Mama plecase la sora ei la Reşiţa, bunica plecase la Bucureşti la Larisa, fata ei, rămăsesem singur cu Vica şi cu tata.

Vica ar fi vrut să plece şi ea, ce va zice lumea de mine, fată tânără în casă cu un bărbat tânăr, fără să fie căsătoriţi, nu se face, dar tata a convins-o să rămână, nu ai venit acum, te ştie lumea, vecinii, de ani de zile, eu singur mă descurc cu toate, dar ce să mă fac cu copilul, asta a convins-o, mă iubea foarte mult, de parcă aş fi fost copilul ei, nici eu nu o necăjeam, nu-i făceam în ciudă, aşa cum mai fac copiii, a acceptat să aibă grijă de mine, să spele, să calce, să deretice prin casă, să facă de mâncare, era o fata extrem de harnică şi de cuminte, o comoară la casa omului, numai cu mâncarea nu ne înţelegeam prea bine, noi mâncam mâncare gătită moldoveneşte, ea era olteancă din Caracal sau din Calafat, întotdeauna am confundat oraşele astea, prea îndepărtate de mine şi gătea olteneşte, la noi îşi gătea singură, nu se acomodase nici cu mâncarea ardelenească, cu rântaşuri prăjite, nici cu borşurile moldoveneşti, mânca înfiorător de iute, îmi dăduse şi mie să gust odată, să nu-mi fie poftă şi gura îmi luase foc, punea în mâncare mult ardei, praz şi usturoi, s-a chinuit vreo câteva zile să gătească moldoveneşte, dar nu a reuşit, aşa că ne-a gătit cum ştia ea, olteneşte, inclusiv o ciorbă de corcoduşe, care mi s-a părut bună, pentru că era destul de acră.

Bunica a venit după vreo două luni cu ideea să vin şi eu la Bucureşti, pentru vreo săptămână, chiar mai mult, şi tata, după ce a ezitat vreo două zile, s-a arătat de acord.

Nu putea să mă însoţească, nu putea să lipsească de la serviciu, dar a vorbit cu cineva, cu o familie să aibă grijă de mine până la Bucureşti, unde urma să fiu preluat din gară de Corina, vara şi naşa mea, mai mare ca mine cu exact 11 ani.

Abia aşteptam să plec, nu făcusem niciodată o călătorie atât de lungă cu trenul, aveam la mine tot ce îmi trebuia, apă, suc, ceva mâncare, chiar şi bani, pentru orice eventualitate, drumul a decurs fără vreun incident, am fost impresionat de cele patruzeci şi două de tunele cât am numărat de la Livezeni la Bumbeşti, priveam tot timpul pe geam, citeam numele staţiilor, mă uimea rezonanţa acestor nume, grăbite, ciudate, aruncate parcă, faţă de cele pe care le ştiam deja, de la Petroşani la Simeria: Băniţa, Pui, Merişor, Livadia, Baru Mare, Ohaba de sub Ponoare, Subcetate, Băcia, Simeria, mai lente şi care îţi umpleau parcă gura.

Priveam pe fereastră, mi se pusese o pernă şi un pled, aşa că stăteam comod, trenul mergea destul de încet, aveam senzaţia că aş fi putut coborî şi m-aş fi putut lua la întrecere cu trenul, vedeam bine alunele, zmeura şi murele, arbuşti cu flori albe şi roz, fire rebele de iarbă ce treceau atât de aproape de tren şi deci şi de mine.

Tunelele era grozave, de piatră, păreau solide, de parcă nu ar fi fost făcute de cineva, de oameni adică, ci ar fi fost acolo de când lumea, născute printr-un joc capricios al naturii, un fel de peşteri regulate şi unde Creatorul se arătase mare meşter, mai mare decât apa, care sapă şi ea, dar nu atât de precis, credeam că acele tuneluri nu erau făcute de oameni, ci de nişte albine uriaşe, aşa cum fac albinele obişnuite fagurii.

