Îi auzeam pe oameni vorbind despre război: vorbeau de bombe, de front, de avioane, de prizonieri, de răniţi, de morţi, de sărăcie. Toate erau cuvinte prea grele pentru mine, nu le puteam înţelege. Şi apoi, oamenii nu vorbeau cu mine şi nici nu cred că i-ar fi interesat ce cred eu despre astea.

Am găsit apoi un timbru de un roşu spălăcit, cu un fel de soare, cu câteva raze peste un câmp şi parcă cu o femeie ţinând ceva în braţe, poate un copil, poate o bocceluţă.

Timbrul conţinea şi o chemare: „Ajutaţi I.O.V…”

L-am întrebat pe tata ce înseamnă IOV. Şi tata mi-a spus că era odată un om care fusese bogat şi care apoi nu mai era şi care trăia prin gunoaie şi spunea:

„Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat”.

„Şi atunci de ce să-l ajutăm noi? Să fie iarăşi bogat?”

„Dar cine îţi cere asta?”– m-a privit uimit şi sever tata.

„Aşa scrie aici”, i-am spus şi i-am arătat timbrul.

A râs pentru o clipă şi apoi s-a întunecat: „Aici e o prescurtare. Vezi, după fiecare literă e un punct, ca să arate că urmează o prescurtare. I înseamnă invalizi, O înseamnă orfani, V înseamnă văduve, iar R, care lipseşte, pentru că în dreptul lui e rupt timbrul, de Război. ”

Ştiam că „orfan” înseamnă copil fără tată sau fără mamă sau fără amândoi părinţii, că „văduvă” e o femeie care şi-a pierdut bărbatul. Nu ştiam ce înseamnă „invalid”, era la fel ca „individ” şi ca „livid”, despre care aflasem că e acelaşi lucru cu „alb la faţă”.

Am întrebat totuşi.

„Invalidul e un om care şi-a pierdut o mână sau un picior sau nu-şi mai poate folosi cum trebuie mâna, piciorul, ochii, auzul, vorbirea.”

„Şi asta de ce?”

„Pentru că a fost rănit.”

„Deci invalid sau rănit e totuna?”

„Nu tocmai: rănitul poate să moară, poate să rămână invalid sau să se facă bine, să scape întreg.”

„Invalidul nu e întreg? ”

„Nu tocmai. Sau altfel spus, un invalid e mereu rănit.”

Asta tata a spus-o mai mult pentru el, dar tocmai din cauza asta am reţinut-o.

Apoi, după o tăcere:

„Tată, tu de ce n-ai fost pe front?”

„Nu eram bun pentru front: eram şi prea tânăr şi apoi n-aveam deloc privirea bună. Dacă-mi dau jos ochelarii, nu văd aproape nimic.”

„Atunci eşti un invalid!”– am sărit eu în sus, de bucurie.

Tata a zâmbit stânjenit: „Da, cam aşa ceva.”

„Atunci trebuie să te ajute şi pe tine. Aşa scrie pe timbru.”

„Nu, timbrul se referă la invalizi, orfanii şi văduvele de război. Doar pe ei. Asta pentru că cei care ne conduc vor să-şi mai spele păcatele faţă de cei aflaţi în suferinţă din cauza războiului, război pe care doar cei bogaţi şi cei puternici l-au pornit.”

Am adormit greu, după ce mi-am pus mai multe întrebări: Cum pot fi ajutaţi invalizii, orfani şi văduvele de război? Şi cine îi ajută? Şi cum? Apoi m-am gândit gospodăreşte: orfanilor li se dau părinţi, văduvelor – bărbaţi, iar invalizilor – ochelari, picioare de lemn.

M-am gândit şi la război: din cauza lui se întâmplau toate. Atunci de ce se mai duc oamenii la război? Pentru că am înţeles şi asta: la război trebuie să te duci undeva, trebuie să-l cauţi. Şi e foarte departe locul acela, dacă nu pleacă acolo decât bărbaţi de la o anumită vârstă şi sănătoşi-tun.

Apoi copiii au găsit o lădiţă cu cartuşe; le-am văzut şi eu: erau strălucitoare, de alamă, cu vârfurile de plumb.

Un băiat mai mare ne-a spus că sunt cartuşe de pistol, că gloanţele de puşcă au vârfurile mai ascuţite şi că gloanţele de mitralieră sunt şi mai ascuţite şi mai mari. Că a văzut el de toate felurile.

