Când eşti copil, nu prea îi vezi pe oamenii mari. Şi asta din mai multe motive: te interesează copiii, în primul rând copiii de vârsta ta, apoi ceilalţi copii, animalele de casă, prietenoase, sigur nu zăvozii, caii sau alte animale prea mari sau prea periculoase, nu observi oamenii mari, pentru că ei sunt prea înalţi, nu prea ajungi la ei, şi ei trebuie să se aplece bine ca să ajungă la tine şi apoi oamenii mari au o lume a lor, preocupările lor, secretele lor, spun şi fac multe lucruri neînţelese de către copii, chiar dacă e vorba de copiii lor.

Oamenii mari şi copacii –asta nu-i interesează pe copii pentru simplul motiv că sunt prea înalţi.

Aşa că nu prea reţin multe despre oamenii mari de pe strada mea.

Bărbaţii erau tot timpul la lucru, la şut, la serviciu – după locul unde lucra fiecare.

Îi vedeai întorcându-se pe înserat de la slujbă, uneori pe mai multe cărări, războindu-se atunci cu toată lumea, dar răspunzându-le doar câinii de prin curţile vecinilor, câini care îşi împrumutau parcă unul altuia lătratul, însoţindu-l pe viteazul sonor de-a lungul întregii uliţe.

Îi mai vedeam pe bărbaţi şi duminica, făcând piaţa cu căruţul, atunci ieşea în oraş toată familia şi era o zi fericită, nu prea mergeau la biserică, dar la piaţă, da, cumpărând alimente pentru o săptămână întreagă.

Îi mai vedeai şi în zori, dar pentru asta trebuia să te scoli tu foarte devreme.

Aşa că vedeai cel mai adesea, ca pe nişte stâlpi ai casei, femeile, vecinele, agitându-se întotdeauna, spălând orice: vase, covoare, tacâmuri, scutece, haine, uneltele de lemn, site, strecurători, perdele, ferestre, ba chiar canapele, mese, scaune, dulapuri, lămpi de iluminat, uniforme, cravate – totul trecea prin botezul apei pentru a fi ca nou, prospăt, curat, gata să încânte din nou ochiul.

Vecinele găteau, desigur, numai că foarte rar afară, găteau în bucătărie sau în acele bucătărioare de vară, nu se vedea ce găteau, dar adesea miorosurile şi aromele le trădau, aşa că puteai spune fără greş ce anume a gătit cutare sau cutare gospodină, iar dacă era friptură, din ce fel de carne e făcută, căci într-un fel miroase vita, în altfel oaia, porcul, pasărea sau vânatul.

Uneori, mult mai rar însă, abia după arestarea lui Dobre, coceau şi pâine, dar munca asta o împărţeau adesea cu bărbaţii, nu ştiu ce orgoliu îi făcea pe bărbaţi să coacă ei pâinea, adică eu coc pâinea, eu aduc pâinea, iar pâinea înseamnă o jumătate din mâncare.

Vecinele semănau între ele, trebuia să te uiţi bine când le salutai, erau toate îmbrăcate în bluze albe sau, oricum, deschise şi fuste negre sau bleumarin, mai rar maronii.

Abia când se îmbrăcau în rochii deveneau parcă mai zvelte şi ştiai că pleacă la vreo petrecere, cel mai ades o nuntă.

Femeile se întâlneau de obicei la fântână, la pompă adică, până le venea rândul mai schimbau o vorbă, mai bârfeau pe o altă vecină, bineînţeles în lipsă.

Era femei de treabă totuşi, avea grijă şi de copiii altora, uneori te trezeai fără să ceri, când te jucai pe stradă, cu vreo pară sau vreun măr în mână sau chiar cu un suc de zmeură sau de muguri de brad, rece, să-ţi crape dinţii. Aveau nume obişnuite: Florica, Veta, Mărioara, alteori le ştiam numai poreclele, nu erau chiar porecle li se spunea după soţ, aşa ca la slavi: Popeasca, Tudoroaia, Siminoaia, Popovicioaia, Buduleasa.

