Aveam patru ani (tradiţionalul tort cu frişcă şi cu lumânărele) când am văzut-o pentru prima oară. Era colegă cu mama, lucra ca telefonistă, avea o voce unică, blândă, calmă, precisă, mângâietoare – „în meseria noastră ai nevoie de voce, aşa cum un actor are nevoie de voce pe scenă” – atunci am auzit pentru prima dată cuvântul „actor” -de pe buzele ei; spusese cuvântul visătoare, îngândurată, poate că era chiar îndrăgostită de un actor, asta n-am aflat-o niciodată, acum mă îndrăgostisem de ea, mi se părea cel mai frumos lucru pe care îl văzusem până atunci, era blondă cu ochii negri, mari, catifelaţi şi adânci şi foarte blânzi (dar nu o blândeţe tâmpă, ci una înţeleaptă, expresivă); era perfectă şi atunci am exclamat, de faţă cu toată lumea: „eşti cea mai frumoasă femeie din lume”.

Musafirii au reacţionat imediat, unii râzând în hohote, alţii abia zâmbind (cei cu neveste – mi-am reamintit scena mult mai târziu şi aşa era); doar vreo două-trei persoane (părinţii şi încă cineva) s-au făcut că n-au auzit ce am zis.

Ea a pălit puţin, a clipit repede-repede de două ori din pleoape, a zâmbit puţin trist şi mi-a spus: „E cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care am primit-o vreodată. De azi înainte tu eşti iubitul meu.”

Acum au râs cu toţii, atmosfera s-a destins imediat, cineva a afirmat, galant şi imprudent: „copiii rostesc întotdeauna adevărul”, s-a mai glumit, de data asta apropos de afirmaţia ei, apoi toată lumea s-a aşezat la masă, după ce mi-au fost înmânate cadourile.

Ea îmi adusese o cutie de culori în ulei -„am să te pictez” – i-am promis şi ea m-a strâns la piept şi m-a sărutat pe frunte şi pe obraji. După masă m-am culcat, trebuia obligatoriu să dorm două ore după amiaza; de obicei protestam, de data asta am acceptat imediat, spre mirarea mamei, „te-a uitat cam repede, colega”; „nu cred” – i-a răspuns ea şi ea avea dreptate şi nu mama.

Ultimii paşi spre pat i-am făcut cu ochii închişi, de teamă să nu se risipească minunata alcătuire care era chipul ei.

Am adormit zâmbind, cu cutia de culori la piept. Colţurile cutiei de carton, muchiile, destul de ascuţite, îmi intrau în carne; dar era o durere plăcută; sufletul meu era senin, luminos, înalt.

Laura – aşa o chema – plecase când m-am trezit eu şi prima întrebare pe care i-am pus-o mamei a fost: „…e măritată?” „Fii liniştit” – a râs mama – „…e încă nemăritată”.

Din acea clipă am devenit oaspetele asiduu al mamei şi al Laurei, la serviciu. Mama era mulţumită că „nu mai fac drăcii, nu mă mai caţăr pe toate coclaurile, nu mai vin cu pantalonii pătaţi şi cu cămaşa sfâşiată”.

Laura era şi ea bucuroasă: când intram, ochii ei umbroşi se luminau pentru o clipă; fulgerul era atât de scurt, că nu depăşea lungimea ochiului. Laura se juca cu mine, vorbindu-mi cu seriozitate; eu mă spovedeam ei, spunându-i tot ce-mi trecea prin cap.

Mama se făcea că nu aude nimic, dar auzea totul. Era şi ea uimită de pasiunea mea. „Poate că am greşit. I-ar fi trebuit o soră mai mare…” Laura mă încuraja, mă săruta, îmi mângâia părul, uneori, e drept foarte rar, mă lua şi în braţe.

„Mama mi-a spus că eşti necăsătorită.”

„Da, e adevărat, până la tine nu m-a iubit nimeni cu adevărat.”

Eram mândru de asta: dacă Laura era prima mea iubire, era normal ca şi eu să fiu pentru ea prima ei iubire. De ziua ei, Laura m-a invitat la ea. Am fost singuri. „Ceilalţi vor veni mâine.” Ca şi cum ar fi vrut să spună: „Ziua de azi e ziua noastră.” Atunci am sărutat-o pentru prima oară pe buze. Aş putea să jur că a pălit puţin.

