Una dintre cele mai ciudate amintiri e legată de un copil de pe strada noastră, lovit de una dintre cele mai misterioase boli, mai ceva decât maladia albastră de care suferise Lala, o boală a timpului. Am fost atât de impresionat de boala acelui copil, încât am început să scriu o povestire când abia împlinisem şapte ani; am revenit mereu asupra acelei povestiri, ani de-a rândul, până când a ajuns la această formă (nu ştiu dacă e şi ultima):

„Nu era un copil frumos: vânăt, cianozat, cu faţa cutată în zeci de riduri subţiri. Un puf alb, doar uşor gălbui, îi acoperea în întregime faţa; de parcă o plasă subţire, abia ghicită, aproape transparentă, i-ar fi fost pusă pe faţă. S-o ocrotescă probabil. Copilul era liniştit: nu plângea aproape deloc.

„Parcă ar fi un bătrânel. Înţelept”– se grăbise să adauge mătuşa.

„Mulţi copii se nasc aşa, o liniştise pe mamă moaşa. Numai eu câţi am văzut… Cei mai mulţi se fac apoi copii frumoşi; nu-i mai recunoşti după aceea.”

Moaşa nu avusese dreptate; copilul rămăsese cu aceeaşi faţă brăzdată de zeci, sute de zbârcituri; cu un aer bătrânicios, chiar dacă ochii erau vii, inteligenţi, extrem de mobili pentru vârsta lui.

A vorbit la şase luni.

„Semn bun! Un copil care vorbeşte repede va fi deştept. Ne-am speriat degeaba.”

A început să meargă la un an, ca toţi copiii. Îi rămăsese imprimat pe faţă acelaşi aer trist. Nu plângea, nu se alinta, cum o fac toţi copiii, nu întreba nimic.

„Aş vrea să învăţ să citesc.”

Părinţii l-au privit cu mirare:

„De ce?”

„Aşa, vreau să ştiu cât mai multe.”

Seara, înainte de culcare, părinţii au stat îndelung de vorbă.

„Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta. Trebuie să mergem la un medic.”

„Şi ce să-i spui, că e prea deştept? O să râdă medicul de tine. Câţi părinţi nu şi-ar dori să aibă un copil atât de ager la minte?”

„Ba, să-ţi spun drept, e al meu, îl iubesc aşa cum e, l-aş iubi şi dacă ar fi un monstru, dar mi l-aş fi dorit normal.”

„Şi ce te face să crezi că nu e normal?”

„După părerea ta e normal ca un copil de abia doi ani să vrea să înveţe să citească, ca să ştie?”

„Bine, mâine vom merge la un medic. Să vedem despre ce este vorba.”

medicul, între două vârste, cu un zâmbet distrat şi cu mâini mari, cu degete ridicol de păroase, asta şi din cauza contrastului cu halatul de un alb imaculat, îi privi cu bunăvoinţă:

„E interesant ce spuneţi. Să vedem.”

Chipul medicului se întunecă treptat:

„Recunosc că acest caz mă depăşeşte acum. Trebuie făcute nişte analize. După aceea m-aş putea pronunţa. Deşi…”

Analizele nu confirmară nimic, nu infirmară nimic. Unele nu fuseseră concludente. Fuseseră repetate. Abia peste vreo două săptămâni se întâlniră din nou cu doctorul Pietroiu:

„Abia acum pot spune că ne apropiem de un diagnostic ceva mai ferm. Între timp am studiat tot ce puteam găsi prin reviste, prin tratate, despre cazul dumneavoastră.”

„Susţineţi că e un caz… neobişnuit?”

„Din păcate, da. Vedeţi, unii medici se poartă cu o infinită precauţiune cu pacienţii, le ascund adevăratul diagnostic. Eu susţin că, dimpotrivă, pacientului trebuie să-i spui adevărul. Să ştie ce are de făcut. Boala fiului dumneavoastră se numeşte progerie. E o boală extrem de rară, incurabilă. O boală cu o etiologie necunoscută, probabil genetică.”

„Şi nu se poate face chiar nimic?”

„Din păcate, nu. Practic, copilul e sănătos într-un anume fel. Atâta doar că viaţa lui se scurge biologic mai repede decât a noastră. Are un alt timp biologic şi, evident, un alt timp psihologic.”

„Nu înţeleg.”

