Primele întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu prezenţa piesei istorice Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea pe o scenă de teatru profesionist din mileniul III este legată de receptare: Ce mai spune o piesă de acest tip sensibilităţii noastre, în ce măsură naţionalismul şi mitizarea unui personaj (e drept, fabulos) mai convinge un cetăţean care se vrea internaţional/ist, care aşteaptă globalizarea şi Marea Europă?

Piesa – prima partea a unei trilogii – a avut mare succes la premieră şi în epocă şi asta din mai multe motive. În primul rând era vorba de carisma autorului, Barbu Şt. Delavrancea fiind cel mai strălucit orator de la începutul secolului al XIX–lea, calitate ce l-a propulsat până în fotoliul de Primar general al Capitalei! În al doilea rând exista o tradiţie a piesei istorice, spectatorul acelor vremi având o ofertă de gen impresionantă: Răzvan şi Vidra, Despot-Vodă, Vlaicu-Vodă (ca să amintim doar biruinţele). În al treilea rând, exista o sete de rotund, de Românie Mare, Transilvania, Moldova de peste Prut, Banatul, Bucovina fiind pe atunci în aşteptare. În fine, drama are un moment astral al ei, celebrul monolog al lui Ştefan, la fel de celebru ca dialogul dintre Mircea şi Baiazid din Scrisoarea III.

Altfel piesa e modestă, nu are fior dramatic, conflictul e aproape inexistent(o statuie nu se poate bate cu umbrele, chiar dacă ele sunt trei), iar pe alocuri e melodramatică, cu accente de…telenovelă (iată-l pe Delavrancea şi precursor!).

În mai mult de jumătate din piesă Ştefan agonizează, se vaită eroic, medicii (străini, desigur) sar ca arşi la fiecare oftat mai convingător al protagonistului…

Şi mai e ceva. lumea noastră s-a cam săturat de discursuri, poate din cauza politicii, poate pentru că se simte găunosul în miezul oricărei fraze, altminteri bine împachetate.

Cât despre patriotism, ce să mai vorbim!

Alecsandri, Negruzzi, Bolintineanu, Hasdeu, Eminescu, Creangă, Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu (ca să vorbim numai de literatura anterioară trilogiei lui Delavrancea) au scris destule pagini memorabile despre sujetul naţional, despre istoria noastră, plină de fapte măreţe. Nu le-a fost ruşine să fie români, au crezut că literatura înseamnă ş înălţare nu numai demitizare…

De toate aceste date (şi de multe altele! a trebuit să ţină cont regizorul Ştefan Iordănescu atunci când şi-a propus un nou Apus de soare, o piesă pentru contemporanii săi şi nu ai lui Delavrancea (în paranteză fie spus între naşterea lui Delavrancea şi cea a lui Ştefan Iordănescu se întinde exact o sută de ani!).

Ştefan Iordănescu demitizează şi remitizează cu dezinvoltură, oferindu-ne un spectacol convingător, modern, reuşind să dea strălucire unui text vetust şi obosit chiar de la naşterea sa.

Prin urmare, dispunând de o echipă excelentă, de lumini şi sunete (scenografia: Doru Păcurar, muzica: Ildiko Fogarassy, mişcarea scenică: Mălina Andrei, concepţie lumini şi grafică video: ing. Lucian Moga, costume: Delia Tancrău, editare grafică computerizată: Mihai Păcurar), Ştefan Iordănescu realizează un spectacol de o plasticitate formidabilă, un poem aproape mi(s)tic, de o solemnitate greacă, dar şi cu accente dinamice.

Regizorul sacrifică deliberat celebrul monolog, punându-l să reverbereze, să fie un dialog între Domn şi poporul său şi exploatează dramatic, prin Cornel Nicoară, un Tatăl nostru absolut impresionant, memorabil.

Decorul e şi el surprinzător, bucolic la început (ne-am crede pe un… colhoz, într-o pictură de Piroşmanvili, cu sugestii din Sabin Bălaşa), vag medieval mai apoi, dar nu e un spaţiu-limită (o cetate de exemplu), ci mai mult aluzia la un ev mediu românesc, deloc întâmplător.

Dar adevărata surpriză o constituie portretul lui Ştefan cel Mare, admirabil încarnat, dar şi înfiinţat de Cornel Nicoară. De un firesc impresionant, fără cea mai mică umbră de retorism, Cornel Nicoară ne oferă un Ştefan cel Mare şi Sfânt, mult mai mult sfânt decât mare, un duh al pământului şi al oamenilor, o legendă vie şi nu o statuie. O umanitate tulburătoare, apropiată de talpa ţării, de adâncuri, de străfunduri, de acolo de unde ne vin esenţele, un Ştefan al Lamurei – asta ne oferă Cornel Nicoară, aflat într-un rol unic, care, culmea! Nu promitea prea mult, prin acele date de început, de care am pomenit.

Foarte izbutită şi partitura Oanei (Nora Covali), un rol dificil pentru că trebuie să surprindă o vârstă între vârste, ceea ce Nora reuşeşte admirabil.

Doamna Maria (Gina Gulai) este mai mult soţie decât Doamnă, ceea ce îi oferă o autenticitate convingătoare.

Bogdan (Cezar Antal) devine Domn într-un apus memorabil şi statuar în final, amintindu-ne stăruitor de statuia lui Ştefan de la Chişinău.

Agitându-se mult, în spiritul piesei însă, între două pierderi (a tronului şi a Oanei), Petru Rareş (Liviu Vlad) lasă impresia că vremea sa n-a venit, dar va să vină.

Colorată, cu vagi accente comica, prestaţia Doctorilor (Ieronimo Da Cesena – Paul Chirilă, Şmil –Tudor Tăbăcaru, Klingensporn – Traian Grigoriu), un dialog al mentalităţilor, dar şi o schimbare de unghiuri pentru a se pune în valoare statua Domnitorului, prin caracterizări directe şi indirecte.

Absolut impresionante fetele muşcate (atinse) de Zburător, devenite ulterior domniţe, cariatide ale durerii sau tinereţe abia stăpânită de convenienţe şi costume (Ecaterina Hâţu, Dorina Maria Haranguş, Smaranda Astanei, Adina Suciu, Iulia Nistor Tănase, Manuela Moţi).

Derutant finalul primei părţi, cu maşinişti culegând spice sau alte obiecte din decor, dar motivat estetic prin nevoia aproape brutală de a reveni la realitate, la banal, la cotidian.

Paradoxurile acestui spectacol sunt: absenţa decorativului şi prezenţa unei plastici excepţionale rezolvate inteligent între două oglinzi, o plastică extrem de dinamică, cu explozii şi implozii, sugerând şi nu demonstrând, cu o echipă ce sprijină vedeta, dar care nu se depersonalizează(fiecare membru al echipei îşi joacă partitura individualizându-se convingător), cu un erou antierou, un Ştefan fără coroană şi sceptru, monumental prin prestaţie şi nu prin joc de perspectivă, un spectacol patetic, dar nicicând retoric.

Ştefan Iordănescu rescrie dintr-o dramă istorică prăfuită un poem uman răscolitor, de o modernitate certă, demitizând şi remitizând şi reuşind în final o pagină de glorie (istorică, umană, teatrală), insolită şi inedită.

Apus de soare poate fi, pentru Teatrul Tineretului, un răsărit…

Lucian Strochi – 2004