Poezia a apărut încă din copilăria omenirii. Toate marile creaţii literare sunt la început în versuri. Uneori dimensiunile acestor opere sunt impresionante, depăşindu-se 600000 de rânduri.

Epopeea este genul predilect, permiţând cosmogonii, teogonii, ilustrarea unor concepţii generale despre lume şi viaţă, mituri. În fond epopeea reunea doză condiţii necesare şi suficiente pentru o literatură orală: narativul, ceea ce presupune diacronicul, succesiunea, logica dezvoltării epicului şi mnemotehnicul, ce permite reţinerea şi apoi transmiterea unui text de dimensiuni apreciabile.

Ramayana, Mahabharata, Panciatantra, Epopeea lui Gilgameş, anumite scrieri egiptene şi tibetane, Biblia, Odiseea, Iliada, şi, mult mai târziu Cântarea lui Roland, Cidul, Cântarea Nibelungilor, Beowulf, Cântec despre Oastea lui Igor, Kalevala – sunt creaţii în versuri, amintind despre întemeierea unor culturi şi popoare, permiţând o viziune eroică, civilizatoare.

Decisiv este mnemotehnicul, versul ritmat permiţând reţinerea unor texte imposibil de reţinut dacă ar fi scrise în proză, având acelaşi fir narativ. (Basmul este singura operă literară în proză mnemotehnică, dar în cazul său intervin doi factori esenţiali: stereotipia şi repetiţia). Copilul elen reuşea să reproducă, fără prea mari eforturi, Iliada.

Totul stă în mărime şi ordine – postula Aristotel.

Urieşescul e un sentiment ce derivă dintr-o nostalgie a omului: aceea de a fi zeu, demiurg, de a domina moartea, destinul, viaţa, dragostea.

Într-o perioadă în care scrisul aproape că nu exista (ca realitate ficţională, nu funcţională), epopeea era istorie, literatură, mitologie, cod de legi, filozofie, testament.

Oricât ar părea de ciudat, nu putem defini poezia. G. Călinescu e explicit în această privinţă, afirmând că „nu ştim ce este poezia, ci doar cum este ea”.

Neputându-se defini direct, poezia va putea fi definită indirect, prin cercuri concentrice negative, restrângându-se mereu domeniul de definiţie.

Primul cerc: poezia nu este proză. Dacă am considera limbajul obişnuit, cotidian ca fiind unul cu grad de deschidere zero, atunci proza ar primi indice unu, iar poezia indice doi.

Al doilea cerc: proza se scrie cu cuvinte, poezia cu sintagme. Altfel spus, în proză cuvântul îşi păstrează în general sensul denotativ, în poezie domină conotativele.

Sintagma este o metarealitate lingvistică, superioară, prin complexitate şi semnificaţii, cuvântului. Numai că nici măcar limbajul obişnuit nu este unul nemetaforic, unii teoreticieni avertizând asupra faptului că limbajul actual este unul intens metaforic, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, metaforele sunt lexicale.

Al treilea cerc: în poezie ritmul este regulat, perceptibil, uşor detectabil, în vreme ce în proză el este mult mai lax.

Este greu de stabilit graniţa dintre proză şi poezie în cazul poeziei amplitudinale.

Vectorial, limbajul poeziei, acumulând energii spirituale enorme, evoluează spre o concentrare maximă, atât a expresiei (vezi moartea, prin absenţă, a adjectivului şi a verbului), cât şi a conţinutului, poezia devenind un discurs, o polifonie a vocilor, în care o voce neutrală, ce descrie fenomenologic o realitate metafizică, devine adesea mai puternică decât vocea auctorială(în proză acest lucru a fost descoperit de F.M.Dostoievski). Discurs şi nu monolog, întrucât polifonia vocilor se sprijină pe un triunghi, cel descoperit de T.S.Eliot în celebrul său eseu „Vocile poeziei”.

Paradoxal, concentrarea nu este numai rezultatul unei implozii, ci şi al unei explozii. Poate că metafora care ar explica starea, statutul şi condiţia poeziei ar fi cea a Patului lui Procust. Niciodată cuvântul sau discursul nu sunt suficient de lungi sau de scurte pentru a fi exact cât ar cere o situaţie ideală. De aici tensiunea. De aici nevoia de expansiune sau de concentrare. De aici un alt tip de discurs cu o amplitudine infinit mai mare decât cea a prozei. De aici şi poezia amplitudinală, cultivată cu un succes şi un efect formidabil de poeţi indiferenţi la o geografie spirituală sau temporală: Walt Whitman, T.S.Eliot, Vladimir Maiakovski, Pablo Neruda, Nicolas Guillen, Carlos Drummond de Andrade, Odiseus Elitis, Robert Frost, Vladimir Holan, Langston Hughes, Constantinos Kavafis, Ezra Pound, Rainer Maria Rilke, Lautreamont, Fernando Pessoa, Saint John Perse, Jules Superville, Conrad Aiken, W.H.Auden. (Lista este, desigur, total aproximativă şi aleatorie, ea putând fi înlocuită cu o alta, cu alte nume şi rămânând la fel de valabilă).