Erau ziduri de susţinere, de beton, ziduri solide de cetate, dar care nu apărau o cetate, ci însuşi muntele, vedeam lucrurile invers, nu calea ferată era cea care trebuia apărată, ci muntele, care făcuse loc căii ferate sângeroase, se împotrivise, era rănit, se vedeau bine stânci prăbuşite, de culoare roşietică, bolovani uriaşi, liniştiţi acum, din care erau făcute haltele, gheretele paznicilor trenului, nu ştiam cum să-i numesc, salutau trenul cu un steag galben în mână, stăteau în poziţie de drepţi, salutau trenul, îi salutam şi eu, unii mă vedeau, zâmbeau şi mă salutau şi eu eram fericit, trenul continua să meargă încet, locomotiva şuiera din când în când, la intrarea în tunel, erau multe lucruri noi pentru mine, familia care primise misiunea să aibă grijă de mine nu mă pierdea din ochi, erau oameni tineri, se vede că nu aveau copii încă, aşa că i-ar fi înspăimântat tot ce aş fi spus, tot ce aş fi întrebat, nu ştiau adică să se poarte cu un copil, acceptaseră să aibă grijă de mine, dar aveau prea multă grijă de mine, oamenii care au copii sunt mai indiferenţi, sau par aşa, ştiu că un copil nu e fragil ca un ou, mai cade, mai plânge, dar se ridică repede, peisajul era magnific, dar tinerii nu se uitau pe fereastră, se uitau la mine, de parcă aş fi fost o pasăre, fereastră era deschisă şi mi-aş fi putut lua oricând zborul, adevărul că le era frică ca nu cumva să mi se întâmple ceva, recunosc că şi mie îmi era frică, atunci cînd treceam peste poduri, mi se părea că trenul zboară peste prăpăstii, aş fi vrut să închid ochii, dar mi-aş fi trădat spaima şi nu vroiam, tata îmi spusese că un băiat nu se teme de nimic, eram băiat şi nu mă temeam de nimic, trenul zbura peste prăpăstii, brazii se vedeau mici de tot în hău, erau mai întunecaţi decât cei aflaţi la înălţimea trenului, poate mai supăraţi pentru că pe ei nu îi bagă nimeni în seamă, nu-i salută, treceam peste ape şi podurile fulgerau metalic în zigzaguri perfecte, uneori mai scurte, alteori mai lungi, râul era şi el învins şi noi mergeam mai departe, şinele (sau podul) gemeau, scrâşneau, se împotriveau, dar noi mergeam mai departe, spre dealuri şi spre câmpie.

Am văzut tot atunci, pentru prima oară, sonde, le văzusem doar în stemă, acum le vedeam în realitate, atunci un om mai în vârstă a rupt tăcerea, aici la Ţicleni s-a aprins o sondă, a ars mult şi nu au putut să o stingă decât cu boabe de fasole; nici acum nu ştiu dacă omul glumea sau spunea adevărul, eu mă jucam acum cu cuvintele: Ţicleni, ţine cleni, vicleni, mi se păreau ciudate, ca dintr-o altă ţară, dintr-o altă lume numele acestea repezi, cel puţin aici în dealuri, abia când am ajuns spre câmpie, numele s-au mai domolit, au devenit mai leneşe şi mai răsfăţate, chiar gingaşe: Filiaşi, ca nişte toporaşi, sau Işalniţa, deşi şi aceste nume aveau multe litere cu coadă, cum le spuneam la ş şi ţ, iar când am ajuns la Craiova, am respirat adânc, căci Craiova avea un o mare cât o ţară, îţi umplea toată gura.

În gări oamenii păreau grăbiţi, parcă îi fugărea ceva, cineva, oamenii îşi căutau refugiul în tren, mi se părea că nimeni nu coboară, toţi oamenii urcau, unde încăpeau atâţia, cât de mare era un tren, treceau oameni cu bagaje uriaşe, cărând de toate, dar cel mai mult legume şi păsări, raţe şi gâşte gălăgioase, mai rar găini, conductorul ridica din umeri, călătorii din compartimente protestau, nu mai puteau să iasă, coridoarele erau blocate de oameni şi de boccele, de bagaje uriaşe, şi eu ce pot să le fac – se scuza conductorul, era de-al lor şi îi apăra, nu cred că o făcea pentru bani, se solidariza cu cei de pe culoar, domnii erau înăuntru, liniştiţi, calmi, boieroşi, pe coridoare era însă viaţa, coridoarele semănau cu piaţa, se vindea şi se cumpăra orice, dar în primul rând pepeni, lubeniţe verzi, un verde bătând în negru, despre care am auzit mai târziu că s-ar numi verde de China, lubeniţe aproape rotunde, dar şi altele mai sprintene, alungite, vărgate, de parcă ar fi fost fiare care s-ar fi ascuns în desişul unei păduri, adulmecându-şi prada.