„De ce îţi plac atât de mult?”– m-a iscodit ea.

„Pentru că eşti frumoasă, atât de frumoasă, încât…”

„Încât ce?”

Aş fi vrut să-i spun: „…încât aş vrea să te măriţi cu mine”. Mi-a fost teamă, nu ştiu de ce. Atunci i-am spus, ocolindu-mi gândul dintâi: „… încât aş vrea să te privesc mereu. Ca pe o floare.”

De data asta Laura a rîs:

„Ştrengarule! Ai să cucereşti toate fetele…”

„Nu vreau. Mie îmi placi numai tu.”

Când Laura a trebuit să plece în concediu, la părinţii ei, departe, cu trenul, a fost o adevărată dramă. Am plâns toată ziua, apoi m-am închis în mine. Trei săptămâni, până la reîntoarcerea Laurei am răspuns tuturor ţâfnos, monosilabic.

Număram zilele care mai erau până la întoarcerea ei, mă încurcam adesea, nu ştiam dacă douăzeci şi trei e mai mare decât nouăsprezece, după socotelile mele mai erau două zile până la venirea ei, dar, fie că am greşit eu, fie că Laura s-a întors mai devreme, cert e că i-am zărit coama blondă de după gard ca într-un joc, mereu apărând şi dispărând şi apărând din nou în faţa portiţei, pentru a nu mai dispărea apoi.

„Ce mai face iubitul meu?!?” – m-a ridicat în braţe laura, strângându-mă puternic la piept.

„Mi-a fost atât de dor de tine” – mi-a mai spus înainte de a mă lăsa jos.

„Şi mie… ” -i-am răspuns, aproape sufocat de îmbrăţişare şi de emoţie.

Am iertat-o atunci pentru plecarea ei, echivalentă cu o trădare.

Mama a zâmbit, foarte puţin însă, văzând scena:

„Laura, ştii ceva? Cred că fiul meu e într-adevăr îndrăgostit de tine.”

„Şi mie mi-e foarte drag băiatul tău…”

A oftat:

„O invidiez pe cea care… E atât de tandru, de generos, de sincer, de… frumos.”

„Lasă că trece vremea şi are să se schimbe el.”

„Pentru o clipă m-am gândit că ce bine ar fi fost invers: optsprezece ani nu mi s-ar fi părut o imposibilitate.”

Mama a râs cu adevărat atunci:

„Hai, intraţi în casă. Acum sunt convinsă că tu eşti mai nebună decât el. Corupătoareo…”

Nu ştiu cum s-ar fi sfârşit prima mea poveste de dragoste, poate că Laura s-ar fi plictisit de joc, poate că eu aş fi făcut gafe, poate că Laura s-ar fi îndrăgostit cu adevărat de cineva şi s-ar fi căsătorit cu el; cine ştie.

Sfârşitul a fost însă altul: într-o zi am trecut pe la Laura. Am găsit-o în faţa oglinzii. Se unsese cu o cremă grasă pe faţă, avea bigudiuri metalice în păr, îşi pensa sprâncenele. Era urâtă acum.

„Nu mă săruţi?” – m-a întrebat ea mirată.

Nu i-am răspuns. Am sărutat-o scurt pe frunte, ridicîndu-mă brusc de pe scaun, într-o singură mişcare, aşa cum fac copiii, cu amândouă picioarele deodată, în balans.

„Ce e cu tine, eşti supărat?”

Îmi punea întrebările privindu-mă din oglindă. Am clătinat din cap în lături, semn că nu.

„Unde te duci?”

„Diseară e o premieră la teatru. De asta trebuie să mă machiez, să fiu frumoasă.”

Deci asta era: Laura nu era frumoasă pentru că era într-adevăr frumoasă, ci pentru că se făcea frumoasă. Şi dacă se făcea frumoasă, de ce trebuia să fie mai întâi urîtă? Pentru că, aşa cum arăta acum, Laura era urâtă. Adică nu tocmai urâtă, dar nu mai era atât de frumoasă cum o văzusem eu.

Şi, din acea clipă, Laura nu m-a mai interesat. Când ne-am certat, i-am spus-o:

„Nu-mi place de tine, pentru că eşti o prefăcută.”

