Privită de la o respectuoasă distanţă istorică, proza românească din anii 50-60 ne oferă destule surprize. În primul rând au dispărut, chiar din dicţionare literare, o serie de scriitori consideraţi pe atunci (chiar) canonici: Alecu Ivan Ghilia, Valeriu Emil Galan, Ion Istrati, Eusebiu Camilar, Traian Coşovei, Geo Bogza, Ion Pas, Ion Călugăru, Nicuţă Tănase etc. Caracterizate printr-un realism deşănţat, deşi conţineau şi elemente de basm… (lupta dintre bine şi rău), precum şi caricaturizări simpliste, aceste scrieri nu erau altceva decât o maculatură adesea imundă, pervertind suflete dornice de primele lecturi (a nu se uita alfabetizarea). Totul devenea proză, iar proza – articol de gazetă de perete.

Cartea lui Adrian Dinu Rachieru 13 prozatori de ieri, excelentă în multe privinţe, se ocupă de supravieţuitorii acestei perioade, rămânând în unele cazuri valori perene ale literaturii noastre: Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Sorin Titel şi Alexandru Ivasiuc. Lista ar putea continua şi cu alte nume şi mă gândesc în primul rând la un Cezar Petrescu, dar există desigur şi alţii. Dar propunerea criticul e judicioasă, incitantă şi până la urmă convingătoare. Fiecare titlu de capitol e o balanţă în care pe un talger stă scriitorul, iar pe celălalt o formulă definitorie a criticului, uneori perifrastică, alteori aforistică, în orice caz sintetică şi mnemotehnică: Mihail Sadoveanu, un scriitor reeducat?; Noul Camil şi proba erosului; G. Călinescu sau cinismul estetic; Zaharia Stancu şi constelaţie „Desculţ”; Petru Dumitriu:exilul ca ispăşire; Marin Preda, între „paricid” şi bovarism; Titus Popovici, un „fiu risipitor”?; Eugen Barbu sau „parada erudiţiei”; Fănuş Neagu, un dionisiac?; Paul Anghel o clipă de istorie; „Filonul tragic”: Ion Lăncrănjan; Sorin Titel şi istoria mică şi Alexandru Ivasiuc sau spiritul geometric.

Adrian Dinu Rachieru îşi iubeşte „personajele” şi le radiografiază corect, convingător şi chiar patetic destinele. Nu ezită însă să le amendeze conjuncturalul, să le scuze lipsa de exigenţă sau chiar oportunismul, să ţi exprime dezacordul faţă de lipsa de valoare a unor opere.

Evident criticul ţine cont şi de „rigorile” epocii, de „comanda socială”, de „realismul socialist”, de activitatea criticii de „direcţie” ce stabilea nu numai ierarhii, dar putea hotărî chiar destine, literare sau umane.

Analizând la rându-ne cazurile propuse, să acceptăm câteva lucruri: Mihail Sadoveanu nu este autorul doar al romanului Mitrea Cocor, ci şi al romanelor Fraţii Jderi, Baltagul, Creanga de aur, al povestirilor din Hanu Ancuţei; Camil Petrescu este cel mai febril romancier al nostru, intelectualismul său fiind o calitate majoră, nu un defect; G. Călinescu propune construcţii baroce, solide prin Bietul Ioanide sau Scrinul Negru; Zaharia Stancu nu a scris doar Dulăii sau Rădăcinile sunt amare, ci şi Jocul cu moartea, dar mai ales Şatra şi Ce mult te-am iubit; Petru Dumitriu nu a scris doar Pasărea Furtunii sau monstruosul Drum fără pulbere, ci şi Cronică de familie; Marin Preda a scris şi Desfăşurarea, dar şi Moromeţii, Delirul şi Ce mult te-am iubit; Titus Popovici a scris cărţi solide, prea puţin erodate de trecerea timpului: Setea, dar îndeosebi Străinul şi Moartea lui Ipu sunt scrieri rezistente; Eugen Barbu nu a scris doar Facerea lumii, ci şi Groapa, Săptămâna Nebunilor şi Princepele; Fănuş Neagu metaforizează excesiv uneori, cum o făcea interbelicul Ionel Teodoreanu, dar ce carte e Îngerul a strigat!; Alexandru Ivasiuc impune romanul eseistic în literatura română prin majoritatea romanelor sale; Ion Lăncrănjan este o voce patriotică autentică, patetică, tragică, prin Drumul Câinelui, Fiul Secetei şi Cordovanii; Sorin Titel va intra cu siguranţă într-un con de lumină în viitorii ani.

Singura mea rezervă o am pentru Paul Anghel, pentru care nu am „organ”, dar s-ar putea ca vina să fie a mea.

Revenind la cartea lui Adrian Dinu Rachieru (care are tocmai meritul de a-mi fi stârnit asemenea reacţii ca cele de mai sus), trebuie spus că nu se cantonează numai la structura sau infrastructura operei, ci recompune atmosfera epocii, explicând conjuncturalul, teza, perspectivele, tendinţele. Multe din formulările cărţi, aproape la fiecare scriitor sunt memorabile, nenegociabile. Rachieru seamănă aici cu Eugen Simion: nu pare a spune lucruri foarte noi şi îndrăzneţe, dar fiecare afirmaţie a sa are acoperire şi mai ales greutate. Nu e interesat de moralitatea autorului, ci de moralitatea operei, punctul de plecare al demersului său critic fiind un citat din G. Călinescu ales ca moto: „Un mare scriitor, chiar şi vinovat sub raport civic, rămâne mereu un mare scriitor.”

Un alt merit major al volumul provine din fluenţa ei: cartea se citeşte ca un roman, cu personaje deja cunoscute, ba chiar ca un basm, întrucât şi faptele sunt cunoscute. Şi asta în ciudate unei armături critice extrem de judicioase, netrecându-se peste nici un nume (sau titlu) dedicat problemei.

Din câte înţelegem, această carte e doar o parte dintr-un megaproiect pe care îl aşteptăm cu nerăbdare, fiind o sinteză de care avem atâta nevoie.

Lucian Strochi