Numai că lubeniţele erau prada, oamenii nu aveau colţi şi gheare, dar aveau cuţite şi degete şi fiecare mânca câte o felie de pepene, cu carnea roşie, mustind nu a sânge, ci a zăhăr, şi care carne se topea în gură; am mâncat şi eu o felie, am spus mulţumesc şi atunci femeia cea tânără m-a sărutat stângaci pe frunte. Tot atunci am văzut pentru prima dată praz, mă întrebam ce fel de ceapă mai e şi asta şi dacă e sau nu ceapă, semăna cu o ceapă, avea gust de ceapă, dar semăna şi cu unele plante de apă pe care le vedeam la margine de mlaştini şi de bălţi.

Cumpărarea pepenilor se făcea pe fereastră, vânzători şi cumpărători aveau încredere unii în alţii, cei din tren aruncau banii pe care olteanul îi prindea cu abilitatea unui prestigitator, apoi sălta deasupra capului un pepene rece şi bun, nu-l mai încerca nimeni, pepenele era rece, deşi alături, pe şinele moarte, vedeai munţi de pepeni, înnebuniţi de căldură, sufocându-se unul pe celălalt. Prin ce scamatorie, vrajă, – spuneţi-i cum vreţi – reuşeau vânzătorii să-ţi dea un pepene rece, nu ştiu nici acum.

Trenul alerga deznădăjdiut, eram acum la câmpie, viteza creştea, dar parcă şi distanţa, orizontul se depărtase mult, acum cerul îşi intra în drepturi, se prăbuşea peste pământ, strivindu-l.

Drumurile, lutoase, roşietice, colbuite, înguste, pentru un singur om, păreau, în viteza trenurilor, şerpi zbătându-se, de parcă trenul le retezase capetele şi ei se zbăteau aşa, ca toţi şerpii, până spre asfinţit.

Stâlpii de telegraf alergau şi ei speriaţi înapoi, de parcă în faţă venea vreo furtună grozavă sau vreo Mumă a Zmeilor, care să roadă lacomă copaci, cu dinţi de oţele.

Mă speria câmpia, n-o puteam cuprinde şi m-am jurat să nu stau, să nu trăiesc adică la câmpie. Şi mi-am ţinut jurământul.

Câmpiile ţipau după apă şi fântânile cu cumpănă mi-au părut la început spânzurători sau schelete de păsări uriaşe, preistorice, cum auzisem că trăiseră cândva pe pământ.

Am ştrampirat, mi-am anunţat protectorii şi tânăra a scos zâmbind din poşetă o batistă parfumată, mirosind a lăcrămioare, dar şi, discret, a ruj, un miros dulce, pe care îl resimţeam când mă săruta câte vreo cucoană aflată la noi în vizită, înainte de a mă stupi să nu mă deoache, după ce mă lăuda de cât de frumos şi de deştept eram şi femeia m-a şters uşor pe frunte, cu grijă, de parcă ar fi oblojit o rană.

I-am mulţumit şi am privit mai departe pe ferestră, mă simţeam răsfăţat şi am început să-mi legăn înainte şi înapoi picioarele, din genunchi, de parcă pedalam pe o bicicletă nevăzută.

Am adormit fără să-mi dau seama când şi m-am trezit zgâlţâit zdravăn, mi-am dat seama cu destulă greutate că trenul intrase în gară şi schimba rapid şinele, am aflat mai târziu că Bucureştiul are mai multe gări, am trecut prin Triaj şi prin gara Basarab şi am intrat lin în Gara de Nord.

