Foileton: Funia de nisip (31)

tumbeBunica era la Bucureşti, la familia Ianopol, aşa spuneam când eram supărat, nu mai erau Corina, Larisa sau Gen, ci familia Ianopol, nediferenţiat şi oarecum străin; Vica plecase şi ea la Caracal, cineva din familie avea ceva probleme, probleme grave, altfel Vica nu m-ar fi lăsat singur, tata era la serviciu, aşa că rămâneam mai mult singur.

Ziua mai era cum mai era, mă mai luam cu joaca, cu ceilalţi copii, seara până la venirea tatei era mai greu, ascultam povestea de la radio, dar apoi mă plictiseam repede, tata venea destul de târziu, ne puneam de mâncare, tata nu era prea îndemnatic, dar se descurca de voie de nevoie, două ochiuri poate să facă oricine, aducea mâncare cu sufertaşul de la restaurant sau de la vreo cantină, n-am ştiut niciodată de unde, dacă nu cumva de la vreo vecină mai miloasă, nu cred, tata era prea mândru, nu vroia să fie compătimit, eu nu eram mofturos, mâncam orice, aşa că nu erau prea multe probleme din această cauză.

De la un timp tata întârzia, nu mult până în două ore, mi-a spus, fără să-l întreb, că acum sunt mai multe lucrări la birou, de fapt trebuia să fie altceva, tata îşi dădea părul cu briantină, nu cred că lucrările de la birou cereu acest lucru.

Într-o seară, stând cu lumina stinsă şi ascultându-mi povestea, rămânea numai o lumină slabă, de ochi magic, verde, a radioului, tata a intrat în casă cu o femeie.

Femeia era foarte tânără, am crezut chiar că era o elevă, tata a luat-o de mână şi i-a spus cu multă căldură în glas: „Mitzy, ţi-l prezint pe fiul meu, pe Lucian!”

Tânăra femeie a înclinat uşor capul, puţin intimidată, a salut, iar eu am făcut un gest neaşteptat şi pentru mine: am făcut o tumbă, dându-mă peste cap, aşa cum fac uneori, maimuţele.

Femeia a deschis uşor gura, surprinsă, speriată poate, dar tata a intervenit, ei, dragă, nu-i nimic, arată şi el ce ştie.

Era pentru prima dată când după Lora intra în casa noastră o femeie şi Mitzy nu se simţea în largul ei.

Tata a pus trei tacâmuri, pentru trei persoane, şi am luat cina într-o linişte nefirească, de se auzea musca, chiar se auzea musca, era deja cald şi muştele înviaseră, iar una dintre ele, un muscoi albastru se agita în jurul sobei.

După masă au plecat împreună, după ce au insistat să mă culc. Bineînţeles că nu m-am culcat, l-am aşteptat pe tata, a venit târziu, după miezul nopţii.

Tata avea chef de joacă, era vesel şi m-a întrebat, de parcă aş fi fost un complice ştrengar: „ei, cum ţi se pare?” „Cam tânără…” Tata a rămas cu gura căscată, el mă întrebase aşa, într-o doară, nu aşteptase de la mine vreun răspuns.

A răspuns, după o clipă lungă de gândire, cleios: „Nu-i nimic e mai aproape de vârsta ta, o să vă înţelegeţi mai bine.” La care eu, tot prompt, tot nechibzuit, tânăra femeie chiar îmi plăcuse, era gingaşă, destul de firavă, bine crescută, fină, frumoasă: „Nu fii fariseu.”

De data tata s-a holbat literalmente la mine, descoperind ce monstru crescuse în casa lui. Apoi şi-a revenit, încă nevenindu-i să creadă ce auzise: „Dar tu ştii ce e acela fariseu?” „E din biblie”, am mai spus şi m-am cufundat în muţenie.

Tata s-a gândit ce s-a gândit, apoi s-a hotărât să mă ia partener în afacerea care era numai a lui. „E drept că şi mie îmi trebuie o soţie, dar şi ţie îţi trebuie o mamă. Aşa că, de acuma, depinde de noi… Şi nu sunt fariseu. Jur că m-am gândit mult şi la tine.”

Am fost şi eu la nunta tatei. Nu mai ţin minte mare lucru în afară de mireasa care era destul de îmbujorată şi de nişte lumânări uriaşe, din ceară albă, cu o fundă la capăt.

Lumânările erau mai înalte decât mine, dar ceea mă mira era faptul că lumânările erau ciupite, adică aveau un model ca şi cum ar fi fost moi şi cineva le-ar fi ciupit cu două degete şi şi-ar lăsat amprentele pe ele. Veniseră mulţi oameni, majoritatea bărbaţi, în primul rând fraţii miresei, ai Măndiţei: Tanţu, Ionel, Gicu, Vasile, Mihai, dar şi nevestele lor, colegi ai tatei, bunica, Vica, Ianopol.

Lumea era veselă, gălăgioasă, unii se chercheliseră puţin, exact atât cât să fie veseli, prea multe nu mai reţin decât că am dormit la o vecină în noaptea aceea.

Mai târziu am aflat de la Măndiţa, – adică Mitzy – cum se cunoscuseră.

Un tabel cu lista salariaţilor de la recepţia C.F.R. ajunsese şi la tata, era probabil un convocator pentru vreo şedinţă sindicală şi tatei i-a sărit în ochi un nume, Măndiţa Şerban.

Nu e un nume tocmai comun, iar tata avusese o prietenă în adolescenţă care se numise chiar aşa, Măndiţa Şerban.

Nu putea să fie acea Măndiţa Şerban, totuşi tata era curios să vadă cine îi purta numele.

