Într-o zi, nu ştiu de ce, tata m-a luat cu el să-mi arate unde lucrează. Îşi schimbase într-un fel serviciul, nu mai era la Recepţia de cărbuni, ci la Preparaţia de cărbuni, în Vale totul se termină în cărbune, aşa că m-a luat pe bicicletă şi m-a dus la Petrila, primul oraş după Petroşani, dacă o iei spre nord, de fapt o prelungire a oraşului, nu-ţi dădeai seama că e un alt oraş.

Ne-am dus la birou, tata a dispărut, pentru a-mi aranja vizita sau pentru a semna nişte documente, nu ştiu, a revenit şi am început vizita.

Mergeam printre maşini uriaşe, roţi cum nu mai văzusem până atunci şi tata a început să-mi explice, uite, aici e cântarul, aici se cântăreşte cărbunele care vine de la mină, apoi cărbunele se descarcă, se spală, aici e spălătoria, apoi cărbunele se concasează, se obţin sorturile de cărbune, aici e laboratorul, trebuie să ştim câtă cenuşă avem în cărbune şi câtă apă, câtă substanţă activă, carbon adică, cărbunele se împărţea apoi pe dimensiuni 0-10, 0-80, 0-10 special, ovoide şi apoi era încărcat în vagoane, pentru termocentrala de la Işalniţa, pentru termocentrala de la Paroşeni, de la Mintia, practic vindem cărbune în toată ţara, cui, am întrebat, cui are nevoie de cărbune şi cine nu are nevoie de cărbune, inclusiv C.F.R.-ului, pentru locomotivele de manevră din triaje; îmi plăceau ovoidele, erau nişte ouă mari de cărbune, semănau cu nişte ouă de raţă sau chiar de gâscă, numai că erau negre, nu le vedeam pentru prima oară, am înţeles că erau făcute din praf de cărbune amestecat cu smoală sau cam aşa ceva, nu era prea bun pentru sobele de teracotă, avea putere calorică prea mare, îţi putea distruge soba, altfel erau foarte bune, puneai câteva ouă şi rezolvai problema căldurii, înlocuiau două-trei braţe de lemne de fag.

Mă impresiona praful gros negru şi fin care îşi trecea de talpa piciorului ajungând uneori până la gleznă, apoi feţele oamenilor, negre, de parcă s-ar fi mânjit intenţionat cu cărbune, să pară ca nişte draci, am înţeles că funcţia tatei era una importantă, el trebuia să negocieze între C.F.R., minele de cărbuni şi Preparaţia, era vorba de cărbune, de vagoane şi de timp.

Conflictul între cele trei instituţii era unul permanent: ba nu erau vagoane, ba erau vagoane care staţionau goale, dar nu era cărbune, ba erau vagoane şi cărbune, dar se defectase nu ştiu ce linie la Preparaţie.

Toţi se certau de fapt pentru timp şi tata negocia cu fiecare, oamenii se mai înflăcărau, înjurau, dar până la urmă îi dădeau dreptate tatei, nimeni nu plătea nimic, penalizările erau uriaşe, câteva sute de lei minutul, dar lucrurile mergeau bine, fără gâtuiri, nimeni nu vroia să-i fie dator celuilalt.

Singurul care suferea era tata, nu putea pleca în concediu, oricine l-ar fi înlocuit ar fi deranjat echilibrul acela fragil pe care numai tata îl putea asigura, a plecat o singură dată în concediu şi a trebuit să refacă totul, în primul rând relaţiile compromise, în mai mult de jumătate de an.

Poveştile despre cărbune erau extrem de interesante şi ţineau de istorie: de o istorie străveche, când poate nici nu exista omul sau era atât de neînsemnat, încât nu-l băga nimeni în seamă, pe vremea brontozaurilor şi a ferigilor uriaşe, a mlaştinilor nesfârşite în care se prăbuşeau, putrezeau şi apoi se carbonizau copaci uriaşi, dar şi de o istorie mai nouă, cea de pe vremea turcilor, pe care oamenii acestor locuri i-ar fi învins, pentru că şi-au făcut semnale din focurile de pe munţi, aprinzând pietrele care ard, adică cărbuni, pe care îi găseai nu numai în adâncul pământului, ci chiar şi la suprafaţă.