Cora mă aştepta, nu ştiu când venise în gară şi cum de ghicise vagonul în care mă găseam, protectorii m-au ajutat să cobor, apoi au coborât şi ei, nu mai era nicio grabă, până aici mergea trenul, le-am mulţumit mult pentru că avuseseră grijă de mine, mai mult chiar mă răsfăţaseră, i-am sărutat pe amândoi şi pot să jur că tânăra avea ochii în lacrimi, nu ştiu de ce, le-a mulţumit şi Cora, apoi m-a luat de mână, se uita curios la mine, nu mă mai văzuse de aproape trei ani, Cora era foarte frumoasă, brunetă, cu ochi mari şi cu nişte gene nemaipomenite, cu o faţă incredibil de albă, de ce te uiţi aşa lung la mine, mă uit cât de mult semeni tu cu Albă-ca-Zăpada, zău, dar de unde ştii tu cum arată Albă-ca-Zăpada, am văzut-o într-o carte cu poze şi tu semeni foarte bine cu ea, cred că asta a măgulit-o, a protestat totuşi, mare crai eşti, ştii să cucereşti femeile, le spui exact ce vor ele să audă; Cora nu era singură, la ieşirea în gară ne aştepta Didi, un tânăr atrăgător, foarte înalt, cred că avea doi metri, vesel, cu o dantură superbă, perfectă, cred că râdea mereu, pentru că ştia cât de frumoasă dantură avea, părea un actor de cinema, cred că şi Cora îl plăcea; Cora nu era prea înaltă, se uita la el în sus, aşa cum se uită un copil la un adult, m-am posomorât brusc, alături de Didi nu aveam nicio şansă, aş fi vrut că verişoara mea să-mi acorde mie toată atenţia, Cora a zâmbit, nu-i aşa că eşti gelos, da, am recunoscut, nu ai de ce, Didi mi-e şi el văr, numai că din partea tatei, din partea tatei am trei verişori, Didi şi două verişoare, ai să le cunoşti şi pe ele, într-un fel mă liniştisem, bine că Didi nu era prietenul sau iubitul Corei; Corina, a spus Didi, să luăm tramvaiul şi pe urmă mergem un pic pe jos, să ne mai dezmorţim, eşti obosit, vere, nu, deloc, am şi dormit puţin, am mărturisit, eşti pentru prima dată în Bucureşti, da, pentru prima dată, şi nu te impresionează, ce, oraşul, bănuiesc că e mult mai mare decât Petroşaniul tău, nu, deloc, sunt mai mulţi oameni, dar oamenii sunt simpatici, Didi a râs cu toată gura, adică cu toţi dinţii, am mers pe jos de la Piaţa Unirii, am luat-o spre Sfânta Vineri, iar de acolo pe Vintilă, la numărul 2, cine e Vintilă, am întrebat, nu ştiu, s-o întrebăm pe mama, cred că vreun domnitor, normal, mătuşa Larisa era profesoară de istorie şi aveam convingerea că cine e profesor trebuie să le ştie pe toate, da, Vintilă era un Vodă, a domnit destul de puţin însă, totuşi avea o stradă în Bucureşti, şi dăduse şi numele unei comune din judeţul Buzău.

Am intrat pe uşă, înăuntru se deschidea o curte interioară, Familia Ianopol locuia la parter, iar la etaj locuia Hortensia Papadat-Bengescu, am început să râd, de ce râzi, e o mare scriitoare, eu râdeam de cât de pompos mi se părea că sună numele, am văzut-o a doua zi, era o umbră, mergea sprijinindu-se din toate puterile într-un toiag, se sprijinea şi de balustradă, locuinţa de la etaj avea un coridor terminat cu o balustradă, formând un fel de balcon cu vederea spre curte, m-a zărit, a ridicat o mână descărnată şi mi-a spus ceva în franţuzeşte, eu m-am speriat şi am zbughit-o în casă, tanti Larisa o preţuia mult, eu nu văzusem decât o umbră, biata de ea, cât se chinuie, mi-a mai zis mătuşa, curios, n-am mai întrebat-o de ce se chinuie, poate că eram prea impresionat ca să mai pun întrebări, peste câteva luni a şi murit, mi se pare că primăvara, în martie.

Am rămas singur cu Cora, Didi a plecat la facultate, era student, tanti Larisa era la liceu, iar unchiul Gen era în plimbarea lui de dimineaţă, care includea obligatoriu şi o oprire la Capşa, apoi Cişmigiul, Piaţa Unirii, urcând spre Vintilă pe unde urcasem şi noi; spre surpriza mea, nici bunica nu era acasă, plecase la o alimentară de unde să cumpere scrumbie (siliotca) afumată pentru o salată orientală, una din mâncărurile mele preferate.

