O expoziţie eveniment: Duplexul EUGEN CRĂCIUN – DANIEL CRĂCIUN
LA CASA PRIETENIEI NEAMŢ – CHAMPAGNE – ARDENNE
Până la sfârşitul lunii mai, Casa Prieteniei Neamţ – Champagne – Ardenne găzduieşte, la sediul său din strada Corbului, nr. 7, o incitantă expoziţie de artă plastică (îndeosebi „uleiuri”, dar şi o plastică „reificată”), aparţinând lui Eugen şi Daniel Crăciun, tatăl şi fiul.
Ne aflăm în timpuri şi spaţii mitice: atitudinal, cei doi sunt total diferiţi, Daniel fiind un icaric, obsedat de ascensional, având fervoarea şi nerăbdarea acestui tip uman, spiritual, iar Eugen Crăciun este un dedalic, obsesia sa, devenită mit, fiind labirintul (un labirint al gândirii, din care se evadează cel mai greu, zidurile fiind, aparent, invizibile).
Daniel Crăciun este un artist tânăr, dar pe deplin format, cu „obsesii” rezolvate inedit, incitant;
Daniel Crăciun are nostalgia purităţii şi, ca atare, ascensionalul e tema majoră a picturii sale.
O temă secundă ar fi teama: acea teamă de gol pe care o resimţeau acut africanii, primitivii şi asiaticii; apoi teama de maculare, teama de singurătate.
Omul apare la Daniel Crăciun redus la un bidimensional nedecorativ, dar mitic. Omul va fi invadat cu/de obiecte; obiectele sunt altoite dramatic, devenind atât excrescenţe, cât mai ales increscenţe.
Se manifestă la Daniel Crăciun un fenomen de „transparenţă”, specific copiilor, care nu pictează ceea ce văd, ci ceea ce ştiu. Daniel Crăciun va contopi un univers uman (pe care l-a cosmicizat prin legi picturale proprii) cu clare simboluri creştine, mitice sau venind dintr-un sistem concentraţionar având voluptatea totalitarului şi a totalitarismului.
Un tablou dedicat şi închinat spiritului de revoltă şi de jertfă al Timişoarei e tratat, plastic şi emoţional, admirabil. Peste toate aceste (i)realităţi, se percepe o respiraţie monumentală, aproape geologică.
Daniel Crăciun este un antiliric, după ce şi-a permis să fie patetic. Pictura sa rămâne insidioasă, relevând şi revelând o stare de criză.
Eugen Crăciun este o conştiinţă dilematică a culturii române. Elev al lui Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu şi Octav Angheluţă, Eugen Crăciun devine, la Cluj-Napoca, la rândul lui, profesor. Şi într-un caz şi altul, maestrul nu comunică ucenicului său experienţă, ci elemente abisale, fundamentale.
Heraclitic, Eugen Crăciun ştie că negarea vehementă este prima treaptă a unei dialectici asumate. Treptele evoluţiei sale plastice sunt abrupte: nimic nu aminteşte de o etapă anterioară, considerată depăşită. Viziunea sa este (auto) catastrofică, Eugen Crăciun fiind parcă adeptul lui Cuvier şi nu al lui Darwin.
Spirit pozitivist, având încredere în Raţiune, Eugen Crăciun crede că, vectorial, Raţiunea şi Pictura se pot întâlni şi prelungi în Muzică.
Această muzică poate fi a sferelor, perfectă, sau umană (există în expoziţie un frumos omagiu adus lui Gabriel Fauré), dar, în orice caz, cu o componentă divină. Muzica este pentru Eugen Crăciun replica artistică a matematicii.
Negarea este, la Eugen Crăciun, vehementă, atingând formele pamfletului vizual sau ale caricaturii. Maşinismul e denunţat ca fiind o formă străină, „altoită” insidios fiinţei umane. Astfel gura devine un disc de telefon, dialogul – un număr de telefon, real sau nu; lumina – o bobină de nailon pentru struna pescarului, stelele, aflate în relaţii şi raporturi perfecte, cosmice, devin… bilele unui rulment. Obiectul concret este folosit de Eugen Crăciun îndeosebi pentru a denunţa.
În aceeaşi măsură şi la fel de vehement procedează Eugen Crăciun şi în cazul „canoanelor” picturale. Un sfânt nu trebuie să poarte „aureolă” pentru a fi sfânt. Un om nu este măsura tuturor lucrurilor, ci mai ales o (i)realitate duală: corpuscul şi undă. Adică lumină. Deformările lui Eugen Crăciun sunt ontologice şi gnoseologice.
Credinţa poate fi concentrată, simbolic, mitic şi mistic la un triunghi, iar umanitatea deificată poate fi sugerată, prin sugestia sinecdocăi, printr-un ochi.
Eugen Crăciun elaborează o subtilă şi seducătoare „geometrie a triunghiurilor”, o completare şi o alternativă la „Elementele” lui Euclid. Eugen Crăciun este un ateu care crede într-un Dumnezeu pe care îl inventează mereu şi pe care uită să-l iubească, din prea multă dragoste.
Lucian Strochi
(REFORMATORUL, 53-54/1999, p.9)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.