Aveam şapte ani şi nu văzusem marea. Ştiam de Marea Neagră şi mă întrebam dacă e cu adevărat atât de neagră, încât să-şi merite numele. Adică neagră ca o călimară cu cerneală neagră.

Am ajuns la mare cu trenul, noaptea. Am fost cazaţi câte patru în cameră. Era bine, fiecare avea patul lui.

La ora şapte dimineaţa era deşteptarea. Făceam gimnastica de înviorare pe plajă, mişcându-ne caraghios braţele, ce păreau nişte tentacule, nişte funii, căci muşchii abia se ghiceau. Un-doi, un-doi şi… sau unu-doi-trei-patru – mişcările nu erau grele dar noi nu eram obişnuiţi cu ele şi greşeam ordinea lor.

Luam apoi micul dejun într-o cantină ce se numea pretenţios restaurant, care avea, e drept, un bar într-un colţ, unde găseai sucuri, pe care nu le cumpăra nimeni, aşa că barmanul era mai mult plecat.

Când revenea la bar, singura lui preocupare era să nu stricăm mobilierul, adică mesele sau scaunele şi să nu spargem carafele cu apă, o carafă la o masă, o masă pentru patru copii.

Marea mă speria, mă înfiora. De fiecare dată era alta. Era un monstru care se preschimba permanent.

Îl auzeam de departe: mugea, se zbătea ca într-o capcană.

Când ajungeam pe plajă, descopeream marea liniştită, supusă, abia mişcându-şi valurile.

Era verde, alunecoasă, sărată, plină de alge sau de meduze. Meduzele mă fascinau, credeam că sunt nişte ochi ai mării, marea era deci un monstru cu mii de ochi, tulburi, gelatinoşi, imenşi.

Nu-i vedeam capătul. Credeam că undeva, departe, marea se întărea, căpăta duritatea ţărmului, fără să fie totuşi un ţărm.

Credeam că marea se hrănea cu scoici, nu găseam pe ţărm decât cochiile moarte ale scoicilor, uneori unghii trandafirii, alteori unghii albastre, ascuţite la un capăt, ca şi cum ar fi fost în acelaşi timp gheare şi unghii.

Intram cu frică în apă, veneau din spate valurile care mă săltau uşor, ducându-mă cu un pas mai aproape de ţărm. Dacă încercam să mă îndepărtez ceva mai mult de plajă, simţeam că marea vrea să mă fure, să mă ducă pe nesimţite spre larg.

Cât timp am fost în tabără, s-au înecat doi oameni. Erau buni înotători, dar se avântaseră prea mult în larg. Am înţeles atunci că numai bunii înotători se îneacă, aşa cum doar alpiniştii plătesc tribut greu muntelui. Pentru simplul motiv că numai ei au curajul să cucerească înălţimile, să învingă marea.

Într-o dimineaţă, m-am trezit mai devreme. M-am dus singur pe plajă şi am văzut marea învelită într-o ceaţă roz. De fapt nu mai era cer şi apă, ci doar o ceaţă roz. M-am înspăimântat, am crezut că marea se urcase până la cer, înecându-l, învingându-l. Am ridicat, împreună cu alţi copii castele din nisip, pe nisip. Am lucrat o zi întreagă, le-am lăsat mândre pe nisipul plajei, poate prea aproape de mare. A doua zi am constat că marea ne furaseră castelele. Nu ştiam nimic despre flux şi reflux, marea mi se părea aceeaşi, aruncând valuri spre ţărm, ameninţându-ne permanent.

Nu mi-a plăcut marea la început, aşa că am aşteptat cu nerăbdare să ajung acasă. Mă simţeam mai sigur între munţi, în cimitir, pe strada mea.

Începuse un nou an şcolar. Toată vara trăisem cu spaima că învăţătoarea Munteanu ne va lăsa, că îşi va alege o altă clasă, mai cuminte, mai bună la învăţătură.

De fapt, foarte rar, când se supăra pe noi, ne ameninţa: „Anul ăsta m-aţi păcălit. Nu ştiam ce podoabe sunteţi. Dar la anul îmi voi alege altă clasă, cu copii mai buni şi mai cuminţi.”

O credeam, pentru noi învăţătoarea era o autoritate supremă, pentru mine chiar mai mare decât tata, egalată doar de autoritatea bunicii Vera.

Şcoala noastră era impresionantă, cu ziduri de piatră, cu o curte imensă, mărginită de câteva garduri şi case.

Ieşeam cu toţii din clasă în pauză şi ne făceam rondul. Eram nişte mici puşcăriaşi, scoşi la mişcare la aer, cu singura deosebire că noi aveam picăţele, iar ei dungi. Eram şi noi raşi în cap, adică tunşi zero.

Profesorii şi învăţătorii se bucurau de un prestigiu imens. Te făceai una cu peretele, când trecea un profesor.

Când auzeai cuvântul Director, începea să ne tremure buzele de emoţie, mai ales cea de jos.

