Gen a avut şi el o viaţă aventuroasă, era într-adevăr grec, îl chema Ianopol, tanti Larisa îl mai ironiza, da, grec de la Cărăpceşti, probabil Cărăpceşti este o localitate, adică nu era grec de Pireu sau de Salonic, nici măcar de Brăila sau vreun pui de fanariot.

Dar lui Gen îi mergea teribil mintea, când era vorba să facă rost de bani, să se descurce, avea mult sânge rece şi în momentele cele mai dificile era de un calm extraordinar, terminase Academia Comercială, deci eşti academician?, s-a înecat cu ceaiul, ia ascultă, pişpirică, mă iei peste picior, nu, dar aşa am crezut şi chiar aşa crezusem că cine termină academia e academician, apoi s-a roşit de plăcere, apoi chiar aşa şi e, cei care am terminat Academia Comercială suntem chiar nişte academicieni, faţă de ăştia care nu ştiu…, a mai zis ceva, dar nu am înţeles eu prea bine ce.

A lucrat pe şantierul Dunăre-Marea Neagră şi a fost arestat, pentru că avusese o funcţie de conducere şi cineva trebuia să fie de vină pentru faptul că se întrerupsese lucrul la canal.

Locuia în baracă, când i-a venit miliţia economică sau cine ştie să-i facă o percheziţie şi i-au găsit sub pat un colac de sârmă de cupru.

Gen nu s-a pierdut cu firea, a râs întâi, apoi i-a mustrat cu blândeţe, bine, măi băieţi, de ce mă jigniţi, adică vreţi să spuneţi că eu am furat un colac de sârmă, păi eu sunt contabil şef şi eu dacă fur, fur cu vagonul, cu trenul, mergeţi şi spuneţi celor care v-au trimis ce v-am spus eu acum, să găsească altceva, un colac de sârmă nu fură niciun om fără căpătâi, darămite eu.

Până la urmă tot l-au săltat, s-a apărat bine, dar tot a luat doi ani de prizon, am asistat şi eu când tanti Larisa şi Cora îi pregăteau un pachet, am rămas uimit de câte lucruri pot intra într-un pachet, de la lenjerie la săpun, de la medicamente la ţigări, dar ştiam că unchiul Gen nu fumează, el nu, dar alţii da, mai dă şi el cui trebuie, mai face schimb, ţigările sunt, la prizon, mai valoroase ca aurul…

Dar prizonul nu a fost singura sa aventură, în timpul războiului fusese ofiţer în spatele frontului, se ocupa cu aprovizionarea, adică exact ceea ce îi plăcea lui mai mult, pentru el războiul a fost o delectare, erau cuvintele lui, totuşi a fost şi el rănit şi încă grav, a fost îngropat de o bombă, adică a căzut lângă el, destul de aproape, o bombă şi el a fost aruncat în groapa unei alte bombe şi peste el a căzut şi ceva pământ, nu atât cât să-l îngroape de tot, camarazii au vrut să-l îngroape cu totul, nu mai mişca, un camarad a vrut să-i ia actele şi i-a pus mâna pe piept, căutându-i-le.

A văzut că inima îi mai bătea, abia perceptibil, dar bătea, aşa că l-a tras deoparte, l-au stropit cu apă rece, şi-a revenit, nu fusese lovit, ci doborât de suflul exploziei, nici eu nu ştiu prea bine povestea, se spunea că fusese îngropat şi apoi dezgropat de bombe, oricum tata şi cei din familie glumeau spuneau că se vede că a fost lovit de o bombă şi făceau un gest semnificativ cu arătătorul în dreptul tâmplei, adică îi lipseşte ceva sau, dimpotrivă, are prea mulţi sticleţi la colivie.

Nici Gen nu ne ierta familia, din adormiţii lui Strochi nu ne mai scotea, pentru că cei din neamul nostru nu aveau talent la făcut bani, la învârteli, comerţ, speculă, afaceri legale, ilegale sau semilegale.

Adevărul părea să fie de partea lui, pentru că a reuşit să recupereze solda pe doi ani a lui Gugu, fratele mai mare al tatei, căzut în munţii Tatra.

Bunica avea carnetul lui cu economii, dar îl păstra aşa, ca pe o amintire scumpă şi atât, fără vreo valoare concretă.

Gen a văzut despre ce e vorba şi s-a înfăţişat ţanţos în faţa bunicii: Madam, aş vrea să fac o afacere cu dumneata, exclus, dragă Gen, nu vreau să ies în pierdere, orice afacere aş face cu tine, aş ieşi în pierdere, aşa că mai bine nu te obosi să-mi prezinţi afacerea, Gen s-a roşit puţin, dar a continuat, Madam, ai carnetul cu economiile lui Gugu pe doi ani, adică solda lui neatinsă, ai de gând să o recuperezi, nu, sunt prea bătrână să mă ocup de aşa ceva şi, în plus, au trecut mai bine de zece ani de când…, ştiu, Madam, dar, dacă mă asculţi, s-ar putea să-mi dai dreptate.