„E, într-adevăr, mai greu de înţeles. Cum să vă spun… copilul dumneavoastră va muri pe la zece ani de…bătrâneţe. La autopsie organele interne vor fi identice cu cele ale unui bătrân de peste nouăzeci de ani. Ceea ce pentru noi înseamnă ani, pentru el înseamnă luni. Asta e…”

Medicul încercă un surâs trist:

„La fel ca Făt-Frumos. Creşte într-o zi cât alţii într-o lună şi într-o lună cât alţii într-un an.”

„Şi nu se poate face absolut nimic? E… nu ştiu cum să spun… absurd să vezi că propriul tău copil va muri de bătrâneţe înaintea tatălui său şi a mamei sale.”

„E adevărat. Însă dumneavoastră aţi reuşi să vă opriţi creşterea, dezvoltarea? Nu! Aşa e şi aici. Nu se poate face nimic, absolut nimic. Din fericire, aşa cum vă spuneam, boala este extrem de rară.”

„Domnule doctor, încă o întrebare: diagnosticul e sigur? Vreau să spun…absolut sigur?”

„M-am temut şi eu să nu greşesc. De aceea am cerut repetarea unor analize, tocmai pentru a fi absolut sigur că nu greşesc. Vă daţi seama că şi eu am o responsabilitate şi…”

„Domnule doctor, ce ne sfătuiţi să facem?”

„Să vă comportaţi cât mai firesc. Să-l izolaţi în casă. Copilul e foarte inteligent, ar sesiza imediat diferenţa…dintre el şi ceilalţi”.

„Domnule doctor, încă o întrebare, chiar dacă ea pare stupidă: Câţi ani are acum fiul nostru?”

„Între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani.”

Băiatul avea o singură patimă: cititul. Citea la început tot ce-i cădea sub mână. Apoi recitea acele cărţi care îi plăcuseră mai mult; câteva numai.

„Aş fi vrut să cunosc mai multe limbi.”

„Care anume?” – l-am întrebat, bucuroşi că îşi va găsi o nouă preocupare.

„Elina, latina, ebraica. Din păcate, nu mai am timp pentru aşa ceva.”

„De ce citeşti?”

„Caut răspunsuri. Când le găsesc, caut întrebări.”

Începuse să vorbească limba înţelepţilor. Nu-l mai înţelegeam. El ne privea cu milă, uşor ironic.

„Cărţile mari sunt foarte puţine: de fapt e scrisă doar o singură carte.”

„Care anume?”

„N-are nume. Nici n-ar trebui să aibă vreun nume. În ea s-ar găsi toată înţelepciunea lumii. Ar fi vorba despre începuturile lumii, despre chipul, mereu înşelător, mereu acoperit de văluri şi de farduri, al lumii. Şi despre sfârşitul lumii.”

„Ştiu ce boală am: am aflat destul de repede. Asta e extraordinar de bine: să ştii cât ai de trăit. Numai chinezii dau această şansă condamnaţilor la moarte. Acestora li se comunică, în momentul condamnării, peste cât timp vor fi executaţi. Noi, europenii, nu putem înţelege acest lucru. Suntem două lumi, complet diferite.”

Aveam discuţii cu nevastă-mea:

„Nu mai ştiu ce să fac: sunt clipe în care uit că cel care vorbeşte cu mine e un copil.”

„Eu, dimpotrivă, şi mă înspăimânt”.

„Nu suntem pregătiţi pentru acest adevăr. Îmi vine să-l întreb dacă nu vrea să se însoare; ştiu că nu are, din punctul nostru de vedere, decât patru ani. În realitate, are aproape patruzeci. Sunt clipe când simt că înnebunesc. Uit mereu: ba că e copil, ba că nu e. Nici nu ştiu dacă şi când trebuie să mă feresc de el”.

L-am întrebat:

„Acum eşti mai bătrân decât mine, deşi eşti fiul meu. Timpul tău a trecut mai repede decât timpul meu; pe lângă timpul meu. Spune-mi, nu ştii cumva cum voi arăta în viitor, care va fi viitorul nostru?”

A zâmbit; nu ironic, puţin trist, puţin surprins de întrebare. S-a desfăcut la piept, a zvârlit braţele în lături şi a declamat:

„Iată trupul meu.”

Apoi s-a strâns, aşa cum se strânge arcul unui ceas.

„După ce voi muri, să-mi priviţi trupul.”

„Aş fi vrut să am o memorie absolută: să nu uit nimic. Dar ar fi fost monstruos. Aş fi vrut, la fel de mult, poate, să nu am deloc memorie. Aş fi avut atunci posibilitatea să mă mir mereu de prezenţa mea printre lucruri. Lumea ar fi fost pentru mine o permanentă descoperire. Dar ar fi fost la fel de monstruos.”