Nu prea ştiam care e deosebirea dintre un cartuş şi un glonţ: credeam că glonţ e atunci când zboară şi cartuş când îl ţii în mână. Astea erau cartuşe şi nu erau folosite. Le-am împărţit frăţeşte şi am hotărît să le ascundem, să nu dea părinţii peste ele.

Apoi cineva a zis să intrăm în canal, să le învelim în cârpe, să turnăm peste cârpe petrol, să dăm foc la cârpe şi să ieşim repede din canal în râpă şi să auzim cum bubuie.

Aşa am şi făcut; am dat toate cartuşele pe care vroiam să le ascundem şi cartuşele au bubuit foarte tare.

Părinţii n-au aflat nimic, au auzit bubuitura, dar au crezut că e de la carieră.

Aşa că am luat cartuşele goale şi ne-am jucat cu ele. Erau calde, nu mai erau atât de lucioase şi le-am pus unele lângă altele şi peste ele o bucată de lemn şi am făcut un tren. Nu prea lung, trăgea într-o parte, aşa că după un timp ne-am plictisit şi am lăsat trenul acolo.

A mai trecut un timp şi a venit şi iarna. Iarna venea odată cu zăpada, atunci ne luam bucuroşi săniile şi urcam dealul. Stăteam ore întregi la săniuş şi când intram în casă, ne ardeau obrajii, mâinile şi picioarele. Dar şi ochii. Numai că anul ăsta a nins prea mult. Dacă încercai să ajungi pe deal, te îngropai tot în zăpadă.

Aşa că ne-am bucurat degeaba că o să avem zăpadă multă. Şi oamenii ajungeau greu la serviciu. Zăpada le venea până la piept. Şi în pădure ninsese la fel de mult. Aşa că au început să apară, mai întâi la marginea pădurii, apoi chiar în deal, lupii.

Erau greu de văzut, erau cenuşii şi nu-i deosebeai de zăpadă sau de câini. Numai când urlau ştiai că sunt lupi.

Într-o dimineaţă am auzit un urlet. La fel ca cel de lup.

O umbră cobora dealul urlând. Nu era lup. Era o femeie sau o fată: purta o basma roşie şi acum se vedea mai bine.

„E fata lui Uşurelu” – au spus cei cu privirea mai ageră.

„Dar de ce urlă aşa?”

Apoi cineva a fost fulgerat de un gând: „I-au atacat lupii. Au atacat-o lupii. Sau i-a văzut şi s-a speriat şi acum urlă la ei să-i alunge.”

Fata făcea câţiva paşi, se oprea, urla din nou, de răsuna toată valea şi tot dealul până departe, spre pădure, apoi mai făcea câţiva paşi şi urla din nou.

„Ce-o fi cu ea? De ce nu coboară odată? Ce i s-a întâmplat?”

Stăteau cu toţi pe la porţi, neîndrăznind parcă să iasă în stradă, nicidecum să-i plece cineva în întâmpinare.

Urletul ei îi încremenise pe toţi. A ajuns apoi în capul străzii.

Abia atunci au văzut toţi că rochia albastră, era numai în rochiţă pe gerul ăsta, dar părea să nu-i fie frig, era într-adevăr plină de sânge.

Atunci cineva a strigat: „Lupii, măi!” şi toţi au continuat şi ei: „Lupii…, lupii, măi!” – vrând parcă să alunge fiarele pe care nimeni nu le văzuse încă.

Curios, atrasă însă de chiote, de strigăte şi hăulituri, haita se arătă în liziera pădurii. Fiarele prinseră să privească în jos, nedumerite, neînţelegând de ce sunt atât de învrăjbiţi oamenii pe ele. Sau între ei…

Apoi s-au plictisit de aşteptare şi s-au retras demn, fără grabă, dispărând unul câte unul.

Abia după ce lupii s-au retras, oamenii şi-au adus aminte de fata care, văzând şi ea că nimeni n-o bagă în seamă, tăcuse.

„Ce-i cu tine, Ioană?” – o întrebă cineva, blând.

Blândeţea glasului o făcu pe fată să-şi dezlege din nou barierele plânsului.

„Vai de mine şi de mine…frăţiorul meu…”

Răcnea şi cânta şi plângea în acelaşi timp, tremurând şi de frig şi de frică.

Toţi se simţiră din nou înfioraţi:

„Da’ spune odată, ce s-a întâmplat?”

Fata se linişti ca prin farmec, mai smiorcăi o dată din nas, apoi povesti cu o voce albă, egală, de parcă ar fi povestit o întâmplare de demult care se cerea ascultată, dar la care ea nu putea participa sufleteşte sau o poveste pe care o spusese de sute de ori.