Erau şi porecle adevărate dar mult mai puţine, iar eu reţin pe cea a lui Molière, soţia unui colonel cam iernatic, care ne chema la fereastra ei, era casnică desigur, ne dădea câte un fruct sau câte o prăjitură şi ne povestea ceva din viaţa ei, începând de fiecare dată cu formula: „când eram eu la liceu…”; bineînţeles că nu făcuse niciun liceu, fusese frumoasă probabil în tinereţe, acum îşi făcea părul cu „drotul”, în inele, semăna cu Molière aşa că cineva i-a spus Molière şi aşa i-a rămas numele, ştia şi ea de poreclă, dar n-o deranja, dimpotrivă, auzise că Molière fusese un scriitor vestit, aşa că, după un timp ne mărturisea că îl studiase în liceu pe ilustrul Molière „cu care seamăn aşa de mult, că s-ar putea să fim chiar rude”; colonelul o iubea necondiţionat, era pirpiriu, cu un cap mai mic decât ea, dar e adevărat că Molière era o femeie trupeşă, bine făcută, atât de bine făcută că se înfruptau din darurile ei, mai mult sau mai puţin ascunse, mulţi din subalternii colonelului, acesta ştia, se făcea însă că nu ştie nimic, era oricum mulţumit că o asemenea femeie nu îl părăseşte, aşa că fleacurile, bârfele nu-l interesau prea mult.

Într-o zi însă, tocmai dragostea înfocată pentru nevastă era să producă un mare bucluc: fusese chemat pe neaşteptate într-o aplicaţie, trebuia să plece imediat, pe mai multe zile, aşa că trecu pe acasă, să-i spună că va lipsi câteva zile, să nu fie îngrijorată.

Numai că exact atunci Molière se găsea cu un locotenent major din chiar batalionul colonelului şi Molière s-a blocat, când a auzit cheia în uşă, aşa că partea cea mai dragă a fiinţei ei a trădat-o, nelăsând liberă retragerea locotenentului pe noi aliniamente şi colonelul i-a găsit aşa, „încârligaţi în cozi ca nişte câini”, cum spunea cu ură, invidie şi puţină admiraţie Siminoaia, cert e că a venit salvarea, Molière şi locotenentul au fost înveliţi în pături, făcuseră penis captivus, nu mai auzisem de boala asta, lumea se distra însă, imitându-l pe bravul colenel care alerga în jurul tărgii cu ochii în lacrimi: „te doare tare, draga mea?”, locotenentul gemând uşor cu ochii închişi, ca la mare durere sau la mare ruşine.

Molière a scăpat cu bine şi întâmplarea în loc s-o jeneze, a bucurat-o căci s-a trezit cu mulţi admiratori la uşă, vizitele producându-se, ciudat, exact când colonelul era plecat la manevre sau aplicaţii în munţi, pe mai multe zile.

Celelalte vecine semănau între ele ca surorile: subţiri – imediat după căsătorie, dolofane – după prima naştere, plesnind de sănătate, apoi spre bătrâneţe devenind uşor obeze, gâfâind mereu, la fiecare doi metri.

Păreau şi poate că şi erau nemuritoare: cât am stat în Calvaria, nu a murit nicio femeie.

Sigur, ar putea să fie şi o altă explicaţie, în Calvaria se mutau în general oameni aflaţi la începutul vieţii, când prindeau apoi ceva cheag, se mutau în centru sau în alte oraşe mai albe, mai însorite, mai mari.

Strada pe care stătea Molière era paralelă cu strada noastră şi cu strada Institutului, adică era între ele. Era o stradă în care se mai găseau şi familii mai înstărite…

La baza dealului Institutului, de unde pornea de fapt pădurea de brazi a Institutului, pe strada pe care stătea Molière se afla o vilă galbenă, uriaşă, stăpânită de patru familii.

Cum veneai din Calvaria, la parterul vilei se afla locuinţa familiei Vâlvoriu, el – ofiţer de miliţie, ea – activistă de partid.

În ciuda faptului că el lucra în Miliţie şi de Miliţie se temeau toţi, Aurel Vâlvoriu era un om blând şi destul de religios, lucru incredibil într-un regim ateu.

Ea, Estera, era sora siameză, geamănă a tovarăşei Ana Pauker. Aceeaşi culoare a părului, aceeaşi gestică, aceeaşi voce aspră, clădită în lupta de clasă, răguşită din cauza mahorcei, fumată marinăreşte şi a vodcii, băută sovietic.