Aflam apoi despre felurile de cărbune, despre turbă, despre cărbunele brun, despre huilă şi, când vorbea de huilă, ochii tatei se înflăcărau, aveau o strălucire neobişnuită, huila de Valea Jiului e cea mai bună, e cocsificabilă, se obţine din ea cocs, iar cocsul se amestecă în diferite proporţii cu fierul, pentru a se obţine fontă şi oţel.

Există şi antracit, cel mai bun cărbune, recunoştea tata, dar acesta se găseşte doar în cantitate mică şi nu aici.

Tot tata mi-a vorbit despre stările alotropice ale carbonului, care sunt cărbunele, grafitul – din care se fac creioane şi diamantul – din care se fac bijuterii.

Aveam o încredere oarbă în cărţi. De fapt în tot ce era scris şi mai ales tipărit.

Mintea mea nu putea să priceapă că ar putea fi altfel, că şi o minciună poate să fie scrisă şi tipărită, că adesea poate semăna perfect cu adevărul.

Cineva a recitat o poezie, care se intitula Doina şi care spunea el e scrisă de Eminescu.

Habar nu aveam că era o poezie interzisă şi că puteai să faci puşcărie, dacă o recitai sau chiar o ascultai.

Reţinusem din ea doar începutul: „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot Românul plânsu-mi-sa…”

Acasă aveam un volum de Eminescu şi am căutat în el acea poezie. N-am găsit-o. Aşadar fusesem minţit: Eminescu nu scrisese poezia Doina!

L-am întrebat pe tata dacă Eminescu a scris o poezie care se numeşte Doina şi tata mi-a spus că nu, Eminescu nu a scris niciodată o poezie cu un asemenea titlu.

Se gândise probabil că e mai bine să evite orice complicaţii, copiii aud ce nu trebuie şi vorbesc ce nu trebuie exact atunci când te aştepţi mai puţin.

Am insistat: Dar cine a scris poezia care începe aşa: „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot Românul plânsu-mi-sa…”?

Tata m-a minţit spunându-mi repede, fără să clipească: cred că e o poezie populară. Doinele sunt poezii populare.

Peste ani de zile m-am răzbunat, nu ştiu pe cine, pe tata, pe Eminescu, pe doină, pe minciună, scriind şi eu o poezie „populară”, scăpând definitiv de acel obsedant plânsu-mi-sa, care m-a dus la monorimă: „de la nistru pân’ la tisa / o iubeam pe mona lisa / prinţesă de bordemisa / cu nud de adeptă misa / de la nistru pân’ la tisa / o iubeam clar pe larisa / doldora de carduri visa / de la nistru la tamisa / o iubeam şi pe clarisa / goală ca o ţeavă lisa / vlăstară din conţii tisza / de la nistru pân’ la tisa / o iubeam şi pe alisa / când la cannes şi când la nisa / de la nistru pân’ la tisa / o iubeam pe dalba risa / la umbră de turn de pisa / de la nistru pân’ la tisa / o iubeam şi pe narcisa / eu timid iar ea decisa / cu sâni duri din lemn de tisa / de la nistru pân’ la tisa / de la tisa la tamisa”.

La urma urmei, textul meu poate fi o doină de dragoste.

Oricum am aflat câteva lucruri importante atunci: că poţi face puşcărie pe ceva scris de altcineva, că un text scris acum o sută de ani poate fi revendicat ideologic astăzi sau mâine, că un poet oricât de mare ar fi el, poate fi şi el cenzurat.

Când Eminescu a început să fie din nou tipărit şi cu Doina, n-am mai avut nicio satisfacţie. Dispăruse interdicţia, fascinaţia lucrului oprit.

Să ai în oraş o stradă care să se numească Strada Cimitirului – ce şansă!

Nu ştiam nimic despre porţi, credeam că, în faţa porţilor grele, de fier, ale cimitirului, toţi aveau o ezitare.

