Deasupra oraşului era satul momârlanilor.

Îi spunea Slătioara, de la slatină, adică sare, deşi curios, apa care dăduse numele satului nu era deloc sărată, dimpotrivă, momârlanii cumpărau bulgări de sare, pentru ei şi pentru animale, de la oraş.

Momârlanii erau oameni vechi, se spunea chiar că sunt urmaşii adevăraţi şi singuri, ai dacilor, căci Sarmisegetuza nu era prea departe, la nici zece de ore de mers pe jos şi momârlanii luaseră de la daci nu doar portul, ci şi o încăpăţânare anume, o rezistenţă la tot ce era nou, refuzând binefacerile civilizaţiei moderne, aveau încredere doar în focul de lemn, nu şi în cel de cărbune sau de gaz metan, în lumina lumânărilor şi a opaiţelor, nu în cea venită, drăceşte, pe fire subţiri. Nu se încurcau cu orăşenii, nu se spurcau luându-le sau dându-le fetele şi flăcăii. Aveau mai mare încredere în răboj decât în tabla înmulţirii şi preferau să facă kilometri întregi pe jos decât să anunţe prin telefonul de la cabană vreo urgenţă.

Altfel erau credincioşi, veseli şi nu se luau de trecători decât dacă aceştia se abăteau de la potecă. Spuneau că pe unde calcă omul nu mai paşte vita, aşa că îţi cereau să ţii înainte poteca, altfel ai fi avut de a face cu zăvozii cu cerul gurii negru, mai răi ca lupii.

Şi totuşi momârlanii se înfrăţeau cu orăşenii prin lapte, erau fraţi de lapte, veneau momârlăncile şi ne aduceau lapte bun pe care îl cărau în doniţe grele de lemn, cu capac tot de lemn, pe care îl fixau pe margini cu mămăligă.

Nouă ne aducea laptele Nana Lina, o femeie cu părul uşor încărunţit, între două vârste, cu ochi mari şi căprui, cu buze semeţe.

Era totuşi foarte blândă, mai ales când vorbea cu copiii, îmi spusese odată, răspunzându-mi la o întrebare, că nu are copii, că nu poate avea copii şi lucrul mă mirase mult, pentru că era femeie încă frumoasă şi trupeşă.

Ne turna laptele într-o oală albastră şi apoi mama îl punea imediat pe foc. Nu ni s-a stricat niciodată laptele, îl priveam fascinat cum se umflă, suflam cu putere în el şi laptele se lăsa cuminte pe marginile oalei.

Dar şi mai mult mă fascina descoperirea laptelui. Femeia venea cu calul, descăleca, lua apoi doi desagi grei, atât de grei că şi un bărbat i-ar fi urnit cu greu, îi cobora de pe cal. Dintr-o desagă scotea apoi doniţa, uşor, cu grijă, de parcă ar fi fost un vas de cristal şi s-ar fi putut sparge, intra în curte, ţinând doniţa în braţe, aşa cum ţii un copil răsfăţat sau un miel ceva mai greu.

Nu intra în casă, aştepta răbdătoare să iasă cineva în prag cu oala albastră, curată, pregătită din vreme. Lăsa jos doniţa, exact pe prag, pragul era tot de lemn, apoi, cu dosul palmei lovea uşor lemnul capacului într-o ieşitură tocmai pentru a fi lovit acolo. Capacul se desprindea uşor, vedeam laptele, alb, proaspăt, mirosind a copil.

Nana Lina ridica cu grijă doniţa, înclinând-o pe jumătate, apoi turna laptele, fără să verse vreo picătură, fără să-l cântărească, exact cât trebuia, trei litri adică. Apoi punea capacul, aştepta să vină mama sau bunica să treacă semnul în răbojul ei, semnul era o simplă linie, închidea capacul din nou cu mămăligă, trecând buricul degetului mare peste marginea capacului şi marginea doniţei, ridica din nou doniţa, acum părea şi era mai uşoară, punea desagii pe cal şi pleca mai departe, de data asta ea mergând pe jos, pe lângă cal.

