Există, se ştie, patru puncte cardinale importante: Nord, Sud, Est,Vest. Aflate în opoziţie dinamică.

Nordul apare unora ca fiind rece, sobru, inteligent, raţional, pragmatic, practic, bogat; Sudul, dimpotrivă: fierbinte, imaginativ, sărac, temperamental, pasional, iraţional. Ideea de Nord şi Sud, de separaţie dintre cele două puncte cardinale e veche, mai veche decât migraţia spre sud şi spre est a vikingilor.

Spaima de Nord e şi ea veche: a început, se pare, o dată cu migraţia spre Elada(Grecia de astăzi) a Hiperboreenilor (nume generic prin care îi cuprindem pe toţi migratorii din nordul şi din sudul Dunării). Americanii mitizează acest raport dintre Nord şi Sud prin evocarea unui război civil, care a fost atât un război economic, cât şi unul –să-i spunem – moral.

Mult mai interesant este însă relaţia Est – Vest, sau, pentru a respecta titlul de faţă, Orient – Occident.

Raţionalist, bigot şi, ulterior, catolic şi protestant, având ca limbă universală latina în întreg Evul Mediu, Occidentul a fost cucerit nu prin Est, ci prin Sud, de către arabii lui Tariq (de unde şi amintirea, prin nume, a Gibraltarului).

Existase e drept şi o ofensivă a Occidentului spre Orient, în perioada romană, cu Mediterană devenită „Mare nostrum”, mare interioară romană, cu Pax romana, cu o civilizaţie surprinzător de bine articulată, având o administraţie performantă.

Numai că Roma se putea revendica drept axis mundi, centru al universului, pentru că Europa era continentul dominant (ceea ce îi permitea peste secole unui Pico de la Mirandola să afirme, orgolios şi mărginit, că „ştie tot şi încă ceva pe deasupra”). Deci centru şi nu Occident.

Matematicile, astronomia, algebra, medicina, astrologia sunt produse ale Orientului (în descendenţă directă Ptolomeu e înlocuit cu Nicolaus Copernic, polonez, deci estic).

China, India, Grecia, Persia, Siria, Mesopotamia, Palestina, Fenicia, chiar Egiptul – aflat oarecum la „graniţă” vin cu covârşitoare contribuţii la istoria umanităţii. Paradoxal sau nu, însă, în conştiinţa publică, Orientul cucereşte Occidentul nu prin cultură şi ştiinţă, ci prin forţa armelor, turcii dominând o parte din Europa timp de secole.

Există o spaimă de Orient, ca o spaimă asiatică, ceea ce acreditează ideea că războaiele pornesc dinspre Est, că Estul câştigă întotdeauna disputa cu Vestul. Conform acestui scenariu imaginar, japonezii i-ar învinge pe ruşi, ruşii pe nemţi, nemţii pe francezi, francezii pe englezi ş.a.m.d..

Al Doilea Război Mondial a fixat relativ stabil graniţa dintre ţările Occidentului şi cel orientale, după un criteriu politic: toată Europa de Est ar aparţine sovieticilor (ruşilor), iar democraţia s-ar regăsi doar în Vest şi, eventual, în Nord.

Nordul şi Vestul s-au întâlnit mult mai devreme, cu cel puţin două secole în urmă, în coloniile pe care Anglia, Franţa, Spania, Portugalia, Belgia sau Germania le-au avut în Africa sau Asia, în Americi. Colonialismul a transformat Europa într-o supraputere: militară, economică, culturală.

O întreagă literatură a fost intoxicată, virusată cu ceea ce aş numi „virusul Vineri” (după personajul omonim al englezului Daniel Defoe, autorul exemplarului, din multe puncte de vedere, Robinson Crusoe.)

Pragmatici, luptându-se cu tot ce întâlneau în cale (indieni, chinezi, ţânţari, şerpi, junglă,), civilizatorii englezi sau francezi deveneau eroi de basm… occidental.

Cucerirea se făcea prin religie (amintirea cruciadelor rămâne perene, precum şi misionarismul agresiv), prin limbă (engleza, franceza, spaniola, portugheza devenind limbi universale, pentru că, în primul rând, erau limbi coloniale), prin cruzime (revoltele erau reprimate sângeros, in credibil; dar, la acest capitol, literatura beletristică sau cea de „specialitate” sunt extrem de sărace în titluri şi date). De aici şi până la a le atribui orientalilor acte de canibalism, de sacrificii umane absurde, nu e decât un pas.

Cine a citit seriile Tarzan, fiul junglei (deşi acolo se găseşte şi o critică a sistemului, dar civilizaţia colonială devine, prin contrast şi rezultat final, dominantă) sau Aventurile submarinului Dox va înţelege exact propaganda pro Occident practicată agresiv şi deşănţat.

(Excepţie de la această propagandă sunt scrierile lui Jules Verne şi ale lui Alexandre Dumas – tatăl, multe dintre ele încercând să restabilească echilibrul şi adevărul).

Occident şi/sau/vs. Orient?

Se poate vorbi în mileniul III de o conciliere istorică între cele două puncte, nu doar cardinale?

Vom reveni.