Poate şi morţii, numai că pe ei nu-i întreba nimeni. Toţi îşi trăgeau sufletul. Vălmăşag de prosoape albe, imaculate, de lumânări (unele aprinse, altele nu), de colaci şi de mere, de căni mari de sticlă, pline pe jumătate cu apă.

Apoi glasul preotului, cântând sau vorbind sau poate cântând şi vorbind în acelaşi timp, altcineva care îi lua cântul şi vorba şi le ducea mai departe, peste capetele oamenilor; ochii arşi de nesomn, de sarea lacrimilor, de griji a celor îmbrăcaţi în negru, aproape întotdeauna femei; şi din nou plânsul cântat al preotului, apoi un Amin pe care îl rosteau cu toţii în grabă, aproape cu ruşine şi crucile făcute stângaci, un întreg ritual pe care nu îl înţelegeai atunci şi nu îl înţelegi nici acum, caii îmbrăcaţi în negru, un negru tivit cu galben, formând un fel de ochelari în dreptul frunţii, uneori cu nişte clăpiţe care le acopereau ochii cu totul, cai orbi şi te întrebai de ce caii trebuia să fie orbi, ezitau înainte de a porni pe ultimul drum, căci într-adevăr ăsta era ultimul drum, lumea intra în cimitir, nu toţi; unii – doar cunoştinţe – rămâneau la porţile cimitirului, îşi făcuseră datoria, sau credeau că nu se face, de aici încolo era treaba rudelor, sau să nu se creadă că au venit pentru pomană, pentru un pahar de vin sau o lingură de colivă, lumea intrată în cimitir se răsfira, ocolind cu grijă celelalte morminte, curios, se părea că toţi ştiu unde e groapa, sau poate că unii se luau după alţii care, într-adevăr, ştiau, oricum nimeni nu o lua în altă direcţie, vedeai într-un târziu şi groapa, totdeauna lutoasă, grămada de lut era întotdeauna umedă, lutul – galben şi greu, cimitirul era atât de înghesuit, încât te mirai că de fiecare dată se mai găsea câte un loc care să mai primească un mort, dar morţii erau primitori, nu se înregistrau conflicte interetnice sau religioase, pământul îi primea la fel pe români, pe unguri, pe nemţi, pe evrei, pe turci, pe sârbi, pe ruşi, pe bulgari sau pe polonezi; pe ortodocşi, pe lutherani, pe unitarieni, pe musulmani, pe baptişti, pe pocăiţi, pe cei din cultul mozaic; nimeni nu se gândise să-şi revendice un teritoriu care să fie numai al său şi, poate din cauza asta şi viii şi morţii erau liniştiţi, istoria şi patima trecând pe lângă ei, neatingându-i.

Nici chiar eroii nu-şi aveau un loc al lor anume, ci erau înmormântaţi printre ceilalţi, aşa că, de Ziua Eroilor, tot cimitirul era plin.

Mai mult chiar, erau în cimitir două morminte care ar fi stârnit mirare nu numai printre lingvişti şi etnologi: unul avea o placă de marmură pe care erau înscrise numele a peste o sută de femei, de la Ines la Ivanka, de la Ioana la Ingrid, de la Selma la Tamara, de la Agnes la Evdochia.

Erau nume de călugăriţe care fuseseră înmormântate până prin anii ’30 într-un mic cimitir al lor şi care îşi găsiseră şi ele acum odihna veşnică în cimitirul oraşului, după dezafectarea celuilalt cimitir. Erau măicuţe sau călugăriţe sau, poate şi mai adevărat, suflete de femei din toată Europa, din Portugalia şi din Ucraina, din Danemarca sau Grecia.

Al doilea mormânt îi primise pe cei patruzeci şi doi de oameni morţi într-un groaznic accident, petrecut cu câtva timp în urmă.

Muriseră români, unguri, nemţi, austrieci, polonezi, italieni şi sârbi.