Laura a crezut că glumesc. A dat să mă sărute. Îi adusesem un trandafir în dar. Roşu, frumos cu o tulpină înaltă, plină de spini. Am lovit-o cu trandafirul peste picioarele. Sângele a ţâşnit pe sub ciorap în picături aproape negre. Laura nu mi-a spus nimic, a strâns doar uşor din buze. Am plecat fără să mă mai uit înapoi. Laura era o prefăcută. Abia astăzi înţeleg că atunci avusesem dreptate. Laura era o prefăcută. La propriu.

Mai târziu, peste ani, am aflat o întâmplare care m-a amuzat mult: fetiţa vecinei, de vreo trei ani şi jumătate, auzind de la cei mari că femeile, ca să fie frumoase, se vopsesc, a pândit momentul când nu era nimeni acasă, a descoperit trusa cu colori de ulei a fratelui mai mare şi şi-a uns trupul în toate culorile curcubeului (evident, după ce rămăsese în pielea goală).

Când a venit maică-sa acasă, a crezut că înnebuneşte: pur şi simplu nu şi-a recunoscut copila; apoi nu putea înţelege ce s-a petrecut. Încântată de ispravă, mulţumită că şi-a dus la bun sfârşit opera, a întrebat-o candidă, pe maică-sa (care bătea aerul cu braţele, simţind că se sufocă):

„Nu-i aşa, mamă, că acuma sunt frumoasă?”

Maică-sa a zbucnit într-un râs nervos, şi-a chemat vecinele „la vernisaj”:

„Vă place ce a pictat fiică-mea?”; a dus-o apoi în baie, de unde s-au auzit în curând ţipete şi răcnete.

O săptămână întreagă Anca n-a mai dat pe afară. Culmea, întâmplarea a marcat-o atât de mult (asta ţi-a mărturisit-o mult mai târziu), încât a hotărît de pe atunci să se facă pictoriţă. (Şi s-a făcut, ajungând apoi o foarte bună ceramistă).

Tot o fetiţă din vecini m-a îmbolnăvit (la propriu). Avea nişte părinţi foarte severi (aşa le spun acum, atunci le spuneam mai direct şi mai simplu: „răi”). Amândoi părinţii erau medici, plecau de dimineaţă şi se întorceau abia pe înserat acasă.

Aveau două fete: Magda şi Agnesa. Agnesa era încă în leagăn, dar Magda era cam de vârsta mea. N-am văzut-o niciodată pe stradă decât însoţită de părinţi. Nu-i dădeau voie să iasă singură nici în grădină, în propria lor grădină. Atunci, Magda ce făcea? Aştepta să-i plece părinţii şi se instala la fereastra dinspre stradă. Stătea în fereastră ore întregi, uneori în picioare; alteori, când obosea, îşi trăgea o masă aproape de pervaz, pe masă aşeza un taburet, iar pe taburet se aşeza ea.

n-am văzut-o niciodată îmbrăcată în altă culoare decât în alb.

Era într-o iarnă geroasă şi, trecând pe lîngă casa doctorului, am văzut că magda îmi face semn. M-am oprit şi, punându-mi săniuţa la baza ferestrei, m-am suit pe ea; ajungeam tocmai bine, cu nasul în dreptul unui pătrat (fereastra, de cristal, era împărţită în mai multe pătrate).

Magda mi-a zâmbit, mi-a spus ceva, am zâmbit, i-am arătat apoi că n-am auzit nimic, a râs şi ea, arătându-mi prin gesturi că nu poate (sau nu are voie) să deschidă fereastra.

Am continuat ceasuri întregi acel dialog mut, timp în care Magda mi-a arătat pe rând toate jucăriile ei, apoi câteva figuri de balet, globuri strălucitoare de la pomul de iarnă, câte şi mai câte.

Orele treceau, eu îngheţasem de-a binelea, mâinile mi se înroşiseră şi se umflaseră, de parcă aş fi făcut bulgări de zăpadă, iar în ghete picioarele îmi amorţiseră şi mă săgetau ascuţit, de parcă erau legate cu sârmă.

Tropăiam din când în cînd, încercând să mă încălzesc, dar lemnul săniei (o singură bucată) devenise şi el sonor, părea o tobă şi eu mă feream să fac prea mult zgomot, să nu mă audă servitoarea din casă sau să atrag atenţia cuiva de pe stradă.

