pe altul; eram curaţi, nimic nu trăda prezenţa noastră de acum câteva clipe în pod.

Ne-am ascuns de ochii lor sub un gard de lemn, cenuşiu, ars de ploi şi de soare. De acolo priveam, printr-un nod scos din scândură, ce se mai întâmplă în casă.

Apoi ne-am dus sub un măr, plimbându-ne nepăsători, până când ne-a văzut tata: „A, aici erai. Te-am strigat mai nainte. Vroia Gelu să mergeţi la pădure… Te-aş fi lăsat. Acum e prea târziu…”

Mă pedepsise. Ştia că îmi place să merg la pădure. Ştia că fusesem în pod.

Oamenii mari ştiu totul despre noi, nu poţi să le ascunzi nimic.

Îmi venea să plâng. Nu mă mai interesa nici bufniţa, nici Virgil, nici grădina. Tata intră cu o căldare în mînă în casă, nedându-ne nici o atenţie.

Virgil îşi muşcă buzele. „Nu te-ar fi lăsat. S-a întunecat. Peste un ceas plouă.”

M-am înseninat. Aşa era. Nu m-ar fi lăsat. Priveam nodurile de lemn. Erau multe, mai mari sau mai mici. Ochii zmeilor care ne păzeau grădina.

Niciodată n-am aflat dacă ne erau duşmani sau prieteni. Păzeau. Atât.

Un fluture uriaş s-a lăsat pe gard. Un fluture „ochi de păun”. Nu mai văzusem un asemenea fluture decât în atlase mari şi grele, cu planşe colorate. Era întotdeauna pus la loc de cinste, ca cel mai mare şi mai frumos fluture de pe la noi.

„E un fluture de noapte” -mi-a spus Virgil. „De asta nu-i vedem ziua.”

Poate avea dreptate. Poate vorbea de lilieci sau de alte zburătoare ale nopţii.

Auzisem că tornadele de pe coastele Floridei îşi au originea în simpla bătaie a aripilor unui fluture din America de Sud.

Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, dar brusc m-am înfiorat. Am prins fluturele cu uşurinţă. Era greoi, parcă uitase să zboare.

Când şi-a deschis aripile, s-a auzit primul tunet. Apoi fulgerele au început să se arate de după deal, biciuind ploaia. Virgil a traversat în fugă strada. Nu l-au prins decât câţiva stropi. Am intrat în casă, aşezându-mă la fereastră. Aveam vederea destul de ageră. Ploua năprasnic; vedeam cum cad trei ploi, deodată: una dreaptă, grea, cu picături mari; alta venind pieziş, lovind în cealaltă, pulverizând-o aproape. Şi mai era o a treia ploaie, mai subtilă, mai perfidă, care parcă răsărea din pământ. N-a ţinut mult furtuna.

Am privit spre deal, unde mai ploua. Soarele reapăruse de după nori, alergând umbrele pomilor, urcând casele şi gardurile.

Între deal şi pădure apăru deodată, uriaş, ochiul bufniţei. Numai că acum nu ne mai privea răutăcios, chiar dacă se frânsese în şapte culori. Îl aşteptam să clipească. Numai că un curcubeu nu clipeşte niciodată.

(va urma)

Lucian Strochi