Întâmplarea şi nenorocul îi adunase pe toţi, ca specialişti la probele finale ale unei coloane chimice, nu ştiu alte detalii tehnice, explodase un rezervor, o instalaţie sau cam aşa ceva…

Italienii veniseră imediat, cu elicopterele, să-şi ia morţii acasă, să nu-i lase într-o groapă comună. Apoi au renunţat şi ei. Şi alţii. Oamenii muriseră împreună, împreună munciseră, se cuvenea să se odihnească tot împreună.

Cimitirul mai era ciudat şi pentru că era aşezat pe un deal şi o vale; valea era străbătută de un pârâu care, atunci când ploua, nu-l puteai străbate cu piciorul.

Creşteau în neorânduială stejari şi pini, fagi şi molizi, plopi şi cireşi sălbatici, aluni, arini, trestii şi nuferi, dude, brusturi, meri piperniciţi, arbuşti de toate felurile, cărora nu le ştiai numele, flori pe care le găseai prin fâneţe, clopoţei şi margarete pitice, păpădii şi viorele, traista ciobanului, atotbiruitorul muşeţel, atotştiutoarea iarbă.

Curios, deşi pământul proaspăt scos din groapă era întotdeauna umed, potecile din cimitir erau atât de uscate, încât de întrebai dacă în cimitir ploua vreodată. Şi atunci de unde umezeala din morminte, din gropile săpate chiar atunci?

„Poate că sunt lacrimile morţilor” – îndrăznise să-şi dea cu părerea într-o zi un gropar.

„Cum adică? Şi dacă era aşa, de unde umezeala din gropile care nu-şi primiseră încă morţii?”

„Lacrimile morţilor nu curg pe obraz, ele curg numai pe sub pământ” – mai adăugase, posomorât, groparul.

De fapt, tot cimitirul era un deal; mormintele se vedeau aşadar toate sau aproape toate din stradă. Adică nu mormintele, ci crucile.

Unele erau din marmură albă, altele din piatră – tot albă sau uşor gălbuie; cele mai multe erau însă un amestec de ciment cu bucăţi de marmoră, mai ieftine decât celelalte, dar la fel de trainice; erau, desigur, şi cruci negre, din marmură neagră, lucioasă, încât părea de sticlă, cu litere aurite.

Erau crucile cele mai scumpe, dar nici ele nu se găseau adunate într-un loc anume al cimitirului, ci împrăştiate peste tot, aşa încât, văzut de departe, cimitirul părea o uriaşă colivă.

Doar intrînd în cimitir vedeai şi crucile de lemn: unele vechi – foarte puţine -, altele noi (ceva mai multe); şi crucile de fier, vopsite toate în negru.

În mijlocul cimitirului, trist, în mărime naturală, un Crist.

La început n-am ştiut nimic despre el; apoi am citit undeva că romanii îi crucificau la marginea drumului pe sclavii răzvrătiţi şi mi-am imaginat că şi el era unul dintre aceştia.

Copiii nu au sentimentul timpului, deci nici al morţii, aşa că mi se părea că romanii trăiseră mai ieri pe aici, trecuseră mai ieri pe aici, iar răstignitul nu putrezea, pentru că tot eu citisem despre nişte mumii care nu putrezeau mii de ani, pentru că erau înfăşurate într-o pânză frumos mirositoare.

Omul meu era şi el înveşmântat într-o pânză cenuşie, bătând uşor în albastru.

Cununa de spini părea făcută din corn de cerb tânăr, iar spinii – din colţi de lup.

Numai că spinii (sau colţii) păreau crescuţi direct din corn, ca într-o înmugurire.

În palme avea bătute piroane şi din palme se scursese sânge care acum era aproape brun; sau poate că fierul ruginise şi ceea ce credeam eu că era sânge nu era decât rugină, m-am gândit chiar că fierul sângerase şi el sau numai el, cine putea să ştie asta şi să mă lămurească.