Mă mandatezi pe mine să mă ocup eu de problemă şi împărţim banii frăţeşte, adică jumătate-jumătate. Jumătate iei matale, că eşti posesoarea carnetului, jumătate eu, pentru că mă ocup eu personal de problemă şi, în plus, suport toate cheltuielile până la recuperarea sumei. Bine, Gen, dacă tu crezi că poţi face ceva, fie, ar fi vorba de …, …24. 810 lei, se grăbi să-i spună Gen, semn că problema îl preocupase de ceva timp şi nu era rodul unei inspiraţii de moment, adică 12.405 lei de fiecare.

Problema s-a rezolvat prin notariat, şi Gen a început acţiunea Solda.

Bineînţeles că toţi râdeam de el, pentru că, în sfârşit, avea să piardă şi Gen o afacere.

Erau multe lucruri încâlcite: banii erau depuşi la o bancă sovietică, iar singurul împuternicit care avea voie să ridice banii în afara titularului era o oarecare domnişoară Julieta, pe atunci studentă la medicină, logodnica lui Gugu.

Gen a început întâi demersurile la bancă, banca se desfiinţase demult, dar patrimoniul ei fusese preluat de o altă bancă, probabil o filială a Bancii Naţionale.

Gen le-a scris acestora, a lăudat soliditatea băncilor sovietice, seriozitatea lor, faptul că nici războiul nu le-a împiedicat să funcţioneze, cert e că banca i-a răspuns că da, există contul pe numele lui Strochi Gheorghe, că suma e mai mare, se adăugau dobânzile pe zece ani, aşa că suma aproape că se dublase, dar trebuia să vină cu carnetul în original, să vadă şi ei despre ce era vorba.

Gen a căutat-o şi pe pierduta Julietă, care, bineînţeles că se măritase şi îşi schimbase numele. Locuia în Iaşi, era doctoriţă, nu ştiu cum de a găsit-o totuşi Gen; a vizitat-o la Iaşi, i-a cumpărat un superb buchet de flori, dar la început aceasta a refuzat să-i dea dezlegarea, adică să-i dea un înscris că renunţă la acei bani, despre care nici nu ştia de altfel, dar Gen a şantajat-o puţin, spunându-i că soţul ei, observase că e măritată, nu ar fi fost foarte încântat, dacă ar fi aflat că a mai fost cineva înaintea lui, că el deţine câteva scrisori destul de tandre, aşa că doamna doctor a renunţat repede la orice pretenţie, întărind prin notariat ideea de renunţare.

Mai rămânea o problemă: Gen se temea să meargă în U.R.S.S., fusese considerat imediat după război criminal de război, pentru simplul motiv că luptase ca ofiţer împotriva ruşilor şi nu era sigur că ruşii îşi retrăseseră între timp acuzaţia, ridicolă desigur, dar vorba lui, cu ruşii nu te pui, aşa că a aranjat, nu ştiu cum, ca toată afacerea să se deruleze prin ambasada U.R.S.S. la Bucureşti, pretextând că sănătatea nu îi permite o călătoria atât de lungă şi de obositoare, deşi e fascinat de peisajul sovietic, de realizările măreţe ale oamenilor sovietici.

Eram la Petroşani când, într-o după-amiază ne-am trezit cu Gen la noi acasă. Bunica se sprijinea de o sobă de teracotă, era o toamnă târzie, destul de răcoroasă, stătea, cum stau bătrânii, odihnindu-şi mâinile în poală, când a intrat Gen pe uşă: „Madam, am învins hidra sovietică. Ţine banii” – şi i-a pus în poală un teanc gros de sute, zecile de capete de bălceşti părându-mi-se ochi de păuni, jucând în ape albastre.

Apoi au împărţit banii, numărându-i pe îndelete. I-au împărţit pe din două, apoi Gen a întrebat-o ce face cu banii. Ce să fac, o parte îi ţin pentru mine, o parte… şi s-a oprit brusc zâmbind, …îi dau la copii. Aşa că şi-a oprit ea jumătate din jumătate de sumă, cealaltă jumătate împărţind-o în mod egal între Boris şi Larisa, adică tata şi mătuşa, singurii ei copii rămaşi în viaţă.

Aşa că Gen a luat până la urmă cam două treimi din bani, ceva mai mult de 66 la sută, şi, în plus, a beneficiat şi de laudele bunicii, recunosc, Gen, că n-am crezut o clipă că vei reuşi, se pare că ai ceva de diavol în tine, oricum îţi mulţumesc; Gen i-a sărutat, galant, mâna: oricând, Madam, oricând…

Nu ştiu ce a făcut bunica cu banii, probabil că i-a dat lui tata, inclusiv partea care i se cuvenea, erau bani frumoşi, solda unui ofiţer pe timp de război pe un an de zile, nu ştiu nici ce a făcut tata cu banii, vremurile erau tulburi, mărfurile scumpe, aşa că banii s-au dus ca şi cum n-ar fi fost, aşa cum se duc banii care nu sunt munciţi de tine şi te trezeşti deodată cu ei în poală, la propriu.