În casă era foarte cald sau aşa credeam eu, vedeam tocmai în fundul încăperii o sobă uriaşă, tot albă. Magda îmi zâmbea tot mai trist şi am înţeles în cele din urmă de ce: geamul înflorea în flori de gheaţă, pervazul ferestrei era foarte lat şi eu nu aş fi ajuns până la acele flori, nici acum nu-mi amintesc dacă florile se formau în interior sau exterior, erau două rânduri de ferestre, cred totuşi că în exterior, o vedeam tot mai slab pe Magda, agitându-se printre florile de gheaţă ca o sălbăticiune, apoi s-a apropiat şi mai mult de geam, încercând să-l îmbuneze cu răsuflarea ei, reuşise doar un mic cerc, care apoi s-a închis şi acela şi, înainte de a dispărea cu totul, mi s-a părut că Magda plânge.

Părea, aşa cum era îmbrăcată în alb, printre florile acelea de gheaţă, tot albe, o mireasă tristă, ţin minte că am citit o poveste tristă despre o crăiasă a zăpezii, o poveste de Andersen, mi se pare, eu îngheţasem de tot, de-abia mai puteam merge, mi se părea că oasele mele erau de lemn, că măduva din oase îngheţase şi ea şi când am intrat în casă tata m-a tras supărat de urechi: „…pe unde mi-ai umblat până acum, te-am căutat pe toate dealurile, nici la masă nu mai vii, trei zile nu-ţi mai dau voie să te duci la săniuş”; n-au fost trei zile, a fost mai bine de o lună, noaptea am avut fierbinţeli, am înţeles, din vocea îngrijorată a doctorului, că am ceva la plămâni, parcă „apă” a spus, dar eu era să spun „gheaţă”, căci simţeam că îmi îngheţase şi sufletul în mine şi atunci când a trebuit să mă descalţ n-am mai putut, degetele erau albe, străvezii, nu mă mai ascultau, îmi venea să strig de durere, mă dusesem în baie şi acolo am putut să plâng în voie, lacrimile curgeau singure pe obrajii aproape îngheţaţi şi ei, deveniţi brusc roşii, am dat drumul la apă, apa era foarte rece, dar mie mi s-a părut că e clocotită, până la urmă m-am dezgheţat, dar plămânii m-au trădat, am stat internat în spital, făcându-mi-se injecţii din patru în patru ore, aveam partea stângă ciuruită de înţepături, dar n-am plâns deloc; am plâns, fără să mă vadă nimeni, atunci când, întors acasă, am auzit întâmplător că Magda murise, nimeni nu ştia exact cum o cheamă, îi spuneau „fata cea mare a doctorului”, au aflat că o cheamă Magda, doar atunci când au citit anunţurile din ziar; n-am văzut-o moartă, nu i-am văzut nici înmormântarea, murise probabil pe când eu eram în spital, dar cred că au îngropat-o tot aşa, îmbrăcată în alb, aşa cum fusese îmbrăcată toată viaţa.

Numai de florile de gheaţă n-a aflat nimeni nimic. Peste ani am visat-o într-o noapte pe Magda. S-a repetat aidoma scena din copilărie, numai că acum şi eu şi ea crescuserăm, eram deci de aceeaşi vârstă, a avut loc acelaşi dialog mut, deşi şi ea şi eu încercam să ne facem auziţi, numai că acum cristalul geamului era şi el mai gros, semăna foarte bine cu capacul unui sicriu de cristal, vertical, sicriu în care Magda nu vroia să intre şi eu îi strigam ca nu cumva să intre, că avea să moară; eu ştiam că va muri, Magda mi-a zâmbit, la fel de trist ca prima dată şi a păşit uşor, desculţă, în sicriu.

Geamul de cristal devenise atât de gros în timpul discuţiei noastre încât acum părea un bloc de cristal sau de gheaţă, „o să-ţi fie frig” – i-am strigat (curios, ea mi-a auzit strigătul şi, şi mai curios, i-am auzit şi eu răspunsul): „nu-i nimic, şi ţie ţi-a fost atât de frig prima dată”.