Începuse să scrie versuri: le-am găsit din întâmplare. Nu cred că se ferea de noi; dar nici nu cred că i-a făcut mare plăcere „descoperirea” mea.

„Sunt încercări de a surprinde gândul: de fapt, o mască. Mă gândesc că, spunând un cuvânt, refuzi de fapt o altă rostire. Încerc să plec în căutarea cuvântului. Nu ştiam ce e, de fapt; acum m-am apropiat de o definiţie: cuvântul e o ezitare a naturii.”

N-am mai vorbit niciodată despre versurile lui. 

Le-a ars într-o bună zi. Atât mai ştiu: că erau foarte scurte poeziile lui, cele mai multe de câte trei-patru versuri.

„Eu nu scriu poezii; eu îmi aştern nişte gânduri pe hîrtie.”

Sfârşitul a fost mai rapid decât mă aşteptam, decât ne aşteptam cu toţii. Cred că nici el, în ciuda intuiţiei (nu găsesc alt cuvânt potrivit) sale.

„Încep să nu mai văd. Asta desigur din cauza bătrâneţii. Nu mă înspăimîntă acest lucru. Toţi înţelepţii au fost orbi.”

Nu ştiu dacă glumea spunându-mi toate acestea. Tonul său era întotdeauna egal, vocea fără inflexiuni, fără afecte: corectă, ca şi cum ar fi citi un text sau ne-ar fi spus ceva dinainte ştiut.

„Va trebui să mă pregătesc de moarte. Cred că fiecare om are o şansă şi o neşansă: aceea de a se crede nemuritor. Multă vreme am crezut că ideea de moarte este cea mai frumoasă invenţie a minţii omeneşti. Eu n-am avut această şansă sau neşansă: eu am ştiut de la bun început că sunt muritor.”

„Omul e o fiinţă socială, fie că ne convine sau nu. Forţa lui e cuvântul. Un om izolat de oameni, de cuvânt, nu mai e om. M-aţi izolat de cuvânt, dându-mi cărţi. Cărţile au fost şansa vieţii mele.”

Îi tremurau mâinile. Scria încă, dar scrisul său era fantastic. Frumos şi citeţ, dar fără acea siguranţă a omului care a învăţat să scrie odată pentru totdeauna. Fiecare literă scrisă era aproape o hieroglifă. Nu prin semnificaţie, ci prin semn. Literele erau tremurate egal, fiecare linie era frântă în zeci de linii mărunte, aproape invizibile cu ochiul liber. „Până şi literele mele îmbătrânesc. Au riduri. Şi ele trebuie să se pregătească de moarte.”

Am reluat întrebarea: „Şi cu noi, ce va fi cu noi?” Asta putea să însemne „ce va fi cu noi după moartea ta” sau „ce va fi cu noi în viitor”.

Nu mi-a răspuns de astă dată. Poate pentru că e greu să dai un răspuns la două întrebări puse odată.

Pe 21 martie, când se rup băierile iernii şi nimic nu mai poate sta în faţa simfoniei primăverii, muri.

Înainte de a muri, ne-a spus:

„Vă mulţumesc pentru inconştienţa voastră cu care mi-aţi pus numele. M-a apărat destul.”

Îl chema Radu. Când i-am pus numele, nu ne-am gândit la ceva anume. Era un nume de băiat; şi atât.

I-am privit trupul; se ţinuse de cuvânt. Trupul lui era un perfect semn de întrebare.

Din cauza lui, am început să vedem altfel lumea. El ne-a obligat la asta. Şi, în ciuda tuturor aparenţelor sau poate tocmai din cauza lor, lumea ne-a apărut neîngrădit de luminoasă şi de frumoasă.

Ca şi cum privirea noastră a devenit într-un timp, de la un timp mai ageră. Ca şi cum gândul nostru a devenit mai clar, mai înalt, mai bun şi mai înţelept. Nu l-am plâns. A fost ultimul omagiu pe care i l-am putut aduce. Avea 10 ani. Şi nimeni, privind placa de marmură cu cifrele acelea teribile înscrise pedant, n-ar fi bănuit că, de fapt, noi îngropasem acolo un bătrân de aproape un veac.

Un bătrân care ne fusese pe rând fiu, frate, părinte.

(va urma)

Lucian Strochi