Gen a cumpărat cu acei bani o livadă în Bucureşti, pe strada Anton Pann, o livadă ciudată, luxuriantă, intensivă, unde găseai şi castani comestibili şi smochini, pe lângă pomii obişnuiţi pe la noi, meri, peri, pruni, gutui, caişi, piersici.

Până la livadă, Gen cultiva flori pe care le vindea apoi în piaţă: crini regali, lalele, ba chiar şi gladiole. Într-un an, numai pe flori a câştigat atât, încât să-şi amortizeze toată investiţia. Banul rugineşte, chiar dacă e de aur, dacă stă. El trebuie să se rostogolească cât mai repede.

Trebuie să spun totuşi şi alte lucruri despre Gen, pentru ca imaginea lui să fie una dreaptă: după moartea Larisei, pe care a iubit-o mitic, cum spunea, a cioplit cu mâinile lui, o troiţă şi o fântână în satul lui (cumva Cărăpceşti?), fântâna numindu-se Fântâna Larisei.

Toată sculptura era făcută în lemn de stejar şi Gen muncea cu sârg în fiecare zi două-trei ore, până când a terminat lucrarea, ce nu era cu nimic mai prejos de cea a unor meşteri vestiţi în arta cioplitului în lemn, maramureşeni sau moţi, despre care se spune că s-au născut cu dalta şi cu lemnul în mână.

La prima vizită în Bucureşti, am reuşit să-i distrug colecţia de brice şi de dălţi, vreo douăzeci, ascuţind cu ele creioane chimice şi folosindu-le drept şurubelniţe, dar Gen nu s-a supărat, bine că face ceva, atâta s-a priceput, atâta a făcut.

Şi tot de prima ieşire în Bucureşti se leagă şi o întâmplare pe care eu o consider şi astăzi amuzantă.

Am vrut să merg până la un Anticariat, să-mi cumpăr un dicţionar.

Vroiam să mă duc singur, aşa că am cerut câteva indicaţii… orientative.

Corina a început: o iei pe la librăria cutare, mergi până dai de o papetărie, de acolo o ţii drept înainte până la instrumente muzicale, de acolo, la vreo cincizeci de metri, e librăria cutare, iar de acolo după ce treci e biblioteca. Lângă bibliotecă e Anticariatul, imediat pe stânga.

A intervenit mătuşa Larisa: derutezi copilul. De la Biserica cutare o iei până la spitalul cutare, apoi dai de biserica cutare, apoi mai dai de o biserică cu un turn alb şi pe urmă ai să vezi Anticariatul.

Măi, dar bisericoase şi culte mai sunteţi, a intervenit unchiul Gen. Zăpăciţi copilul. Uite, ascultă-mă pe mine: o iei pe lângă restaurantul cutare, treci pe lângă birtul cutare, apoi vezi în faţă restaurantul cutare. Traversezi şi dai imediat de Anticariat.

Am intervenit şi eu: acolo? Acolo ştiu, credeam că e în altă parte.

Familia Ianopol a rămas o clipă descumpănită, apoi am izbucnit cu toţii în râs.

De tanti Larisa nu m-am apropiat prea uşor. Era prea perfectă, totdeauna părea scoasă ca din cutie. Îşi vopsea părul într-un castaniu plăcut, purta ochelari cu ramă de aur, era o profesoară de română severă, apreciată, la unul dintre cele mai importante licee din Capitală, Iulia Hasdeu, pe atunci Elena Pavel. Extrem de curată, îşi spala singură lenjeria, nu accepta să-i fie spălată nici la maşina de spălat, nicidecum să o dea la o spălătorie.

Toţi se temeau de ea, deşi nu ridica vocea, nu se enerva, părea egală în emoţii şi tocmai asta impunea şi deruta. Pe Cora o ţinea la o oarecare distanţă, poate şi pentru că vara mea semăna mai mult cu tatăl ei, era brunetă, uneori expansivă, vorbea mult şi, mai ales, ţi-o trântea, adică spunea exact ce gândeşte.

Despre tanti Larisa aveam destul de puţine date, toate de la bunica, singura persoană de care ţinea cont tanti Larisa; n-aş putea spune că se temea, ci doar că o respecta foarte mult.

Bunica a insistat că Larisa să facă o facultate, a dat-o la internat, a plătit mult, pentru ca, în final, Larisa să termine Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, secţia română-istorie.

Două incidente marchează parcursul educaţional al Larisei.

Bunica îmi povestea că Larisa era prin clasa a V-a, când i-a făcut o vizită, la Cernăuţi sau la Chişinău, nu mai ţin minte. Larisa era la internat şi a venit veselă, făcând o piruetă graţioasă în faţa mamei sale.

Când aceasta a întrebat-o de note, Larisa i-a spus senină că are un trei, vreo doi de patru, adică era aproape în stare de repetenţie.