„În vară copiii au găsit o ladă de gloanţe. Fratele meu, Gelu, a găsit-o şi cu Puiu a lu’ Hurdulea şi cu Vasile a lu’ Strâmbu. Şi-au adus-o aici în vale şi le-au dat gloanţe şi la alţi copii. Copiii au explodat gloanţele, dar n-au păţit nimic. Gelu le-a pus azi-dimineaţă pe foc, le-a învelit într-o cârpă şi a vrut să audă cum bubuie. Le-a pus în sobă, numai că gloanţele au bubuit pe rând şi când au bubuit prima dată, a căzut uşiţa şi frate-meu s-a dus s-o închidă-şi atunci au bubuit a doua oară…”

S-a oprit, a privit nedumerită în jur, avea ochii arşi de atâta plâns şi a început din nou să plângă, caraghios, fără vlagă şi fără lacrimi. Urletul de acasă şi până în vale, emoţiile, drumul prin zăpadă, frigul, povestirea o sleiseră de puteri, o doborâseră aproape.

„Şi Gelu a murit?” – întrebă cineva, greu, cu spaimă, mai mult pentru a-şi putea contrazice gândul rău.

„Nu ştiu. Numai că nu mai are o mână. Şi curge mereu sânge. Când află tata, mă omoară, că eu îs cea mai mare şi trebuia să am grijă…”

Vecina noastră, Aurica, o luă în casă pe fată şi-l trimise pe bărbatu-său, pe Tudor, să vadă ce e cu copilul, dacă mai trăieşte sau nu şi, dacă mai trăieşte, să-l ia în braţe sau în cârcă şi să alerge cu el până la spital.

Când se uitară la fată, aceasta, de oboseală, adormise.

Tudor porni imediat. Copilul nu murise: gloanţele îi retezaseră într-adevăr trei degete. L-au operat şi, după operaţie, mâna sa dreaptă arăta ca o gheară de găină tăiată: răsucită şi nefolositoare. Apoi Aurica le-a spus alor mei că fata adormise, dar că mai apoi se trezise urlând ca lupii.

Au liniştit-o şi au trimis-o acasă.

Cât despre lupi, fără ca nimeni să-şi explice de ce, n-au mai fost văzuţi prin preajmă, nici în iarna aceea şi nici în iernile care au urmat.

Iar eu, în seara întâmplării aceleia, aşteptând ca tata să mă întrebe ce făcusem cu gloanţele mele şi de ce mă jucasem cu ele, m-am gândit la Gelu: dacă era invalid sau nu.

Şi mi-am răspuns că nu: nu era nici bărbat şi nici nu fusese la război.

Mama plecase de acasă, era acum la Reşiţa, la tanti Mia şi tata nu vroia să vorbească despre asta. Nici bunica nu vroia să-mi spună prea multe. Totuşi de la ea am auzit pentru prima data de cuvântul divorţ.

L-am întrebat pe tata dacă vrea să divorţeze şi mi-a spus că s-ar putea.

L-am întrebat de ce şi el m-a privit îndelung, căutându-şi parcă gândurile, nu cuvintele.

„Îţi voi spune, când vei avea destul de multă minte să poţi înţelege.”

Nu l-am mai întrebat de atunci, nu pentru că nu aş fi căpătat destulă minte, ci pentru că eram sigur că nu aş fi aflat oricum adevărul.

Şi tot atunci am înţeles un lucru, că nimeni nu are dreptate sută la sută, adică integral, că adevărul poate să se împartă, că cineva poate să aibă, să spunem, şaptezeci la sută dreptate, iar celălalt treizeci, adevărul trebuia să fie împărţit şi acum, aşa că nu aveam să aflu de la cei doi ce s-a întâmplat, cine e de vină, cine are mai multă dreptate.

Mult mai târziu, din mărturisiri trunchiate, neprovocate de mine, am înţeles că mama îl acuzase pe tata că jucase cărţi, că îşi pierduse odată tot salariul, iar tata că mama cedase farmecelor unui şef de gară, unul Spineanu.

Înainte de despărţenie, mama îi spusese tatei că, dacă o mai vrea, să vină după ea, la Reşiţa, dar tata nu a fost de acord, tu ai plecat de acasă singură, tu să te întorci acasă tot singură, asta am aflat-o mai târziu de la tanti Mia, nu ştiu mai nimic despre proces, cred că nu a câştigat nimeni, căsătoria s-a desfăcut din vina ambelor părţi, niciodată nu câştigă cineva dintr-un proces de divorţ, singurul care pierdeam eram eu, dar eram pe atunci prea mic, pentru ca să-mi dau seama de acest lucru.