Magda a păşit în sicriu cu sfiiciuni de mireasă, îmbrăcată tot în alb, ţinând în mâini de astă dată florile de gheaţă, pe care nu le luase prima dată.

De atunci n-am mai visat-o, iar despre familia ei ştiu doar atât: că s-au mutat într-un oraş dunărean, oraşul natal al doctorului, acolo unde el se întorcea acum ca director de spital.

O singură dată mi-am mai amintit de Magda, destul de recent.

Un prieten, ştiindu-mă mare amator de jucării şi bibelouri (să le văd, nu să le colecţionez, să ne înţelegem) m-a invitat la o fabrică de bibelori de alabastru (undeva, într-un orăşel din Transilvania).

Fabrica era de fapt o secţie, de vreo două sute de metri pătraţi, cu patru muncitori: unul topea alabastrul adus în saci, granulat, semănând ca formă oarecum cu boabele de grîu; altul turna în forme topitura; un altul scotea bibeloul din forme, iar ultimul, cu un cuţitaş foarte bine ascuţit, rectifica bibelourile de bavura rămasă din îmbinarea matriţelor. Matriţele erau din cauciuc (un cauciuc gălbui, semănând uluitor cu un cadavru pus în formol), extrem de bine executate („italiene” -se lăudase cineva), dar rezultatul era un bibelou destul de naiv.

Într-un colţ al secţiei am văzut însă un cap de femeie, minunat realizat. Părea un cap de zeitate elină şi, nu ştiu de ce, poate tocmai din cauza albului din alabastru (uneori pare că e format din fulgi de zăpadă presaţi, rămaşi aşa cu toată strălucirea lor iniţială), mi-am adus aminte de Magda. Capul părea de marmură şi de gheaţă, albul era atât de dominator, încât părea să nu arunce nici o umbră şi am suspinat, cu un nod pus pe neaşteptate în gât.

„Îţi place?” – m-a întrebat prietenul. „Dacă îţi place atât de mult, ia-l, ţi-l dăruiesc.” Nu l-am vrut. Poate tocmai că îmi amintea de Magda.

Apoi am trecut în altă secţie (exista deci şi o a doua încăpere, fusesem nedrept), dar iluzia de o clipă s-a frânt brusc. Patru femei, foarte tinere, aproape fete, pictau bibelourile de alabastru. Erau îndemnatice, potriveau bine culorile, aveau o mână sigură, un desen destul de delicat, dar rezultatul era groaznic.

Le-am salutat în tăcere şi am ieşit. După ce văzusem, tot într-un colţ, capul statuii ce-mi amintise de Magda, bălţat acum înfiorător.

„De ce nu le lăsaţi albe? De ce le „vopsiţi”? Sunt mult mai urâte aşa…” – i-am spus prietenului.

„Şi mie îmi plac mai mult albe, sunt chiar frumoase, numai că, vezi, „cererea” spune altceva. Clienţii le vor colorate. Şi atunci toată lumea e mulţumită. Clientul are ce îşi doreşte, iar noi oferim încă patru locuri de muncă şi ridicăm puţin preţul produsului.”

I-am mulţumit prietenului meu pentru amabilitate şi m-am grăbit spre hotel. Pe drum mi-am pus o unică şi despicată întrebare: „De ce, în primul caz, capul de alabastru îmi creease iluzia vieţii (pentru că realmente, pentru câteva clipe, am crezut că era chipul Magdei, viu) şi de ce, în al doilea caz, atunci când, măcar teoretic, modelul era mult mai aproape de cel adevărat, nu am reacţionat, decât cel mult negativ, respingând copia (pe care o resimţeam atunci într-adevăr ca pe o copie) cu brutaliate?” (În fond buzele modelului erau roşii, ochii negri, obrajii trandafirii etc.).

Nu mi-am putut răspunde pe loc atunci. Acum cred că răspunsul e destul de nuanţat: Magda nu era altceva decât visul meu cel alb, nu mi-o puteam imagina altfel decât albă.

Apoi e vorba şi de o civilizaţie – estetică – a ochiului, obişnuit şi obligat să nu primească decât statui nepictate. O statuie e o generalizare, o idee; prin detalii, prin particularizare se pierde foarte mult din iluzie, iluzia e aproape interzisă.

Şi orice artă rămâne, în ultimă instanţă, o iluzie.

(va urma)

Lucian Strochi