Interviu de suflet cu scriitorul Lucian Strochi

Rep: Domnule Lucian Strochi, sunteţi un om de condei, un om de spirit – în primul rând – şi în al doilea rând un om al Cetăţii. Cum se completează în personalitatea dumneavoastră toate aceste aspecte?

Lucian Strochi: Orice scriitor este un om al Cetăţii. Faptul că lucrez la Primărie, că sunt purtător de cuvânt al Primăriei la relaţii publice este şi nu este o întâmplare. Există un acut sentiment al Cetăţii, pe care am încercat să-l redau atât în scris, cât şi în activităţile publice. Mă refer la lansările de carte, la vernisaje, mă refer la participarea la simpozioane, colocvii, deci foarte multe asemenea ieşiri în public.

Rep: Şi pentru că pentru fiecare dintre noi, rădăcinile nu sunt un factor de netrecut cu vederea, cât din ceea ce sunteţi ţine de familia dumneavoastră?

Lucian Strochi: Eu cred că, termenul acesta de „rădăcini”, pe care îl invocaţi este un termen mult mai grav, în care paternitatea este doar o „ramură”. În rest se poate spune că mama mea este limba română, iar tatăl poate să fie muntele. Şi, dincolo de acest accident biologic care reprezintă naşterea, nu suntem altceva decât o poartă spre un destin. Datorăm totul începuturilor şi rădăcinilor. De fapt cred că cel mai mare mit al omenirii îl reprezintă „mitul eternei reîntoarceri”. Numai că mitul acestei rădăcini – să nu se supere matematicienii – este o rădăcină aproape pătrată, este matricea spirituală pe care o descoperim sau căutăm prin scrisul nostru şi prin toată activitatea noastră, prin simţire, prin acumulare de cultură.

Rep: Ce rol credeţi că a avut şansa în viaţa dumneavoastră?

Lucian Strochi: Cineva spunea cu mult umor – şi era o persoană foarte serioasă! – că viaţa noastră nu este altceva decât o sumă de întâmplări şi, dacă majoritatea sunt fericite, atunci e perfect. Deci datorăm mult întâmplării. Să ne gândim – spre exemplu la o căsătorie: ea este rodul întâmplării: doi oamenii se iubesc pe o planetă cu peste şase miliarde de oameni şi cred că întâmplarea – în orice poveste de dragoste – joacă un rol important. Tot aşa şi în ceea ce priveşte destinul scriitoricesc. Poate că într-o altă viaţă, într-o altă existenţă, într-o altă opţiune aş fi fost un pictor sau un inginer, deci nu un sclav sau un rege.

Rep: Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce aţi face?

Lucian Strochi: Până în clasa a XI-a am ezitat între a fi inginer chimist – mie plăcându-mi foarte mult chimia anorganică – sau scriitor. Cred că opţiunea de bază ar fi tot cea de scriitor.

Rep: Se spune că activitatea narativă este strâns legată de viaţa noastră cotidiană. Unde începe ficţiunea şi cât de departe merge cu negarea realităţii scriitorul Lucian Strochi?

Lucian Strochi: Întrebarea, deşi se pune sub diferite nuanţe, de multe ori, mi se pare inspirată pentru că ea de fapt încearcă să smulgă de la scriitor o profesiune de credinţă, o spovedanie şi dacă vrem să împingem lucrurile şi mai departe, un răspuns net din partea unui posibil personaj. Cât dintr-o persoană intră în personajul unei cărţi. Am încercat în întâlnirile pe care le-am avut cu cititorii, cu elevii, să le explic că nu putem, ca scriitori, să lucrăm în afara realului. Aşa cum Picasso lucra cu integralitatea fiinţei umane, dar punea ochiul acolo unde credea el de cuviinţă, tot aşa şi un scriitor, atunci când îşi alege o eroină, poate să ia de la o persoană cunoscută sufletul, de la alta tăietura buzei, de la alta ochii şi aşa mai departe. De la unii poate împrumuta o poveste tristă sau veselă. Eu, personal, am ca areal, trei zone care m-au influenţat foarte mult. În primul rând, locul naşterii mele –depresiunea Petroşani, cu acei munţi unici, cu un defileu al Jiului magnific – dar şi cu acele oraşe şi destine subterane, care înseamnă minele şi minerii, cu un folclor fabulos. M-au influenţat şi acele nuanţe de alb şi de negru, când toată lumea prefera griul. A doua zonă a reprezentat-o Tazlăul – locul unde am fost repartizat ca profesor – din două motive: pentru oamenii minunaţi de la Tazlău, pentru faptul că Tazlăul poate reprezenta o matcă spirituală, fiind o comună care absolut tot, de la gaze naturale la mină de potasiu, fabrică de cherestea, până la acei oameni extraordinari cu un umor aparte. Dealurile, măgurile, apele Tazlăului, oamenii m-au influenţat foarte mult. Vine un al treilea areal, în care trăiesc din 1974, de mai bine de 20 de ani – Piatra – Neamţ. Este un oraş care m-a influenţat foarte mult, prin clădiri, prin străzi, prin poveşti, mai mult sau mai puţin secrete, şi prin oameni. Pietrenii sunt o rasă aparte.