Bunica s-a întunecat şi i-a spus: bine, fata mamii, noi ne rupem de la gură, ca să te întreţinem la şcoală şi tu nu înveţi nimic. Dacă nu te îndrepţi, când vin a doua oară, vin să te iau acasă, că acolo ai ce face, te pun să păzeşti gâştele.

A fost un şoc pentru Larisa care a pălit, a izbucnit în lacrimi şi a promis că de acum va lua numai note bune. Şi aşa a şi fost, Larisa terminând întotdeauna prima în clasă sau la facultate. Când a dat examen pentru intrarea în Bucureşti, a fost a doua din aproape două sute de candidaţi.

A doua întâmplare s-a petrecut în legătură cu legionarii. Aceştia blocaseră intrarea în Universitate, nu-i lăsau pe studenţi să intre decât dacă aceştia semnau nu ştiu ce liste de adeziune la programul lor.

Intimidată, Larisa a semnat acele liste şi toată viaţa, de atunci şi până la moarte, s-a temut ca acest lucru să nu aibă repercusiuni, mai ales că nu ştia ce anume semnase.

Bunica râdea de ea din când în când, la Larisa contează eticheta, numai că eticheta nu e comestibilă, aşa şi era şi eticheta se manifesta mai ales la masă, unde trebuia să-ţi ţii corect coatele, să nu vorbeşti, să nu te ridici de la masă decât atunci când se ridicau şi ceilalţi, oul se mânca doar dintr-un păhărel anume, şerveţelul de hârtie era obligatoriu, pentru tanti Larisa eu eram un pui de sălbatic, ajuns la masa lor, mă corecta mereu, punându-l întotdeauna pe nu în faţă, mă ridicam de la masă mai flămând decât fusesem, mă obosea eticheta şi, în plus, familia Ianopol mânca extrem de puţin: Gen pentru că mâncase deja în oraş, Larisa pentru a-şi menţine silueta, iar Cora pentru că vedea cât de puţin mănâncă ceilalţi.

Singurul lucru care îmi plăcea mult la casa din Vintilă era faptul că dormeam singur într-o bibliotecă mare, cu sute de albume, cu zeci de cărţi de drept şi de economie, cu foarte multe cărţi din literatura română şi străină şi cu destul de multe cărţi de biologie. Multe cărţi erau legate în piele, aveau cotoare aurite şi miroseau frumos, nu doar a piele, ci şi a mirodenii, necunoscute mie, dar cred că erau mirodenii.

De fapt, singurul lucru care mă intimida cu adevărat era biblioteca. Scriitorii vorbeau între ei în şoaptă, îşi recitau unii altora versuri, în limbile lor, îşi dădeau replici din piesele lor sau îşi citeau fragmente lungi de proză, îndeosebi descrieri, dar şi naraţiuni pure, cum ar fi basmele, basme ciudate, pe care nu le mai auzisem şi care nu semănau deloc cu basmele pe care le ştiam.

Eram ca într-o piaţă, cu mii de vânzători şi cumpărători, un bazar mai degrabă, nu vizitasem pe atunci Marele Bazar din Istambul pentru că, dacă aş fi ştiut de el, cu Marele Bazar aş fi comparat biblioteca Ianopolilor.

Nu era o bibliotecă aşa de uriaşă aşa cum o vedeam eu atunci, cu cât creşteam în vârstă, lucrurile din jurul meu se micşorau, adolescent fiind, oraşul meu mi se părea un oraş rezonabil, pe care îl puteai parcurge cu piciorul într-o oră, o oră şi jumătate şi nu oraşul imens pe care îl vedeam la patru sau cinci ani, oraş în care să mă rătăcesc, să-mi fie frică de el, adică.