M-am întrebat dacă nu cumva această poezie nu e cumva specifică doar popoarelor mari, cu nostalgia spaţiilor infinite sau popoarelor mării, cum ar fi cel grec sau cel portughez. E greu de dat un răspuns convingător, definitiv.

Poezia amplitudinală este şi una atitudinală şi prin aceasta îşi trădează esenţa sa romantică, devenind un reflex neoromantic, al raporturilor om – societate (v. poeta vates), om – natură(v. sentimentul cosmic, urieşesc, panismul).

În poezia română, pionierul acestui tip de poezie are a fi Ion Heliade Rădulescu, cel care visa o Anatolindă sau o Mihaidă. Ion Budai Deleanu reuşise anterior, prin Ţiganiada, prima (şi singura!) epopee din literatura română, deşi tentative au mai existat. Curios, George Coşbuc, un spirit clasic, eleat, autorul celor mai multe ritmuri din literatura noastră a încercat şi el epopeea. Îl lipsea tocmai amplitudinea, deşi tradusese creaţii majore ale literaturii universale de acest tip.

De la Heliade, prin „simpatie”, poezia amplitudinală se inserează cu rezultate extraordinare (dar, lucru absolut de neînţeles, prea puţin comentate, poate şi din cauza dimensiunilor), în lirica eminesciană.

Nici efortul ideatic impresionant pentru realizarea unităţii naţionale (Marea Unire de la 1918), nici cultivarea unui eroism cu nuanţe naţionale în Transilvania, nici comentariul în versuri al unui război glorios (campania din 1877-1878), nu au produs epopeea sau măcar o poezie amplitudinală, biruinţele fiind puţine şi, oricum, parţiale: ciclul Ostaşii noştri, poemele istorice Aprodul Purice, Dumbrava Roşie sau Dan, căpitan de plai (toate ale lui Vasile Alecsandri), Cântecele de vitejie ale lui George Coşbuc sau, în preajma lui 1848, Legendele istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu.

Poezia amplitudinală se salvează parţial în perioada interbelică prin creaţiile lui Octavian Goga, Aron Cotruş, oarecum prin Tudor Arghezi sau Camil Petrescu (Ciclul Morţii).

Curios sau nu, tentative de poezie amplitudinală s-au comis după 1944, începându-se cu interminabilele cânturi despre Minerii din Maramureş, despre moartea unui erou de tip nou, Lazăr de la Rusca, despre plecarea la mare a unei muncitoare, despre stahanovişti autohtoni ( v.Cincisutistul), despre lupta pentru pace şi terminându-se cu versificarea Constituţiei R.P.R. (articol cu articol!).

Poezia amplitudinală devenind doar una atitudinal-conjuncturală, va fi astfel total compromisă, singura reuşită majoră a genului rămânând din această perioadă Surâsul Hiroşimei a lui Eugen Jebeleanu, operă ce se salvează prin ingeniozitatea organizării poemului, prin patetismul sentimentelor, prin valoarea sa general umană.

Mult mai târziu, poezia amplitudinală avea să înregistreze reuşite certe, prin acelaşi poet, în volumul Hanibal, culmea, prin poeme de mici dimensiuni, dar cu o extraordinară amplitudine şi viziune.

Un poet care s-a dedicat de la un moment dar poeziei amplitudinale este Ioan Alexandru (de la Vămile pustiei încoace), publicând ample volume de Imnuri, întâi ale Bucuriei şi apoi ale Provinciilor istorice româneşti.

Parţial, Nichita Stănescu devine şi el adeptul unui asemenea tip de poezie, prin Roşu vertical, Epica Magna, Necuvintele, Opere imperfecte şi chiar 11 Elegii.

Gesticulând enorm, maiakovskian, Adrian Păunescu încearcă şi el o poezia amplitudinală, dar care nu îi reuşeşte întotdeauna, tocmai din cauza propriei sale sensibilităţi poetice autentice, dar şi a modalităţilor tehnice alese. Nu poţi să te adresezi mulţimilor prin tehnica şi mijloacele sonetului, iar dragostea de părinţi e un sentiment mult prea profund pentru a fi transformat în cânt de epopee.

Un poet al amplitudinilor, cu aventuri lirice extraordinare (v. Zoosofia– de exemplu), este Ion Gheorghe, poetul cu cele mai multe reuşite de acest gen, în teritoriul acestui tip de poezie, fiind înzestrat pe lângă un imaginar fabulos şi cu un formidabil simţ al limbii.

Lucian Strochi