Jos, sub picioare, se găsea o inscripţie: INRI; am crezut întâi că ăsta e numele mortului, apoi că era un cuvânt în maghiară sau în germană (oricum, cuvânt românesc nu părea să fie) şi m-am întrebat ce putea să însemne acel cuvânt şi mai tîrziu cineva mi-a spus: „asta înseamnă Iisus Nazariteanul Regele Iudeilor” şi abia atunci chiar că nu am mai înţeles nimic: cum putea să fie un rege sclav, regele e rege, adică un fel de împărat şi, dacă era rege şi purta o coroană, de ce avea o coroană de spini şi nu una de aur, aşa cum aflasem din poveşti că portă regii şi împăraţii; apoi m-am gândit: „dacă ar fi fost din aur, atunci s-ar fi putut să i-o fure cineva, de asta era din spini, că dacă cineva ar fi vrut să i-o fure să se înţepe şi să nu i-o poată fura”; dar cine erau iudeii, eu auzisem doar de turci şi de ruşi, de unguri şi de nemţi, de daci şi de romani, de români, parcă şi de sârbi şi de bulgari; eram foarte aproape de cuvinte, aşa încât credeam că sârbii fac sârme şi sârbe, iar bulgarii bulgări, altfel de ce s-ar mai fi numit aşa; aşa că probabil iudeii erau nişte oameni iuţi, iar nazariteanul putea să însemne „un om zărit, venit de peste zări şi mări şi ţări sau omul din ţara portocalelor, căci auzisem, nu ştiu de unde, că la portocală i se mai spune „naramză”; îmi mai rămânea neclar doar „Iisus”, dar am crezut că Iisus vine de la „îi sus”, adică e acolo sus pe cruce.

Cam aşa gândeam pe atunci, cu minte de copil, gânduri năclăite, dar curate şi mi se făcea milă de acel om de pe cruce, îi priveam faţa împietrită de o durere sau într-o durere senină; faţa părea şi ea de os, un os lustruit şi gălbui, un singur os, nu semăna deloc cu un craniu, pentru că nu i se vedeau dinţii şi pentru că avea ochi (tot de piatră, cu mijlocul găurit acolo unde ar fi trebuit să se afle pupila; am aflat mai târziu că ochii nu se pot sculpta decât aşa; ochii omului erau trişti şi m-am gândit încă o dată că „crist” vine de la „trist”, iar cristos înseamnă „un trist de os” – ceea ce şi aveam în faţă (căci acum înţelegeam că omul din faţa mea nu era un om în carne şi oase, ci numai un om din oase şi oasele sunt mult mai triste decât carnea, nu ştiu de ce); aşadar „INRI” însemna în cele din urmă că sus pe cruce se află un om din ţara portocalilor care era trist şi fusese rege al unor oameni iuţi, care îl alungaseră, pentru că el, regele lor, mirosea altfel, n-am aflat cum, dar mirosea într-un fel, de vreme ce şi preotul cimitirului venea uneori şi-l dădea cu tămâie şi am întrebat şi eu pe cineva, pe un om în vârstă „a ce miroase Iisus ”, omul s-a uitat cu multă mirare la mine şi mi-a răspuns „a sfânt” şi atunci am înţeles că mirosul sfinţilor îi deranjează pe oameni, că Iisus e un fel de sfânt şi că mirosul lui îi deranjase atât de tare pe iudeii lui, încât aceştia îl alungaseră chiar din ţara lor (şi a lui), iar Iisus venise la noi şi se ascunsese în cimitirul nostru, unde mirosul lui nu supăra pe nimeni (mirosurile lui se amestecau cu mirosurile celorlalţi morţi, dar şi cu mirosul liliacului, al florii de salcâm, al florii de tei, al răşinii, al narcisei şi al crinului regal).

Aşa că locul lui Iisus era în cimitirul nostru şi, când l-am văzut, mult mai târziu, răstignit pe zidul din faţă al unei biserici, n-am ştiut ce să mai cred.

Care era adevăratul Crist? Cel din cimitirul nostru sau cel de pe zidul bisericii aceleia mari, sau poate mai erau şi alţii, despre care eu nu aveam ştire? Şi cine erau toţi aceşti Iisuşi? Fraţi? Un popor? Nişte oameni năpăstuiţi, alungaţi din ţara lor şi ajunşi la noi, cine ştie când şi cine ştie cum?

Căci începusem să înţeleg că oamenii pot fi şi statui; numai că un singur om nu poate avea decât o singură statuie, nici nu se putea altfel.