Oricum eu am rămas la tata, pentru că eram băiat, tata nu i-a cerut mamei pensie alimentară, în acest fel se tăia orice legătură cu ea, de la Reşiţa mama a plecat la Sibiu, unde s-a angajat tot ca telefonistă la centrala C.F.R.; a mai existat o tentativă a mamei de a se întâlni cu mine sau poate de a relua legăturile, eram la grădiniţă, mama a venit şi m-a învoit de la educatoare, să-mi cumpere nişte hăinuţe, educatoarea a acceptat, am ieşit cu mama în oraş, ne uitam într-o vitrină, tata se uita şi el în aceeaşi vitrină, curios, nu ne văzuse, eu am strigat tata şi el s-a întors spre noi, a fost singura dată când i-am văzut pe părinţii mei certându-se, de fapt mama tăcea, tata îi spunea ceva cu un glas ridicat, o întreba de ce m-a luat de la grădiniţă, copilul nu are nevoie de nimic de la tine, nici de pensie, nici de altceva, dacă îţi păsa de copil, nu l-ai fi părăsit, tata m-a luat de mână şi am mers spre casă, mama a rămas acolo, până când ne-am îndepărtat atât de mult, încât nu am mai văzut-o.

Mi-a mai trimis într-un martie, cred că anul următor, un mărţişor; eu m-am bucurat, tata s-a întristat şi mi-a spus: tu te bucuri de un mărţişor, dar nu te-ai bucurat niciodată, când eu ţi-am cumpărat ceva; poate că avea dreptate, când tata îmi cumpăra ceva, consideram acest lucru ca ceva firesc; un mărţişor de la mama era totuşi un lucru neobişnuit; au încetat orice contact cu mama până când eram în clasa a III-a; la vremea potrivită am să povestesc şi despre asta, apoi am mai vizitat-o pe mama când deja se mutase la Făgăraş, eram deja în clasa a X-a, apoi m-am reîntâlnit cu ea pe când eram la facultate.

Tata îşi găsise câţiva prieteni cu care juca cărţi, nu ştiu dacă poker sau 66, jocul ardelenilor, se juca bineînţeles pe bani, nu ştiu dacă tata pierdea sau câştiga, ceva îmi spune că mai mult pierdea, dar era vorba de sume modice, oricum, acolo, la jocul de cărţi, şi-a găsit tata a doua nevastă, nu mai ştiu dacă o chema Lora sau altcumva, oricum ceva asemănător, mai ţin minte doar că era blondă, era sora unui jucător, nu ştiu ce găsise tata la ea, poate că îşi dăduse seama că e foarte greu să creşti singur un copil mic, poate că avea nevoie şi el de o femeie, tata nu împlinise încă trezeci de ani, cert e că s-au căsătorit repede şi au divorţat la fel de repede, totul nu a ţinut decât trei luni, din toată căsnicia nu mai ţin minte decât o noapte de groază, când Lora a venit însoţită de o prietenă sau de o rudă, nu putea să-i fie soră pentru că era brunetă, era în plină noapte, iar tata a ridicat-o pe sus pe prietenă şi a dat-o afară din casă, ţin minte că aceasta se zbătea, dând din picioare, avea pantofi cu toc ascuţit şi înalt, era o femeie trupeşă, dar atunci am realizat şi cât era tata de puternic, ridicând în braţe o femeie care avea sigur cel puţin greutatea lui.

Căsnicia tatei m-a marcat şi am scris mai târziu o povestire, care e, în marte parte, ecoul direct a ceea ce simţeau eu atunci, Lora a devenit Greti şi cam atât, restul faptelor s-au petrecut cam ca în povestire:

„Mama a plecat. Nu ştiu unde a plecat mama, dar de câte ori întreb de mama, tata, buna şi cu Vica întorc capul spre uşă.

Ei cred că mama trebuie să intre chiar atunci pe uşă. Eu ştiu că nu, că, dacă n-ar fi plecat departe, mama nu m-ar fi lăsat atâta vreme singur, numai cu tata, cu bunica şi cu Vica.

Dar de ce a plecat departe mama? Când îi întreb, toţi plâng. Se fac că nu plâng, dar plâng. Au şi de ce: mama avea grijă de noi toţi: ne spăla, ne dădea de mâncare, ne dădea haine noi.