Peste ani m-am răzbunat pe scriitori, prea mă speriaseră atunci la Ianopoli, scriind despre ei şi cărţile lor aceste rânduri: „într-o noapte cu lună plină / în biblioteca învelită în lumină / de sidef de argint de pulberi de stele / logostele / au început să vorbească / cu limbă crăiască de iască păsărească / cărţile mele / vorbeau între ele /despre vrute nevrute / despre domniţe diafane despre brute / despre cavaleri despre ţărani / despre războaie de o sută de ani / despre graniţe despre cetăţi despre bani / despre eroi despre morminte / vorbeau cu şi fără cuvinte / învelite-n piei de viţel / în carton lipit cu clei de oase / vorbeau cu limbi de oţel / cu limbi de mătase / vorbeau îndeosebi în latină / de aceea vorbele aveau o patină / puţin neobişnuită bizară / vorbeau vorbe mari despre datorie şi ţară / despre credinţă şi despre dreptate / vorbeau despre toate / apoi cărţile tăcură şi ieşiră în piaţă / autorii traşi de sfori traşi de aţă / vorbeau alandala / ala bala portocala / mandala / tucidide / vorbea despre mulţimile incluse sau vide / demostene / despre întâmplări obscene / însuşi dante se certa cu aristotel / pentru premiul nobel / shakespeare / căuta un fir / pentru agatha christie / iar petrarca / parcă venise cu barca / cu calderon de la barca / reclama că se terminase lacrima cristi / contele tolstoi / duhnea ca un mujic a mujdei de usturoi / iar longfellow / îşi dorea cu ardoare un costum nou / hemingway / căuta un gay / (să-l facă personaj fireşte) / balzac / în frac / se-ascundea într-un sac / de haiduci de turci de cazaci / de o mie şi unu de draci / stendhal / era beat într-un asemea hal / că vroia să se urce pe-un cal / şi să plece la luptă / cu cămaşa ruptă / cu goţii sau cu galii cu tătarii / alături de mata hari / eminescu mihai / rupea frunzele în rai / victor hugo / se-ncăierase cu michelangelo / iar dickens / mormăia fără sens / ceva despre mater dolorosa / şi planul barbarossa / dostoievski feodor / cânta de of şi dor / o doină oşenească / rilke maria / îşi scosese ia / şi era gata gata să nască / acum scriitorii vorbeau culcaţi pe perne / în limbi moderne / industrializate / parfumate / computerizate / dar spre sfârşit stând într-o rână / o dădură şi-n limba română / apoi luna a intrat într-un nor / şi înspre mine / fără ruşine / ca-n vis venea un miros adormitor / totuşi am mai văzut cum ploua cu îngeri trişti / eşti în pagini aurii deci exişti /”

Am mai scris despre aceste spaime şi despre descoperirea labirintului şi altădată, ce lucru ciudat, am scris la şapte ani despre carte, scris, labirint, scriitori, dar acum, când dormeam în bibliotecă aveam cinci ani neîmpliniţi, dar despre bibliotecă şi despre scriitori am scris mult mai târziu, adică după ce scrisesem despre labirint, numai că în această carte pare altfel, adică invers.

Cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Avem şapte ani, când am ajuns la concluzia asta.

Citeam o carte cu poze (nu ştiam cine e autorul, nici nu ştiam ce e o carte şi, dacă nu ştiam ce e o carte, normal că nu ştiam că o carte are un autor; peste timp, gândindu-mă la cartea aceea, am văzut că ea nici nu avea un autor, era o carte cuprinzând miturile vechilor greci) şi ajunsesem tocmai la labirint.

Firul Ariadnei nu mi se părea un dar de preţ, o bucată de cretă sau un pumn de cenuşă sau de pietricele ar fi fost acelaşi lucru; nu înţelegeam cum poţi să te rătăceşti într-un labirint, labirintul trebuia să fie un castel fără acoperiş, cu o mie de odăi şi câteva mii de uşi, nu aveam decât să le încerc pe toate, nu se putea să nu găsesc ceva care să nu le deosebească unele de altele.

Apoi m-a fulgerat o idee grozavă: mai uşor te poţi rătăci într-o pădure; atunci şi pădurea e un labirint; sau pe cărările unui munte; atunci şi muntele e un labirint.

Începusem să scriu, scoteam uşor limba printre dinţi şi buze (semn de încordare) şi deodată am avut o idee şi mai grozavă, şi în scris te poţi rătăci; atunci şi scrisul e un labirint.

Aşadar: cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Lucrurile par acum simple şi poate că aşa şi sunt, dar pentru mine au însemnat cele mai mari descoperiri, mai mari decât roata sau focul, pe care oricum le descoperiseră alţii înaintea mea.

Şi dacă scrisul e un labirint (spuneam cuvântul „labirint” – nu ştiam exact ce înseamnă, dar semăna ca sunet cu „argint” şi atunci am crezut că labirintul e alcătuit din trepte pe care curge argint topit), înseamnă că nu era altceva decât un fir, sau un pumn de cenuşă sau de pietricele.

Te poate scoate oricând la lumină sau te poate coborî în întuneric. Dar oare nu cumva scrisul însemna în acelaşi timp şi labirint şi firul care te scotea din acel labirint?

Am avut prima spaimă a scrisului: scrisul – o taină pe care nu o puteam înţelege pe deplin. Nu era mai bine să nu mai scriu nimic, ci să mă gândesc numai la cele ce mă înconjurau, blânde şi ameninţătoare, moi şi ascuţite?

Şi apoi, scrisul îmi apărea ca o urmă trădătoare, oricine putea veni pe urmele mele, putea ajunge în spatele meu, fără ca eu să-l văd. Îmi ghicea gândurile, afla ceea ce eu aş fi vrut să ascund şi, în plus, nu-l vedeam.

O vreme am renunţat la scris, făceam doar colăcei şi beţigaşe şi totul mi se părea mult mai simplu, fiecare semn semăna cu celălalt, aşa încât nu te mai puteai rătăci, nimeni nu-ţi mai afla gândurile şi nimeni nu mai venea în urma ta. Am început din nou să citesc. Nu aveam prea multe cărţi, erau mai puţin de o sută, într-o neorânduială savantă, de la un manual de zoologie la „Fram, ursul polar” şi de la „Crimă şi pedeapsă” la „Prinţ şi cerşetor”.