A sosit pentru vreun sfert de ceas, m-a îmbrăţişat şi s-a aşezat în fotoliu, ascultând, alături de Corina, povestea mea despre uimitoarea călătorie spre Capitală.

Se pare că am povestit frumos, ei, ce ţi-am spus, i-a spus bunica Corei şi eu am înţeles din asta că povestirea le-a plăcut, dar şi că bunica mă lăudase înainte, poate pentru harul meu de povestitor, acum era rândul Corinei să fie puţin geloasă, m-a privit ca o vrăjitoare cu ochii ei negri, imenşi, de grecoaică, de vrăjitoare şi mi-a spus, despre tine a spus că eşti un geniu, iar eu un talent harnic, dar eu vă iubesc oricum, am cea mai deşteaptă bunică din lume şi cel mai isteţ verişor… şi, şireată, a mai adăugat, …din partea mamei, semn că nu uitase de verişorul ei şi rivalul meu, Didi.

Didi lua totul în uşor, avea farmec, era plăcut de femei, îi plăcea să bea un pahar de vin sau de bere, să joace cărţi şi asta era să-l coste scump.

La un an de la primul meu descălecat în Bucureşti, Didi, care deja îşi pregătea licenţa, s-a dus la colegii de la cămin să joace o foiţă, un pokeraş.

Cel care a pierdut, întotdeauna la poker, în general la cărţi trebuie să piardă cineva, i-a turnat, a urmat un scandal mare, jocurile de noroc, considerate burgheze, erau total interzise în cămin, când a venit controlul, ei au ascuns cărţile într-un burlan, dar cei veniţi în control se vede că ştiau totul, inclusiv unde se ascund cărţile de joc în caz de primejdie, aşa că le-am găsit şi confiscat imediat, interpretarea a fost chiar una politică, în timp ce fiii clasei muncitoare muncesc în fabrici şi uzine, fiii de burjui se distrează cheltuind sume uriaşe, strânse din sudoarea celor care etc., etc.

A intervenit Gen, care a rezolvat situaţia, astăzi poate că intervenţia lui nu ne impresionează, dar atunci, ceea ce a reuşit el, a fost un adevărat succes.

Concret: s-a dus la rector, s-a prezentat şi l-a întrebat ce vrea să facă cu cartoforii.

Rectorul s-a înroşit şi a tunat, exmatricularea din toate facultăţile din ţară, fără drept de reînscriere, aceşti aparaziţi au înşelat încrederea poporului muncitor şi trebuie pedepsiţi exemplar.

Gen i-a cântat în strună, mai mult a plusat: tovarăşe rector, mi se pare că pedeapsa dumneavoastră este mult prea blândă şi ineficientă, tinerii aceştia au greşit prea grav, ca să scape atât de uşor, în plus, fără vreo slujbă, ei ar trece imediat de partea duşmanului de clasă, aşa că ar trebui să fie reeducaţi, aşa că, daţi-mi voie să vă spun cum i-aş pedepsi eu pe aceşti nemernici: i-aş obliga să lucreze pe şantierele patriei ca muncitori necalificaţi, să vadă ce înseamnă munca adevărată, să contribuie direct la edificarea socialismului şi asta un an de zile şi abia după asta să vină să-şi susţină examenul de licenţă.

Rectorul care nu era deloc un om prost, a zâmbit şi l-a felicitat, cred că e cea mai bună soluţie, vom face din ei nişte muncitori de nădejde şi apoi nişte ingineri de nădejde.

Aşa că Didi a mai făcut un an, pe şantiere, dar a putut să-şi dea examenul de licenţă şi să devină inginer.

Gen i-a spus: crede-mă, era tot ceea ce puteam obţine, vremurile sunt tăioase, cumplite, pentru o vorbă poţi să faci ani grei de puşcărie, nu uita că tu eşti o pătură, nu o clasă şi pătura poate să fie prea scurtă sau prea lungă, prea călduroasă, se poate murdări, nu-i încape pe toţi.

Didi i-a mulţumit şi i-a sărutat mâna, de parcă Gen ar fi fost un Padre, preot sau mafiot.

(va urma)

Lucian Strochi