Astăzi tata s-a certat cu bunica.

„Niciodată, auzi? – striga bunica. Niciodată. Copilului nu-i trebuie altă femeie!”

M-am mirat. Bunica nu strigă niciodată. Strigă tata şi bunica tace. Acum striga bunica şi tăcea tata.

Spre seară tata s-a întors cu o femeie. Tata m-a chemat şi pe mine:

„Puiule, femeia asta o să fie nevasta mea şi mama ta. Îţi place?”

M-am uitat atunci la ea. Era tânără şi frumoasă.

„Îmi place”– am spus.

Atunci ea m-a mângâiat pe creştet: „O să fie bine. O să ne înţelegem. O să vezi.”

Nu ştiu dacă vorbea cu mine sau cu tata. M-am ascuns sub masă.

Mă gândeam: „Eu o să am două mame şi tata două neveste.”

Auzisem eu nişte poveşti cu turci care aveau mai multe neveste.

Oare tata e turc? M-a cuprins frica. Şi dacă tata e turc, o să fiu şi eu turc? Nu vroiam să fiu turc. Nu auzisem nicăieri ca un copil să aibă două mame. Dar, dacă tata a spus aşa, înseamnă că aşa e: tata are întotdeauna dreptate.

Am ieşit de sub masă.

„Tată, tu eşti turc?”

Tata a râs:

„Nu, ce-ţi veni?”

„Dar de unde să ştiu eu că nu eşti turc?”

Tata s-a uitat mai întâi ciudat la mine, apoi a zâmbit:

„Toţi turcii poartă un fes pe cap. Uite (şi şi-a aplecat creştetul spre mine), eu n-am nici un fes.”

Vica plângea, m-a strâns la piept, plângea şi spunea:

„Îmi pare atât de rău după copilul ăsta…”

Tata i-a dus geamantanele la gară. Mi-a spus că pleacă la o soră de-a ei, la Caracal. Bunica a plecat la fata ei. N-a vorbit deloc cu tata. Mi-a spus că o să vină să mă ia şi pe mine.

„Da’ de ce pleacă toţi, bunico? A plecat mama, a plecat Vica, pleci şi tu…Dacă pleacă şi tata şi mama Greti, eu am să rămân singur…”

Bunica m-a strâns la piept. „Eşti singur, dragul bunichii…”

Apoi a plecat trântind uşa. Avea numai o sacoşă. N-a vrut să-l lase pe tata s-o ajute.

De când au plecat mama, bunica şi cu Vica, vecinele se poartă frumos cu mine, nu ca şi cu alţi copii. Îmi dau nuci şi dulceaţă. Şi mere. Şi toate mă mângâie pe cap.

Pe Ursu ni l-a otrăvit cineva. Era mare – „cât un viţel”– cum spunea tata. Şi blând şi cunoştea toată lumea de pe stradă. Se mai speriau femeile de el la început, că se ţinea după ele „lip-lip-lip”, dar nu le lătra şi nu le muşca.

Nu l-am văzut pe Ursu. Mi-a spus tata că a murit în şanţ, dincolo de drum. Şi că a trebuit să plătească hingherilor, să vină să-l ridice. Nu-mi plac hingherii, că prind câini.

Odată au vrut să-l prindă şi pe Ursu, numai că Ursu s-a smucit şi l-a trântit pe hingher în mijlocul drumului şi a fugit cu băţ cu tot acasă.

Tata le-a dat hingherilor bâta înapoi, dar le-a spus:

„Să nu vă mai prind pe-aici şi să-l lăsaţi pe Ursu în pace.”

Acum l-a dat pe Ursu, că era otrăvit şi tot ce e otrăvit nu e bun: nici mărul otrăvit, nici ciupercile otrăvite.

Tata l-a dat pe Ursu şi am rămas singur. Tata pleacă la serviciu cu mama Greti şi nu vin decât seara.

Pe mine mă încuie în casă şi mă lasă să mă joc cu jucăriile.

Am un soldat de plumb şi un călăreţ tot de plumb, o păpuşă cu un costum pestriţ şi cu o pălărie ca un corn mare, un avion de lemn, o sticlă goală şi o cutie de nasturi şi un ochean.

Când e frumos afară, privesc prin ochean şi-l tot răsucesc şi văd mereu flori frumoase, roşii şi albastre şi verzi şi galbene şi care se schimbă mereu.