Rep: Dacă ar fi să faceţi o scurtă caracterizare a vieţii din acest oraş, cum ar fi ea?

Lucian Strochi: Aş începe cu începutul. Faptul că noi, pietrenii avem – şi o spun cu un orgoliu posesiv – o colecţie formidabilă de cultură Cucuteni, începând cu Gânditorul de la Târpeşti, Hora de la Frumuşica, Soborul zeiţelor şi terminând cu faptul că avem o Iulia Hălăucescu –care este un monument viu, o instituţie, iar casa ei, un muzeu. Dincolo de aceste realităţi de necontestat, există un Teatru al Tineretului, există Biblioteca Judeţeană, cu lucruri mai puţin ştiute; dar nu se poate să nu vibrezi, ştiind că aici se găseşte colecţia integrală, păstrată în foarte bune condiţii a ziarului Timpul – la care a lucrat Eminescu, că sunt rânduri consemnate, scrise de mâna lui Ion Creangă.

Rep: Pentru că aţi vorbit de Iulia Hălăucescu, vorbiţi-ne puţin de implicarea dumneavoastră în arta plastică?

Lucian Strochi: Purtând ochelari, am căutat o compensaţie a distanţei, a spaţiului, prin ceea ce aş numi „patima pentru culoare”. Ori culorile cele mai reale nu sunt cele naturale, ci sunt cele mediate prin picturi. Putem vorbi de un albastru ceruleum care poate împrumuta ceva dintr-un anume albastru al cerului, dar îl prefer pe cel de Voroneţ sau pe cel olandez. Eu consider culoarea ca fiind modificată permanent prin spiritualitatea pictorului. Am avut norocul să cunosc de-a lungul timpului foarte mulţi artişti şi alături de ei să formăm o familie. Ei aveau nevoie de mine, pentru că cineva mă numea „un inginer al vorbelor” şi satisfacţiile cel mai mari le-au produs nu atât aplauzele publicului, cât recunoştinţa artistului că am spus ceva adevărat despre arta sa. Atunci mă simţeam şi eu un pic creator, alături de ei.

Rep: Dacă ar să puneţi dumneavoastră mâna pe penel, ce anume aţi picta?

Lucian Strochi: Aş picta idei. Am şi făcut-o, uneori. Avem nevoie de natură, dar nu am abilitatea necesară să retuşez figura, totuşi cred că natura umană rămâne piatra de încercare pentru orice artist plastic. Mi-ar face mare plăcere să pictez portrete, dar mă resemnez să creez personaje.

Rep: Vorbiţi-ne despre dumneavoastră şi ceilalţi. Ce anume vă place cel mai mult la semenii dumneavoastră? De câtă iubire de oameni aveţi nevoie, pentru a fi om şi scriitor?

Lucian Strochi: Eu consider că cel mai frumos sentiment uman este sentimentul erotic: el atinge sublimul, are amplitudini pe care nici un alt sentiment nu le poate atinge. Mărturisesc că n-am putut urî. Ura mi s-a părut totdeauna un sentiment de durată, mult prea „sistematic.” Asta nu înseamnă că nu am şi reacţii negative, ca orice om. Dar sentimentul cel mai omenesc este sentimentul de prietenie. Dacă dragostea nu poate fi decât acel efect superb al androginului, fiind o relaţie biunivocă bărbat – femeie, prietenia poţi să o ai cu oricine. Chiar cu un animal, cu un bărbat, cu o femeie, cu un grup de oameni, cu o carte. Este un sentiment concret. Mută vreme am trăit sentimentul de însingurare, mai ales în copilărie. Am ajuns la o concluzie. Prietenii sunt puţini şi ei se verifică în timp, dar îţi rămân prieteni pe viaţă.