Nu ştiam prea bine ce e o carte: la început, când nu ştiam încă să citesc, am crezut că respectivele cărţi sunt un fel de cărămizi. Le aşezam unele sub altele, lăsând un loc gol unde îmi strecuram cu spaimă mâna. Dacă se afla acolo ceva?

Apoi am crezut că în lume nu sunt decât cărţile pe care le aveam şi noi şi cu siguranţă şi ceilalţi oameni. Deci: toţi oamenii aveau aceleaşi cărţi care erau cele pe care le citeam eu şi toţi oamenii citeau cărţi. Când am aflat că în lume sunt mai multe cărţi am fost dezamăgit: când voi putea să le citesc pe toate?

Am găsit şi două cărţi care m-au tulburat foarte mult. Despre cartea ce era scrisă în ebraică nici nu am ştiut că e scrisă cu litere. Vedeam semnele, dar am crezut că sunt desene, un fel de valuri care se izbeau uşor în tulpina unor trestii. Cartea în rusă m-a mirat şi mai mult: unele litere semănau cu literele pe care le ştiam, altele nu.

Am aflat că alţi oameni scriu altfel decât noi şi m-am gândit că aceia sunt oameni ciudaţi sau poate că vor să ascundă ceva. Poate că şi ei au aflat că scrisul e un labirint şi s-au temut ca alţi oameni să nu vină cumva pe urmele lor.

Când am aflat că toate cărţile sunt scrise de oameni, că fiecare carte e scrisă de un scriitor, m-am gândit că scriitorul trebuie să fie un vrăjitor, care ştie atât de bine gândurile oamenilor şi care vede tot ce fac aceştia, fără să fie văzut.

Am crezut apoi că toţi scriitorii sunt morţi, că au trăit, e drept, cândva, că atunci au şi scris cărţile pe care eu le aveam în mână şi care erau de atunci, de pe vremea lor. Am aflat mai târziu, peste vreo doi ani cred, că nu toţi scriitorii sunt morţi, că unii trăiesc şi în zilele noastre şi atunci cea mai arzătoare dorinţă a fost să văd un scriitor.

Mă aşteptam să-l văd chinuindu-se deasupra literelor care trebuiau să fie egale, la fel de frumoase. Încercasem să scriu şi eu cu litere de carte, dar nu reuşisem şi mi se părea grozav ca cineva să scrie atât de frumos, încât literele să semene atât de bine unele cu altele. Am încercat şi eu dezamăgirea firească pe care o resimt toţi atunci când cunosc (sau cred acest lucru) un scriitor: „Bine, dar e un om ca toţi ceilalţi!”

Expus prea puternicei lumini diurne, scriitorul nu are cum să-ţi placă. Mă gândesc că acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu eroii din roman.

Dacă i-am avea aievea printre noi, ar deveni nişte indivizi oarecare, paradoxal, adesea nişte indivizi lipsiţi de ceea ce s-ar numi „personalitate accentuată”.

Mult timp nu m-am gândit că aş putea fi şi eu scriitor. Scriam, – e drept -, dar asta nu înseamnă că sunt un scriitor. Apoi această posibilitate a devenit (în gând!) mai palpabilă şi din nou am avut acea spaimă a scrisului.

„Cum – îmi spuneam – dacă voi scrie versuri, cineva, un copil, un actor, o fată, vor citi şi vor reciti versurile mele? Vor spune, cu buzele lor, cuvintele mele? Ale cui vor fi cuvintele: ale lor sau ale mele? Sau, dacă voi scrie un roman, voi avea drept de viaţă şi de moarte asupra eroilor mei, asupra destinelor lor? Şi ceea ce aveam să hotărăsc eu avea să fie multiplicat de mii de ochi şi zeci de mii de ochi mă vor citi şi…”

Gândurile acestea veneau peste mine ca un vârtej pe care tot eu îl stârnisem. Cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Pentru că eşti permanent în mişcare. Dintre toate obiectele care mă înconjoară, cel mai fascinant lucru mi se pare fotografia. Timpul e îngheţat, gestul a fost mumificat, împietrit, privirea rămâne aceeaşi. O pată de eternitate. Celelalte lucruri curg.

Mă întorc spre cărţi. Pot lua din raft o carte sau alta, mă pot juca cu timpul, cu popoarele, cu destinele, cu limbile, cu sentimentele.

E ca şi cum degetul meu s-ar juca cu globul pământesc, gânditor, rotindu-l, şi apoi, la întâmplare, s-ar opri asupra unui ţinut, unei insule, unei mări. Şi ai putea ajunge acolo.