Aşa că a întrebat pe o colegă dacă ştie ceva despre această Măndiţa Şerban.

Aceasta, poreclită mai târziu de mama (lui Mitzy i-am spus de la început mamă) Lungoaica, i-a spus tatei că e o moldoveancă tânără, frumoasă, subţire, din Fruntişeni, sat la vreo şapte kilometri de Bârlad, era o fată cuminte, nu vorbea cu băieţi, stătea în gazdă peste linie (adică peste calea ferată), are un scris frumos şi este foarte conştiincioasă şi corectă la serviciu.

Tata i-a cerut sprijinul: aş vrea să o cunosc şi eu, i-a spus bineînţeles de cealaltă Măndiţă, dar Lungoaica a înţeles repede că nu e vorba doar de o curiozitate lingvistică, aşa că a început să-l laude pe tate în prezenţa Măndiţei.

Şi, pentru că aceasta nu reacţiona, adică nu pricepea, Lungoaica a intervenit, spunându-i că bine ar fi să se întâlnească aşa, ca din întâmplare.

Măndiţa a refuzat categoric, mai ales după ce a aflat că tata e mai în vârstă decât ea cu zece ani, că poartă ochelari, că are un copil de aproape cinci ani, deci era un bărbat divorţat, că nu l-a lăsat cealaltă de bun ce era.

Până la urmă s-au întâlnit, se pare că din întâmplare şi Măndiţa nu a mai fost chiar aşa de înverşunată.

Tata era politicos, vorbea frumos, era un bărbat atrăgător, nu era chiar atât de bătrân, de vreme ce nu împlinise decât douăzeci şi nouă de ani.

Doar două persoane s-au opus prieteniei care se înfiripa, gazda – avea un nume predestinat – Boalfă şi un frate de-al ei, care chiar i-a dat două palme, pentru că vrea să se mărite cu un bărbat divorţat.

Pe mine mă văzuse atunci când cu tumba, nu o deranjase ieşirea mea, e un băieţel vesel, o să-i fiu o soră mai mare, dacă nu voi putea să-i fiu mamă, adevărul că eram fără voia mea un mic crai, cuceream uşor femeile, nu aveam niciun merit, eram blond, vesel, păream isteţ, bine crescut totuşi, nu mă băgam în sufletul omului, aveam lipici, nu umblam cu minciunele.

Ne-am înţeles destul de bine la început, dar au fost două lucruri care ne-au îndepărtat: faptul că am considerat-o pârâcioasă şi naşterea surorii mele.

De fapt, pentru primul lucru eu era de vină, vecinele îmi tot spuneau, asta nu e mama ta, e o maşteră, o mamă vitregă, dacă te bate, să vii la noi să ne spui, dacă nu ar fi fost vecinele, unele poate cu bune intenţii, altele bune doar să bage zâzanie într-o familie tânără, aş fi devenit fiul ei, uitând complet de cealaltă mamă, a cărei imagine s-ar fi estompat în timp, până la dispariţie.

Sau s-ar putea să n-o fi uitat pe prima mea mamă, aveam o memorie foarte bună, dar până la urmă contează mult şi obişnuinţa.

Într-o zi mama m-a certat, făcusem pesemne vreo poznă, iar eu m-am urcat pe coteţ şi am strigat din toate puterile: tu nu eşti mama mea, eşti o maşteră, o mamă vitregă, dacă o să mă baţi, o să ţip să audă toţi vecinii, vecinele mă auzeam şi dădeau din cap, adică: bietul copil, ce mamă are, ce mamă vitregă, uite cum îl bate pe bietul copil, de s-a urcat pe coteţ.

Mama nu m-a bătut, dar m-a spus tatei şi tata mi-a tras o mamă de bătaie s-o ţin minte toată viaţa.

A doua zi i-am spus încruntându-mă: „Pârâtoareo!” şi multă vreme n-am putut-o ierta. Din păcate bunica îmbătrânise şi ea mult, nu mai avea putere, intervenea tot mai rar, bineînţeles întotdeauna în favoarea mea, asta ar fi putut da naştere la certuri, dar se vede că Măndiţa era destul de înţeleaptă, o respecta într-adevăr, iar bunica, la rîndul ei, nu-i dădea decât sfaturi bune.

Tata era foarte bucuros că se căsătorise cu o moldoveancă, pentru că la noi se gătise moldoveneşte, îi plăcea această mâncare.

Numai că Măntiţa era foarte curată, foarte harnică, dar nu se prea pricepea la gătit, la început era prea mândră să recunoască acest lucru, într-o zi ne-a lăsat flămânzi câteva ore, vroise să facă macaroane cu brânză, fiersese macaroanele, dar nu ştia că trebuie să le şi scurgă, aşa că a pus brânza peste fiertură.

Tata, indulgent, a declarat mâncarea mâncabilă, dar a sfătuit-o să ceară ajutor, atunci când este cazul, şi bunicii.

În timp, cu şi fără ajutorul bunicii, Măndiţa a ajuns o gospodină, o bucătăreasă desăvârşită, uimindu-i pe toţi cu calitatea bucatelor gătite, de la sarmale la cozonac, de la tocăniţe la cornuleţe, de la fripturi în sos de vin la lapte de păsare şi la torturi cu frişcă, de la răcituri şi salată beuf până la plăcinte poale-n brâu.

Tata renunţase complet la conserve, la clasica fasole cu costiţă sau cu cârnăciori, ducând acum la serviciu sărmăluţe în foi de viţă şi chiar friptură cu „piureu”.