Rep: Unde este Dumnezeu în viaţa dumneavoastră?

Lucian Strochi: Este o problemă gravă. Am încercat să am dialoguri cu el, dar eu sunt mult prea mic şi, chiar dacă îi spun lui Dumnezeu să mă facă mare, nu pot ajunge până la el. Dumnezeu este o realitate mult prea serioasă pentru ca să o pot cunoaşte sau rezolva, ca şi moartea. Dumnezeu mi se pare o realitate incomensurabilă. Ori capacităţile mele de cunoaştere şi de percepţie sunt limitate. Undeva, crezând în destin, cred şi în Dumnezeu. Dar nu pot spune că suntem intimi. Ar fi prea mare orgoliu din partea mea…

Rep: Nu credeţi că tocmai această smerenie este calea spre El?

Lucian Strochi: Mie îmi place că teologii vorbesc de taine. Sunt printre taine, taina nunţii, taina mărturisirii, taina preoţiei. Când este vorba de taină, nu cred că există un singur drum spre ea şi de la ea. Un ţăran român cântându-şi durerea, amarul sau fericirea poate să fie mai aproape decât mine de Dumnezeu, la un moment dat, chiar dacă eu l-aş putea depăşi prin multitudinea de cunoştinţe, prin corectitudinea demersului critic. Dumnezeu este în noi, ca orice boală şi în acelaşi timp este peste tot. Dacă avem această idee, poate că ne vom respecta mai mult unul pe altul.

Rep: Care sunt scriitorii de care vă simţiţi cel mai apropiat?

Lucian Strochi: Ar fi ca degetele de la o mână: 5. Shakespeare, Dante, Cervantes, Dostoievski, iar dintre cei români: Eminescu.

Rep: Care este relaţia pe care o aveţi cu cititorul? Cum arată, în viziunea dumneavoastră, acel cititor modern?

Lucian Strochi: Sunt curios să cunosc reacţiile cititorului. Devin un copil, căruia trebuie să i se arate sau să i se dea o jucărie. Pentru că, până la urmă, dincolo de a fi un act demiurgic sau strict individual, scrierea devine maculatură dacă nu are un receptor. Cea mai mare bucuria a mea este atunci când oamenii foarte tineri –adolescenţi sau chiar copii – mă descoperă. Îmi dau seama că ceea ce afirm prin scris ajunge la ei. Este o bucurie care nu se poate exprima prin cuvinte. Pe de altă parte, simt că am o datorie de onoare faţă de limba română şi o datorie imensă faţă de cititor. În orice rând pe care l-am scris, am respectat potenţialul de înţelegere al cititorului. Am avut – nu neapărat ca scriitor, ci ca gazetar – satisfacţia să constat că, un articol sau un rând scris de mine, era evocat după un timp de un cititor. Este un lucru tulburător, la care meditez adesea.

Rep: Ce proiecte aveţi dumneavoastră?

Lucian Strochi: Pe data de 21 iulie am fost sărbătorit de confraţii mei şi de oameni care mă iubesc şi mă respectă. Cineva remarca faptul că în sala erau şi medici şi jurişti şi ingineri. Atunci am făcut o mărturisire… publică: că voi scrie un poem despre cei 50 de ani ai mei. Textul va fi dăruit celor care au fost prezenţi şi altora apropiaţi mie şi este vorba de un volum de poezie de 1001 versuri. Acum este gata, se va numi Monere , trebuie doar să mai închei formalităţile de tipărire. Al doilea proiect care a fost gata de Ziua Naţională a României este un proiect mai vechi, pe care l-am finalizat în sfârşit. Este un roman de peste 300 de pagini şi tratează drama (in)comunicării, drama intelectualului de totdeauna.

(TELEGRAFUL, 7-13 decembrie 2000, p.15)