Cineva mi-a spus că aproape fiecare popor îşi are Dumnezeul său (sau poate n-am înţeles eu prea bine) şi că Iisus e Fiul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu are mai multe nume şi mai multe înfăţişări.

Deci, îmi spuneam, dacă Dumnezeu are mai multe nume şi înfăţişări, atunci şi Iisus trebuie să aibă mai multe nume şi înfăţişări, aşa încât, dacă Dumnezeii erau fraţi între ei, înseamnă că şi Isuşii erau veri primari, de aceea semănau şi nu semănau unii cu alţii.

Gândul meu se întorcea însă de fiecare dată la acel Iisus din cimitir, pentru că pe el îl văzusem pentru prima dată, pentru că mi se părea cimitirul cel mai potrivit loc unde să poată sta un erou. Pentru că, din câte înţelesesem, Iisus era un fel de erou şi de sfânt. Ceea ce era, la urma urmelor, tot una.

De fapt, tot cimitirul era un deal; mormintele se vedeau de departe, unele peste altele.

Cineva ridicase aşadar pământul, cu tot cu morminte şi mormintele alcătuiau acum un fel de scară. O scară în care Iisus era pe undeva pe la mijloc, spunând parcă celorlalţi morţi că toţi sunt egali şi că, pentru ei, morţii, nu există nici sus, nici jos, nici adâncime (sau perspectivă, cum îi spun oamenii mari).

Fotografiile morţilor nu ne impresionau. Morţii erau ca toţi ceilalţi oameni: majoritatea tineri şi surâzători, arareori în vârstă, foarte rar bătrâni cu adevărat. Fotografiile erau de obicei ovale, aplicate pe ceramică; mai rar – încastrate în ciment sau marmură.

Într-o zi, nişte copii au spart aproape toate fotografiile din cimitir cu prăştiile.

Sticla nu cădea, înflorea doar ca florile de gheaţă de pe geamuri, iarna.

Numai că acolo unde piatra lovise sticla, locul era mai alb.

A plouat apoi câteva zile la rând. Când am revenit în cimitir, am văzut că morţii plângeau.

Toţi morţii plângeau şi noi ne-am speriat foarte tare. N-am aflat cine trăsese cu prăştiile în fotografii şi de ce; dar ne-am simţit vinovaţi cu toţii şi o vreme nu ne-am mai jucat prin cimitir. De ce plângeau morţii? Îi duruse gestul acelor copii (căci copii trebuie să fi fost) care trăseseră în ei cu praştia?

Fotografiile lor erau pentru ei un fel de ochi cu care priveau înapoi spre pământ şi piatra îi lovise în ochi şi cum să nu plângi, dacă cineva te loveşte cu o piatră în ochi?!?

Oricum de atunci n-am mai privit cu indiferenţă morţii din cimitire. Când treceam pe lîngă un mormânt, vorbeam acum în şoaptă, ne feream să mai călcăm, chiar din greşeală, pe morminte, iar jurămintele pe care le făceam în cimitir le respectam acum (morţii erau martorii cei mai incomozi; ei nu aveau nici duşmani, nici prieteni, adică erau drepţi şi nu puteau fi cumpăraţi cu o bomboană sau cu un balon).

Morţii plângeau în cimitir şi asta ne impresionase peste măsură, deşi n-am fi recunoscut-o niciodată, nimănui.

După un timp, feţele morţilor s-au destins din nou. Ne aşteptau din nou în cimitir, surâzându-ne la fel de trist şi de îngăduitor ca înainte.

Şi totuşi, deşi erau atât de deosebiţi, morţii semănau între ei. Bătrâni sau copii, bărbaţi sau femei, toţi aveau în ochi o aceeaşi uimire. Poate şi pentru faptul că morţii te privesc din faţă, în faţă.

N-am văzut nici un mort care să te privească din profil. Şi puşcăriaşii te privesc din faţă. Numai că în ochii lor citeşti îndârjire şi ură. În ochii morţilor, nu. Doar uimire.

(va urma)

Lucian Strochi