În sticlă pun nasturi, până se umple: o răstorn atunci şi pun din nou în sticlă nasturi.

Când o răstorn din nou, nasturii fug în toate părţile şi eu îi împart între păpuşa cu corn şi între soldatul şi călăreţul de plumb.

Mă joc aşa, până vine tata. Astăzi a venit mai întâi mama Greti şi mi-a luat toţi nasturii. A călcat pe soldatul de plumb şi s-a supărat. Mi-a luat şi sticla şi păpuşa şi călăreţul de plumb şi soldatul de plumb şi le-a ascuns.

Când a venit tata, m-a spus.

Tata a râs: „E copil şi el şi se plictiseşte singur. Dacă ar avea un frăţior sau a surioară, ar avea cu cine să se joace, dar aşa se joacă şi el cu ce are.”

Mama Greti a început să tremure şi să plângă şi s-a dus dincolo. Tata s-a dus după ea. Au tot şuşotit acolo şi pe urmă tata a venit la mine:

„Spune-mi, n-ai vrea să ai un frăţior sau o surioară?”

„Ba da. Dar mi-ai spus că numai mama poate vorbi cu barza. Şi mama e plecată.”

„Poate vorbi cu barza şi mama Greti.”

„Atunci să-i spună că vreau un frate.”

„Şi cum să-l cheme?”

„Poate şi asta?”

„Ce?”

„Să-mi aducă un frate pe care să-l cheme Paul?”

Tata a zâmbit:

„Poate. Nu-i chiar aşa greu.”

Mama Greti nu mă mai lăsă să mă joc cu păpuşile. Mi-a spus că sunt băiat şi băieţii nu se joacă cu păpuşi.

I-am spus că ba da, că şi Puiu şi Milică sunt băieţi şi se joacă cu păpuşi.

Mama Greti n-a zis nimic, mi-a luat păpuşa cu corn şi mi-a rupt-o şi mi-a aruncat-o la gunoi. N-am plâns.

Când să vină tata, mi-a dat o carte cu poze. Era o carte cu balauri şi m-am speriat tare.

Mama Greti a spus că nu trebuie să mă sperii, că balauri nu există.

I-am spus că există: „Uite, sunt şi desenaţi şi în carte scrie că sunt balauri.”

Atunci mama Greti mi-a luat cartea şi a pus-o sus pe dulap. A început să-mi spună o poveste cu spiriduşi.

„Ce sunt spiriduşii?”– am întrebat.

„Sunt copii care au fost răi şi i-au alungat părinţii de acasă şi acuma umblă peste tot noaptea şi, unde văd un copil care nu a fost cuminte toată ziua, îi iau plapuma, să se acopere ei cu ea sau îl iau şi pe el cu ei.”

„Şi îl fac spiriduş? Şi pe mine mă pot face spiriduş?”

„Mai ales pe tine. Dacă n-ai să fii cuminte, dacă n-ai să dormi după-masă, dacă ai să te joci cu păpuşi, dacă ai să primeşti bomboane de la cineva, atunci ai să te faci spiriduş.”

„Şi e rău să fii spiriduş?”

„Sigur că e rău: spiriduşii sunt mereu zgribuliţi de frig, hainele pe care le fură nu stau pe ei, le este foame mereu, că nu le dă nimeni de mâncare, ba oamenii, dacă îi prind, îi îneacă, sau îi mănâncă fiarele din pădure. Că ei ziua stau în pădure şi numai noaptea vin pe la casele oamenilor.”

„Dar eu nu vreau să fiu spiriduş.”

„Da, numai că nu te întreabă nimeni dacă vrei să fii sau nu.”

„Am să-i spun lui tata, când vine să mă ia.”

„Numai că ei vin aşa de uşor, că nu-i ştie nimeni. Te iau cu ei când dormi şi te duc departe. Şi atunci nici tatăl tău nu te mai poate ajuta. Şi dacă îi spui ceva din ce ţi-am spus, vor veni spiriduşii să te ia.”

„Şi pe Paul o să-l ia spiriduşii?”

„Care Paul?”

„Paul, frăţiorul meu, pe care îl aduce barza cu care ai vorbit.”

Mama Greti m-a privit încruntându-şi sprâncenele: „Nu. De asta o să am eu grijă.”

Vica ne-a scris o scrisoare şi mama Greti s-a supărat şi i-a spus tatei:

„Răspunde-i analfabetei ăleia că de acum înainte să n-o mai intereseze soarta băiatului. Are cine să-i ţină de grijă.”

