Dacă ar fi ca aceste rânduri să poarte un titlu, l-aş alege probabil pe acesta: Polivalenţa necesară. Aşa cum un matematician este deopotrivă şi geometru, şi iubitor de numere descoperind aritmetica, şi iubitor de cifre şi litere pledând cauza algebrei, şi studiind proiecţiile sub toate unghiurile, făcându-ne să iubim farmecul lilial al trigonometriei. Mai adăugăm şi geometria analitică şi calcului probabilităţilor şi tot atâtea alte suprafeţe ale unui poliedru pe care trebuie să le cunoască şi stăpânească un om al ştiinţelor exacte.

Mihai Hanganu este un matematician cu acte în regulă şi, aplicând principiul unei simetrii necesare (gândiţi-vă la emisferele… cerebrale), matematicianul va găsi, răsfrânt într-o magică oglindă, poetul, prozatorul, eseistul, ziaristul, posibil dramaturgul. Sau, fractalic vorbind, poetul va fi nostalgic, livresc, alchimist, polemist, epigramist, culegător de folclor.

Niciun cititor/cunoscător al operei sale nu va putea anticipa următoarea carte (titlu, gen, specie, tematică).

Mereu imprevizibil şi în acelaşi timp consecvent cu el însuşi, Mihai Hanganu e altul de la carte la carte, rămânând, paradoxal, acelaşi.

Iată câteva fragmente din comentariile mele care i-au însoţit cărţile, sub formă de prefeţe sau postfeţe: „Ca structură se apropie de Ciprian Porumbescu şi de Nicolae Labiş, poezia sa având ca linii de forţă recursul la copilărie, la universul domestic şi infantil, (unde totul, absolut totul e important, primordial şi plin de consecinţe ca într-un ritual, ca într-un mit); dragostea (monogamă, nu şi monocordă, îndrăgostitul fiind fidel muzei sale pe care şi-o doreşte soţie) şi justiţia socială, poetul polemizând cu falsitatea, strâmbătatea, cu tot ce îi alterează imaginea unei societăţi (structuri) ideale. (…) Într-o vreme când poezia e interesată de sintagme, de asonanţe, de dizarmonii, Mihai Hanganu scrie o poezie cu cuvinte. Acordurile pot fi minore, dar nostalgia nu poate fi trăită (şi scrisă) decât într-un asemenea registru tonal.” (Nostalgii, 2004); „…în Bucoavnele bucolicei Bucovine lirica sa se deschide mult, adăugând temelor amintite altele noi: arta poetică (justificarea actului poetic, descrierea propriului univers liric, imensa responsabilitate pe care o presupune scrisul), panismul şi bucolismul. Atitudinea nu este însă doar una contemplativă, ci adesea interactivă, sinestezică, dinamică, inducând ludicul (extins la toate vârstele omului, nu doar la copilărie), tonul oracular, urieşesc, de poeta vates.

Monumentalul nu exclude însă miniaturalul, Hihai Hanganu având vocaţia diafanului, a fragilului, un suflet asiatic, capabil să surprindă cele mai subtile nuanţe ale trecerii, ale schimbărilor în natură sau în spirit. (…) Mihai Hanganu plonjează adesea în străfunduri mitico-folclorice, căutând engrame ale unor arhetipuri, vremelnic sau pentru totdeauna uitate, reabilitându-le”. (Bucoavnele bucolicei Bucovine, 2005); „Atmosfera e bucolică, poetul valorifică din plin metaforele lexicale şi expresiile populare, găsindu-le valenţe noi, surprinzătoare. De altfel, un lucru mai puţin sesizat, este curajul lui Mihai Hanganu de a introduce neologisme, cuvinte aparţinând unor arii lingvistice îndepărtate de ceea ce îndeobşte recunoaştem a fi nucleul liric şi stilistic al limbii poeticeşti. Exemplele sunt numeroase: salcia e sădită voluntar pe malul lacului, dorul are segmente, viaţa are traseu, iubirea are cifru, poetul nu agreează sincerele îmbrăţişări, cocorii sunt grupaţi, munţii sunt sfredeliţi etc. (…) Indiferent parcă la ismele de tot felul, la cuceririle tehnice ale liricului (le cunoaşte, dar nu crede în ele), Mihai Hanganu este un răzvrătit pios, nedezrădăcinat, chiar dacă puiul de ţăran a ajuns orăşean şi matematician.” (Apa regală, 2006); „ Poemele sunt ideograme de rouă, răsfrângeri (întotdeauna raportul om-natură este unul mediat), implozii liliale, rezolvate când elegiac, când ironic. Mai există un paradox în versurile poetului bucovinean: Mihai Hanganu scrie o poezie fractalică, plecând de la un tiparc pentru ca arhetipal, dezvoltându-l mereu, amplificându-l până la nerecunoaştere, totul nu e decât o uriaşă sincedocă, detaliul devenind (şi definind) întregul şi invers, dezvoltarea fractalică pulsând, vibrând, oferind universuri noi, ca printr-un magic ochean. Până la urmă ne aflăm într-o ţară imaginară, o Fractalie, unde Mihai devine un prinţ de clorofilă, frunza are forma inimii, domniţa este de rouă, castelul e pădurea, iar turnurile cetăţii Rarăul sau Pionul.” (Fractalia, 2007); „Mihai Hanganu este sarcastic, caustic, ironic, liric, dramatic, alegoric, persuasiv, maliţios, concesiv, fals concesiv, inocent, insolent, ingenuu, fals ingenuu, vehement, regizor plin de inventivitate, fin psiholog. Se apară, contraatacă, pare gongoric, pentru ca, atunci când atenţia interlocutorului este slăbită, anesteziată să devină precis ca lama unei săbii de Toledo, ucigând taurul, retezând braţele hidrei.” (Bombe cu efect întârziat, 2008).

Producţia editorială a lui Mihai Hanganu este amplă, numărând până acum 13 volume, în afara celor deja evocate amintind: Constelaţia Destinelor, proză, 2008; Crai Nou, versuri, 2009; Fleacuri, versuri, 2009; Sub judecata Timpului, proză, 2010; Nemuritorii, proză, 2010; Judecata de Apoi a Românului, versuri, 2010; Desculţ prin roua poemelor, versuri, antologie de autor, 2012; Hoinar printre cuvinte, 2012).

Mihai Hanganu plonjează prin analepse pentru a se întâlni cu un trecut fatalmente fabulos; dar rămâne acut contemporan, cu o capacitate formidabilă de a liriciza faptul banal, epic, derizoriu. De aici ezitarea sa, fertilă, între poezie şi proză, autorul ştiind că ambele nu sunt decât „ale lumii două feţe”.

Lucian Strochi