(Ştiu că am ieşit din labirint odată cu cititorul. Intrasem cu el, însoţindu-l, în copilăria mea, într-o bibliotecă ciudată, cu multe încăperi, în fiecare încăpere găsindu-se aceleaşi cărţi. Doar vârsta mea era de fiecare dată alta. Acum am ieşit afară. Şi cititorul ştie că eu nu mai sunt copil, că cel care scrie a început să încărunţească, că a câştigat multe, dar a pierdut candoarea copilăriei şi că acum încearcă, aproape zadarnic, să şi-o amintească. Ca şi cum ai putea să-ţi reaminteşti o iubire şi, reuşind acest lucru, să crezi că iubeşti în continuare. Iluzia a murit. Fraţii mei au murit, dacă au existat într-adevăr. Şi dacă nu mai trăiesc cumva).

Ştiu că săvârşesc o mare eroare. Ar trebui ca totul să fie la persoana a treia. E persoana ficţiunii. Despre „el” există doi martori: tu şi eu. Scriind despre mine, nu am decât unul singur avantaj: pot oferi iluzia autenticităţii. Dar „eul” e eminamente liric, discursiv, distruge o ficţiune sistematizată şi integratoare. Există apoi şi un risc pe care îl prezintă orice confesiune: s-ar putea să nu intereseze pe nimeni.

Mulţi spun: „Viaţa mea este un roman”. Au şi nu au dreptate: dacă ai judeca după cantitatea de viaţă, după senzaţional, după dramatic, autorul afirmaţiei are perfectă dreptate. Dar literatura e cu totul altceva. Interesează atitudinea, obsesia, simbolul, parabola. Altfel, orice nefericit ar fi un mare scriitor.

Îmi povesteşte un ţăran: „Multe îi sunt date să ducă omului. Mi s-a întâmplat odată, în viaţă, să nu mai ştiu ce să fac. Mi-am pierdut capul. Judecaţi şi dumneavoastră. Mama îmi murise, tata plecase cu o căruţă şi pe drum a făcut un ulcer perforat şi a fost internat în spital, fetiţa mi se îmbolnăvise de meningită, iar nevastă-mea se chinuia într-o naştere grea. Eu eram singur, ce puteam să fac? Nu mă puteam împărţi în patru! Mama mă născuse, trebuia s-o îngrop. Măcar atât îi datoram. Tata era singur, poate că medicii nici nu ştiau cine e, nu avea schimburi, bani, nu cunoştea pe nimeni acolo. Ar fi trebuit să mă duc până la el. Mai ales că el nu mai putea să vină la înmormântarea nevestei sale. Fetiţa era grav bolnavă, trebuia operată de urgenţă, departe, într-un centru universitar. Nevastă-mea se chinuia, nu putea să nască, îmi era teamă să nu o pierd. Dacă toate astea ar fi venit pe rând, cu siguranţă că le-aş fi răzbit pe toate. Dar aşa? Ce trebuia să fac mai întâi?

M-a cuprins disperarea şi m-am gândit o clipă să mă duc la crâşmă, să beau o sticlă, două, trei, de vin şi apoi să adorm. Poate că într-un fel lucrurile se vor aşeza de la sine.

Apoi m-am răzgândit, am ieşit pe prispă, m-am aşezat pe treptele de la intrare, mi-am luat capul între mâini şi m-am gândit cam aşa: „Pe mama n-o mai pot ajuta. Dacă ea ar trăi, m-ar înţelege. O iubesc, n-o voi uita, a fost o mamă bună; aspră, pentru că aşa trebuia să fie; dreaptă, pentru că aşa trebuia să fie. O vor înmormânta oamenii din sat. Şi ei şi mama mă vor ierta; pentru că mă vor înţelege. Tata e bătrân, în spital, îi este greu, dar ce a fost mai greu a trecut. Dacă moare, a trăit destul; dacă scapă, înseamnă că aşa i-a fost norocul şi că oricum n-ar fi avut nevoie de mine. Pe nevastă-mea o iubesc, mi-a dăruit un copil şi acum îmi poartă în pântec un altul. Dar nu o pot ajuta mai mult decât o pot face medicii. Aşa că plec cu fetiţa la spital. Şi aşa am şi făcut.”

– Şi cum s-au terminat toate?

– A! Bine. Nevastă-mea a născut un băiat dolofan, acuma termină armata; tata a fost operat: trăieşte şi azi; fata a fost şi ea operată şi, în afară de unele dureri de cap, aşa, o dată la lună, nu mai are nimic. Cu mama a fost mai greu… că n-am văzut când au dus-o la groapă. Şi nici ea nu m-a văzut. Dar cred că m-a înţeles.

Am stat şi m-a gândit multă vreme la cele povestite. Eu cum aş fi procedat? Sigur că, strict literar, interesează foarte puţin rezolvarea cazului (aş zice chiar că „strică” într-un fel adâncimea antică a conflictului: rezolvarea e banală şi, la o analiză atentă, previzibilă. Dar dacă nevasta ar fi murit? Sau bătrânul? Rezolvarea vi s-ar fi părut atât de firească? Cine ar mai fi avut curajul, în cazul, să zicem, al morţii nevestei, să mai susţină că ţăranul a procedat just?)