Când a aflat că femeile nu au voie în mină, tovarăşa Estera s-a revoltat: asta e discriminare şi a hotărât să coboare în mină, să-i mobilizeze pe mineri să dea ţării cât mai mult cărbune.

În plus, tovarăşa Estera era candidată pentru Marea Adunare Naţională şi s-a gântit că, intrând în mină, îi va impresiona profund pe mineri, făcându-i să înţeleagă mai bine că era de-a lor.

A ajuns la ei, le-a ţinut un discurs, se aştepta la aplauze, numai că în loc de aplauze s-a ales cu altceva, „…mă, a zis unul, asta o fi muiere”, a spus-o pe jumătate îndoit, pe jumătate încântat de temperamentul tovarăşei. „Spui că eşti de-a noastră, atunci fii a noastră,” a mai adăugat altul.

Tovarăşa Estera venise neînsoţită de simpatizanţi sau alţi tovarăşi, destul de iritată că se intra atât de greu în mină, a însoţit-o doar directorul Cucută, un mutălău, pe care minerii l-au liniştit doar cu o palmă, e drept, grea, ca o lopată.

Aşa că un schimb întreg „au ruşinat-o pre dânsa” – cum ar fi scris un cronicar.

Curios, nu s-a luat nicio măsură, poate şi pentru că era vorba totuşi de prestigiul tovarăşei, care a fost aleasă, cu o largă majoritate democratică, deputată.

Singurul care a suferit a fost sotul ei, curios, nu pentru acel fapt, nu avea nicio vină, evident, ci pentru unele concepţii mistice.

De fapt s-au mutat puţin după întâmplare la Bucureşti şi nu s-a mai auzit mai nimic despre ei după aceea.

La etaj locuia o paraşutistă, o maestră a sportului, care era mai mult plecată, dar care nu scăpase nici ea de ironiile localnicilor, nu e paraşutistă, ci paraşută, deşi nu aveau nicio dovadă, dar aşa e lumea, clevetitoare, cu sau fără motiv.

În oglindă cu familia Vâlvoriu locuia familia Zgârciog, Petru şi Aspazia, amândoi profesori universitari, veniţi de la Timişoara, o familie respectabilă şi respectată, iar la etaj deasupra lor locuia familia Munteanu, el inspector nu ştiu pe unde, iar ea învăţătoarea mea.

Dintre vecini o mai ţin minte pe Veta, avea nişte ochi verzi imenşi şi două cozi atât de groase, de păreau parâmele unei corăbii.

Venea la noi pentru că nu prea o ducea capul la matematici, o ajuta tata să-şi facă temele, să treacă clasa, venea seara şi mama o oprea întotdeauna la masă, mă uimea cât de repede şi cât de mult mânca, era în creştere, o scuza mama, eu cred că era înfometată, adică acasă nu prea îi dădeau de mâncare, asta şi pentru că ai ei se hotărâseră să-şi facă o casă, casă lor şi e greu să-ţi faci o casă când ai un singur salariu.

Apoi Veta a ajuns vînzătoare la un magazin de stofe şi maică-mea, care o apărase mereu, acum pufnea, uite a ajuns asta să vândă stofe şi ea nu ştie să adune doi cu doi şi când am rugat-o să-mi arate un metraj s-a făcut întâi că nu mă aude, apoi mi-a spus că nu are voie să desfacă sulul decât dacă îl cumpăr, auzi, neobrăzare…

Nu ştiu să o fi văzut pe Mitzy gravidă. Era subţirică, e drept că de câtva timp se îngrăşase puţin, dar nu părea borţoasă sau gravidoasă – cum ziceau pe aici vecinele.

Aşa că, atunci când a plecat la spital, am fost total suprins şi m-am întrebat dacă în povestea cu barza nu se ascunde cumva o frântură de adevăr.

Crezusem sincer o vreme în povestea cu barza, dar două lucruri mă făceau să am oarecari îndoieli.

În primul rând că în zona noastră nu prea văzusem berze şi apoi mă întrebam cum de reuşeau să înnoade atât de bine bocceluţa în care aduceau copiii, căci nu auzisem să fi fost vreodată vreun accident, adică să scape din zbor vreun copil.

Când mama a venit de la maternitate, am văzut familia urcând uşor panta străzii.