Tata a vrut să spună ceva, dar mama Greti nu l-a lăsat:

„Sau de fapt o interesează altceva. Mai ştii?”

Am adormit cu greu. Mă făceam că dorm, apoi deschideam repede ochii, să văd dacă vin spiriduşii. În noaptea aceea n-au venit.

A doua zi m-am dus să aduc o cană de la fântână. Acolo era Veta. M-a mângâiat pe cap, mi-a umplut ea cana cu apă.

I-am spus:

„Ce bună şi ce analfabetă eşti!”

Veta a râs şi apoi m-a întrebat:

„Dar tu ştii ce înseamnă analfabetă?”

„Da, mama Greti a spus că Vica e analfabetă. Şi Vica ţinea mult la mine.”

Veta n-a mai râs. Nu ştiu de ce. Cred că vroia să fie numai ea analfabetă. Nu şi Vica.

Mama Greti mi-a spus să-i spun lui tata că eu am rupt păpuşa, că sunt băiat şi băieţii nu se joacă cu păpuşi.

I-am spus.

Tata a fost bucuros:

„Bine, se vede că ai crescut. De acum eşti băiat mare.”

Pilu mi-a spus că nu există spiriduşi şi că, dacă el o să-mi facă o păpuşă, cu care să mă joc, numai să nu mă vadă mama Greti, n-o să vină nici spiriduşii.

Când să plec, l-am întrebat:

„Spiriduşii sunt un fel de pitici?”

Pilu s-a răzgândit apoi, mi-a spus să-mi fac eu singur o păpuşă.

„Să iei un tub de carton, pui în el vopsea roşie, îţi dau eu şi pe urmă lipeşti lut peste cutie, îi faci şi cap şi picioare de lut şi pe urmă îi faci pantaloni sau rochiţă după cum vrei să fie, băiat sau fată.”

„Dar de ce trebuie să pun mai întâi tubul?”

„Ca să ţină mai bine vopseaua roşie.”

„Şi de ce trebuie să aibă vopsea roşie?”

„Aşa: vopseaua roşie înseamnă sânge. Dacă vrei să ai o păpuşă vie, care să alunge spiriduşii, atunci trebuie să faci aşa cum îţi spun eu. Am să te ajut şi eu. Tu trebuie să uzi de mai multe ori, şapte zile la rând, lutul din care faci păpuşa. Dacă n-ai să faci aşa, lutul o să crape şi păpuşa o să moară şi tu o să rămâi singur cu spiriduşii.”

Aşa am şi făcut. După ce păpuşa s-a uscat, Pilu a vopsit-o cu vopsea galbenă pe faţă, i-a făcut părul negru, ochii albaştri, i-a desenat nasul şi gura.

„Şi o să poată vorbi?”

„Cred că da”, a zâmbit Pilu.

„Şi atunci o să mă strige şi o să mă scoale din somn când vin spiriduşii? Ce bine!”

Am bătut din palme.

Am ascuns păpuşa în pod. Mă jucam cu ea numai când nu era mama Greti acasă. Îi vorbeam mereu, aşa mi-a spus Pilu, că dacă eu nu-i vorbesc, ea nu are de unde să înveţe cuvintele şi n-o să poată să vorbească niciodată.

Ei îi spuneam ceva, o întrebam şi tot eu răspundeam, dar ziceam că ea răspunde, nu eu.

Mama Greti, când a venit, ne-a auzit vorbind şi s-a supărat foarte tare. A luat păpuşa şi a izbit-o de peretele casei.

Apoi a dat un ţipăt mare şi a rămas aşa, uitîndu-se la păpuşă. Păpuşa avea capul rupt şi din gât îi curgea uşor vopseaua roşie ca sângele.

N-am râs de frică. Mama Greti a vrut să apună ceva, dar n-a putut decât să geamă. Apoi s-a strâmbat la mine şi, când am văzut-o aşa, am luat-o la fugă şi nu m-am mai oprit decât la Veta. Am intrat în casă şi m-am ascuns sub masă. Tremuram, plângeam de frică şi nu spuneam nimic.

A venit pe seară tata şi m-a luat acasă.

Mama Greti plecase.

„De ce a plecat mama Greti?” – l-am întrebat pe tata.

Tata n-a spus nimic. A tăcut. Apoi m-a întrebat:

„Cum a fost? Ce s-a întâmplat cu mama Greti?”

I-am spus cum a fost.

„Şi de ce spuneai că ţi-ai făcut păpuşa?”

„Să mă apere de spiriduşi.”