Sau un alt caz: un accident mai neobişnuit de maşină. El – medic veterinar; ea – profesoară, directoare de şcoală. La intrarea în comună, el observă patru cai galopând spre maşină; e noapte; lasă farurile aprinse.

Un cal, aproape sălbatic, neînşeuat încă, dar potcovit, ajunge în raza farurilor, se sperie, cabrează şi încearcă să sară peste faruri.

Copitele sunt din oţel widia (să se tocească mai greu!?!), taie acoperişul maşinii, calul se prăbuşeşte.

Soţia are o fractură de coloană, moare pe loc (chiar dacă inima îi va mai bate până în apropierea spitalului). Oricît de „spectaculos” ar părea accidentul, el rămâne, din punct de vedere literar, banal. În caz contrar un accident de tren sau de mină ar produce aproape automat o capodoperă.

Şi, totuşi, unele amănunte, unele coincidenţe, unele fapte pur şi simplu, rămân tulburătoare.

Ei se întorceau de la pomenirea a patruzeci de zile de la moartea surorii ei. Se grăbeau să ajungă acasă, unde fata cea mare împlinea optsprezece ani şi îşi sărbătorea majoratul.

El era medic veterinar şi tocmai un cal s-a întâmplat să…

Sau: revolta calului împotriva maşinii (a strivit-o aproape).

Sau alte amănunte, de astă dată personale, la fel de tulburătoare: m-am întîlnit cu moarta vineri. Ne-am salutat tăcuţi (eram grăbiţi amândoi: ea se grăbea spre casă, eu spre autogară).

Am deschis gura să spun ceva. N-am spus.

La ora accidentului, la ora nouă şi ceva, eram şi eu într-o maşină şi mă grăbeam, ca şi ei, să ajung acasă. Am văzut şi eu patru cai la marginea drumului.

Sâmbătă (ziua accidentului) m-am gândit la ea, la comuna unde era directoare (poate printr-o asociaţie de imagini: văzusem, în câteva coşuri, câteva zeci de mere roşii).

Am ajuns acasă (din Bucureşti) cu o zi după înmormântare. A trecut pe la mine o cunoştinţă. Mi-a vorbit ceva despre o manifestare culturală.

L-am întrebat:

„De ce nu iei legătura cu A…?”

„Păi, au înmormântat-o ieri.”

Şi aşa mai departe…

Sigur, atunci când un om moare, memoria noastră devine cancerigenă, proliferează monstruos şi adesea căutăm, prin legături insolite, să refacem o pânză a misterului. Şi totuşi…

Mi-a spus cândva: „Aş vrea să mor încă tânără, violent, adică rapid.” A murit instantaneu – spun medicii.

Tot Cora m-a însoţit până la gară. Am ajuns la Gara de Nord cu tramvaiul, dar şi cu troleibuzul, cu care nu mai fusesem niciodată. Acasă m-au întrebat copiii ce e un troleibuz şi le-am spus că e un autobuz care merge ca un tramvai, dar nu are şină şi, în loc de o linie electrică, are două sau că e un tramvai cu roţi de autobuz. Dar tramvaiul ce e ?-m-a întrebat, smiorcăit, o fetiţă. Tramvaiul e un fel de tren, dar mult mai mic, pentru că circulă prin oraş, nu are decât o locomotivă şi un vagon, numai că oamenii se urcă şi în locomotivă.

Dar locomotiva nu e chiar o locomotivă, pentru că nu scoate fum, nu pufăie, nu are roţi uriaşe, pentru că tramvaiul merge cu curent electric.

Cora m-a strâns în braţe, îi eram drag, eşti foarte isteţ şi frumos ca un înger, m-am posomorât, curios sau nu, nu-mi plăceau îngerii, eşti la fel de blond ca un înger, a, asta era, m-am mai liniştit, nu-mi plăceau îngerii pentru că erau fie copii şi atunci erau prea graşi, chiar dacă zburau, fie prea supăraţi şi atunci aveau spade ciudate, cu flăcări în loc de tăiş, să-mi scrii, mi-a mai cerut, cine ştie când o să ne mai vedem, am văzut-o peste câţiva ani, dar atunci o clipă nu am recunoscut-o din cauza părului alb, de fapt o meşă albă, părea o cochetărie, dar nu era, făcuse practică în producţie pe un şantier de construcţii şi îi căzuse o cărămidă în cap, din locul unde o lovise cărămida crescuse un păr complet alb, care contrasta violent cu părul ei negru, aşa că părea pe stradă o pasăre ciudată, atragea toate privirile, toţi credeau că e o modă, uite ce i-a trecut prin cap, ar fi putut să-şi vopsească părul, dar nu vroia, era o formă de protest faţă de Larisa, care îşi vopsise părul de cum apăruse primul său fir alb.

Şi ultimele cuvinte pe care mi le-a spus Cora la despărţire au fost: „Să nu te miri, chiar dacă te uimeşte ceva.”

(va urma)

Lucian Strochi