Înainte păşea mândră şi obosită mama, ţinând acoperită într-un batic de mătase pe sora mea. Tata venea la doi paşi în urma lor, zâmbind vesel, uşor stânjenit totuşi.

Le-am ieşit în întâmpinare ţopăind, s-o văd, vreau s-o văd pe micuţă, n-o văzusem, dar ştiam că trebuie să fie micuţă, păream un căţelandru care se joacă cu stăpânul, ţopăind vesel în jurul lui, încercând să ajungă la ceva, o minge, de exemplu.

Ajunşi acasă, am ţinut neapărat să o văd. M-a dezamăgit puţin. Avea ochii încă neclari, nu vorbea, capul, mai exact gâtul părea prea fragil, trebuia mereu susţinut, mâinile şi picioarele păreau ridicol de mici.

Un lucru care m-a împresionat totuşi: aşa mici cum erau, degetele aveau unghii. Părea frumoasă, avea tenul deschis, nu era vânătă, cum mai vezi că sunt unii copii foarte mici.

Tata a simţit nevoia unui discurs: „Să o iubeşti căci este sora ta.” Discursul avea ceva biblic în el. Apoi alte argumente: trebuia să am grijă de ea, să o apăr, pentru că este fată şi pentru că este mai mică.

Îi cumpăraseră un cărucior, ei îi spuneau landou. Era de fapt leagănul ei. Mi-a revenit cinstea şi obligaţia de a o legăna. La început mi-a plăcut jocul acesta, dar m-am plictisit repede. Aşa că am încercat soluţii. Am început să o legăn doar cu piciorul, împingând cu talpa landoul. Apoi m-am gândit că dacă-l leagăn mai tare, el se va legăna singur un timp.

Tata m-a surprins însă şi m-a urechiat. Nu aşa se leagănă un copil. Noi aşa te-am legănat pe tine? Uitasem că fusesem şi eu legănat. Oare cine mă va fi legănat? Eram curios să aflu, totuşi nu l-am întrebat pe tata atunci, iar apoi am uitat, iar când mi-am adus aminte, mult mai târziu, nu m-a mai interesat răspunsul.

Sora mea se numea Adriana Iuliana, dar noi i-am spus de la început Diana.

Se numea Adriana pentru că aşa o chema pe o soră mai mică a mamei şi pe fiica acesteia, cam de o vârstă cu Diana.

Al doilea nume era ales puţin mai ciudat, tata mărturisind că ar fi vrut să mi-l pună mie, dacă nu s-ar fi putut Corneliu. Nume roman, după numele lui Iulius Cezar, după numele lunii în care m-am născut. Dar pentru că eu m-am numit Lucian, a transferat numele de Iulian surorii mele, numai că ea s-a născut în iunie, pe 27.

Dar ea s-a numit Diana de la început şi nimeni nu i-a contestat acest nume, nici măcar profesorii.

Eram prea mic pentru a-mi lua în serios rolul de frate mai mare.

Mă uitam uimit la ea şi nu prea îmi venea a crede că şi eu arătasem ca ea, imediat după naştere, chiar dacă eu eram băiat şi mă născusem cu aproape două kilograme în plus.

Diferenţa de şase ani era prea mare şi multă vreme am privit-o pe Diana ca pe un copil neajutorat, refuzând să cred că şi ea creşte, capătă independenţă, gândeşte, simte, reacţionează.

Ne hârâiam adesea şi eu mă răzbunam lingvistic, făcând-o scroafă. Îmi răspundea imediat scrofule, iar eu mă tăvăleam de râs.

Deveneam pe rând găinule, gâscule, curcule, oiule şi câte şi mai câte.

Altă dată am pus-o să se tundă, spunându-i că nu are curaj să se tundă. „Ba am”, a protestat Diana.

A luat foarfeca şi s-a sluţit, tăindu-şi moţul strâns în creştetul capului. E drept că părinţii au înţeles cum au stat lucrurile şi nici mie nu mi-a fost pre moale după aceea.

În rest ne înţelegeam bine, Diana era un copil cuminte, vesel, deloc plângăcios sau alintat. Şi mai e ceva: Măndiţa era pudică, aşa că nu am văzut-o niciodată alăptând-o.

(va urma)

Lucian Strochi