„Care spiriduşi?”

I-am povestit tot ce ştiam despre spiriduşi, aşa cum îmi spusese mama Greti.

Tata m-a certat:

„Mie de ce nu mi-ai spus nimic?”

„Nu aveam voie să-ţi spun. Ar fi aflat spiriduşii şi ar fi venit să mă ia.”

Tata a tăcut iar, uitîndu-se la foc. Apoi s-a ridicat:

„Hai, băiete, la culcare. De acum suntem iar singuri. Vrei să dormi în camera mea?”

„Da. Vreau. Dar dacă vine mama Greti?”

„Mama Greti nu mai vine niciodată pe aici. Nu mai vrea ea şi nici eu.”

„A plecat departe?”

„Departe.”

„Şi nu mai poate vorbi cu barza să-l aducă pe Paul?”

Tata s-a uitat ciudat la mine:

„Din fericire, nu.”

Am închis ochii. L-am întrebat pe tata, aşa cu ochii închişi:

„Spune-mi, mama Greti o să mai poată vorbi aşa, cu gura strâmbă? De ce i s-a strâmbat gura?”

Tata m-a mângâiat, apoi m-a strâns la piept. Aşa cum m-a strâns Vica şi bunica:

„Nu ştiu, fiule. Pentru ea ar fi o pedeapsă meritată. Eşti prea mic, ca să le înţelegi pe toate. S-a speriat când a văzut vopseaua curgând din păpuşă. Se ştia vinovată. Nu ştiu la ce s-a gândit atunci. Cred că o să-i treacă odată…”

„Tată, mă culc, numai spune-mi ceva…mama se mai întoarce de unde a plecat? Dar Vica şi bunica?”

„Mama nu se mai poate întoarce, că s-ar întoarce ea. Ai să înţelegi tu odată şi odată. Vica şi bunica or să se întoarcă în curând, am să le scriu să vină şi să mă ierte.”

„Spune-mi, mai poate vorbi cineva cu barza, să-l cheme şi pe Paul?”

Tata m-a învelit cu grijă. „Culcă-te acum. Aşa o să mă ţii cu întrebări până dimineaţă.” 

Am adormit repede, de frică să nu-l supăr pe tata.

Am visat că eram o păpuşă. Am alergat şi mi-am rupt gâtul. Din mine curgea sânge, mult sânge. Am strigat. A venit mama, mi-a pus mâna pe frunte şi mi-a spus:

„Linişteşte-te, puiule, sunt aici cu tine. Nu ţi s-a întâmplat nimic. Te-ai speriat puţin. Nu te mai teme de spiriduşi. Niciodată să nu te mai temi de ei. Eu acum trebuie să-i alung. De aceea plec. Să nu mă mai chemi, că o să-mi fie foarte greu.”

M-am trezit şi am vrut să-i spun lui tata că s-a întors mama înapoi. Numai că tata dormea. Am adormit şi eu repede.

Când m-am sculat, tata plecase la serviciu.”

L-am întrebat pe tata de ce îi place să joace atât de mult cărţi şi el mi-a spus că e vorba de o patimă, patima nu se explică, se trăieşte, din fericire eu mă pot şi abţine, uite, dacă vrei, n-am să mai joc cărţi pe bani, n-am să mai joc cărţi.

Şi s-a ţinut de cuvânt, a mai jucat o dată sau de două ori în viaţă cărţi, a jucat însă canastă şi mai ales rummy, se scuza: decât să mă duc în crâşmă sau la femei, mai bine joc rummy, asta nu deranja prea mult pe nimeni, jucau afară, în faţa blocului, în tăcere, într-un fel era un avantaj, ştiam de unde să îl iau, ştiam că îl găsesc întotdeauna acolo, tata fusese gospodar când stăteam la casă, dar de când ne mutaserăm la bloc nu mai avea ce face, se plictisea, aşa că juca rummy.

Patimi am avut şi eu, dar spre deosebire de tata, eu mă plictiseam foarte repede să fac mereu acelaşi lucru, aşa că preferam să citesc cărţi, de patima asta nu te poţi dezbăra, să scriu, să joc fotbal, să merg în excursii, să joc şah, să colecţionez timbre, flori de mină, eram extrem de ordonat în dezordinea mea regală şi aşa am rămas până azi, mă scuzam pentru dezordinea aparentă, care ar fi paralizat pe oricine, încerc să-mi pun ordine în cap şi nu mai am timp să-mi fac ordine şi în rest.

(va urma)

Lucian Strochi