O singură dată am văzut-o înlăcrimată şi am întrebat-o de ce plânge. Mi-a spus că un vecin o înşelase cu două linii, nu-i era de bani, nu banii îl fac pe om, dar o duruse că omul nu recunoscuse liniile pe care chiar el le făcuse şi spusese că le adăugase ea, aşa că Nana Lina i-a întors brusc spatele, nu i-a mai trebuit niciun ban, dar l-a şters de la inimă şi din răbojul ei, să ia lapte de la cine vrea.

Adevărul că nu erau oameni mai cinstiţi decât momârlanii, nu s-ar fi gândit vreodată să înşele pe cineva, schimbau foarte greu preţurile şi anunţau omul cu două luni înainte, poate găseau la altcineva mai ieftin, dar pe ei atâta îi costa şi atâta cereau.

Casele momârlanilor, privite din drum, erau ciudate, toate din bârne, uneori fără uşi sau fără ferestre, la început am crezut chiar că nu aveau uşi şi ferestre, pe urmă am înţeles că uşile sau ferestrele nu erau spre drum, ci undeva, în spatele casei, am scris câteva rânduri despre ei ceva mai târziu, totuşi una din primele mele poezii: „aţi văzut casele momârlanilor ferestre nu au / doar o uşă / nu-i încearcă spaima şi noaptea-i pentru ei / la fel de blândă ca ziua / mulg vitele noaptea / lapte mai mult şi mai alb / să le dea: e singura lor vrajă nevinovată / sau poate se ruşinează / să stea de vorbă cu dobitoacele / ziua-n amiaza mare / deşi le ştiu graiul prea bine / despicat în sudalmă ridicat în iubire / aţi văzut casele momârlanilor uşi nu mai au / doar ferestre / nu-i încearcă spaima / de-a fi văzuţi întorcându-se / din poala muntelui sau poala pădurii / fii rătăciţi şi cu nume de păsări”.

Mă temeam puţin de ei, îi credeam vrăjiţi, dar şi capabili să facă şi ei vrăji, aşa că nu mă aventuram pe poteca ce trecea prin satul lor spre munte, spre Parâng, decât întotdeauna în grup, adică însoţit.

Tot de Nana Lina mă leagă o amintire ciudată şi tandră. Cum spuneam, venea călăre, aşa că am văzut-o din curte, mai înaltă ca gardul. Părea că pluteşte. M-am bucurat şi am alergat să-i deschid poarta. Am căzut însă şi mi-am zdrelit genunchiul, drept care a mustit imediat în sânge. Nana Lina a văzut accidentul meu, a coborât imediat de pe cal şi a încercat să forţeze poarta. I-am deschis-o eu, pentru că mă ridicasem imediat, vesel, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe Nana au podidit-o amintirile, dorurile ei niciodată mărturisite.

Avea un piept generos, aşa că, atunci când m-a strâns puternic la piept, am simţit mirosurile tari, nesofisticate, primare, ale naturii.

Pieptul ei mirosea a sulfină, a muşeţel, a toporaşi, a alte flori de câmp. Mirosea a lapte proaspăt, a brânză uşor afumată, a munte.

Am adormit la pieptul ei şi Nana Lina m-a luat uşor, cu multă grijă, de parcă s-ar fi temut să nu mă sparg, de parcă aş fi fost din sticlă, fragil. M-a dus în casă şi m-a aşezat pe pat. M-a trezit bunica, care îmi dezinfecta genunchiul cu tinctură de iod. Nana Lina plecase, dar mirosul pieptului ei m-a urmărit multă vreme.

M-am întrebat de unde atâta dragoste, atâta duioşie, m-am gândit atunci la copilul ei care nu se născuse încă şi probabil nu se va naşte vreodată. Pentru câteva clipe lungi, fusesem eu copilul ei mult dorit. Bunica a văzut şi ea scena, ochii ei se umpluseră de lacrimi. Şi pot să jur că lacrimile nu se iviseră pentru că eu îmi julisem genunchiul.

(va urma)

Lucian Strochi