Începuse şi în clasa noastră lupta pentru putere. Cel mai puternic, liderul era unul, Avram Hoca, fiul unui fierar.

Nu cred că era mai mare ca noi, nu era fruntaş la învăţătură, dar nici ultimul, aşa că nu părea să fie repetent. Oricum ne depăşea pe toţi în forţă.

Curios, era un băiat liniştit, îşi vedea de treaba lui, nu se amesteca în disputele noastre. Poate că tocmai din această cauză nu-l contesta nimeni ca lider. Locul doi era însă disputat între mai mulţi, în primul rând de Virgil, un băiat cu vreo doi ani mai mare decât noi, mai dezvoltat şi care era de o răutate ciudată, agresând în fiecare pauză alt copil. Îi rupea caietul, îl stropea cu cerneală, îl trăgea de urechi, îl ciupea, îi dădea o palmă, iar dacă era fată, aceasta era trasă de codiţe.

Era hotărât să nu mă las, ştiam că în curând îmi va veni şi mie rândul şi mă gândeam ce să fac. Eram sigur că singur nu-l voi putea birui, era mult mai mare, mult prea puternic şi lovea sălbatic atunci când era provocat.

Nimeni nu avea curajul să-i spună ceva învăţătoarei, care, curios lucru, îl proteja într-un fel, deşi era destul de încet la gândire şi nu-şi făcea întotdeauna temele.

Într-o zi Virgil a bătut o fată, fata plângea, îi curgea sânde din nas, nu ştiu dacă fusese lovită la nas sau îi curgea sângele de sperietură, oricum Virgil o trăsese de cozi, până când rămăsese cu un smoc de păr în mână.

Atunci m-am hotărât, am strâns băieţii şi le-am expus planul meu. Vis-a-vis de şcoală era un cinematograf, iar în faţa cinematografului fuseseră plantaţi corni, ce nu depăşeau un metru înălţime.

Auzisem că lemnul de corn este foarte tare, că nuiaua de corn nu se rupe prea uşor, am făcut rost de bricege şi am tăiat nuiele de corn, cu gândul să le folosim drept vergi.

Eram hotărâţi să ne răzbunăm, prima dată când Virgil ar fi atacat pe cineva am fi tăbărât pe el şi l-am fi lovit cu vergile.

Nu avea cum să ne dovedească pe toţi, ar fi fost lupta dintre un cărăbuş şi mai multe furnici.

A doua zi Virgil a tras de urechi pe Tibi, un băieţel cuminte, care niciodată nu ar fi făcut ceva rău, era cam fricos, dacă te atingea din neatenţie îşi cerea imediat scuze, lucru neobişnuit la copii.

Am tăbărât pe Virgil, lovindu-l cu nuielele de corn, erau flexibile, dureau foarte tare, l-am lovit cu sete, peste mâini, peste faţă, peste picioare, l-am lovit până când acesta s-a prăbuşit, mugind ca o fiară.

Parcă turbase, se zvârcolea, făcea spume la gură. Doamna învăţătoare a intrat în clasă, se terminase pauza mare, afară plouaseşi nu am putut să ieşim în curte, să ne facem rondul, a făcut ochii mari, când l-a văzut pe Virgil prăbuşit lângă catedră.

S-a dus la el, s-a aplecat asupra lui, vorbindu-i cald, mai cald ca o mamă. „Virgil, fii cuminte, Virgil. Fii liniştit, ce s-a întâmplat?!? Fii cuminte, Virgil.”

Până la urmă Virgil şi-a revenit şi s-a aşezat cuminte în bancă, aşteptând cu un zânjet pedepsirea noastră.

Învăţătoarea a văzut abia acum că era acoperit de dungi vinete pe faţă şi pe mâini şi a bănuit că s-a întâmplat ceva groznic.

M-a ridicat în picioare: „În tine am încredere. Povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat. Să nu sari peste niciun amănunt.”

Am povestit tacticos, pe îndelete, tot ce se petrecuse, urecheala lui Tibi şi apoi atacul nostru concentrat asupra lui Virgil.

„Dar de ce l-aţi atacat cu toţii?”

„Pentru că e mai puternic decât noi şi numai aşa îl puteam învinge. Ne bate pe toţi, la rând. Nu scapă nimeni.”

„Pe tine te-a bătut.”

„Pe mine şi pe Avram, nu.”

„Şi atunci tu de ce ai dat în el?” „Ca să-l învăţ minte şi ca să nu dea niciodată în mine.”

„Câţi dintre voi aţi fost bătuţi de Virgil?”

A ridicat mâna toată clasa, mai puţin eu şi Hoca.

„Şi de ce nu mi-a spus nimeni nimic? Eu de unde să ştiu?”

„Ne-a fost frică să nu ne bată mai tare.”

Învăţătoarea s-a întors spre Virgil:

„Vezi, Virgil… Nici tu nu eşti cuminte…”

Apoi ne-a scos la tablă şi ne-a cerut să întindem palma stângă.

Ne-a bătut cu nuielele noastre. Usturau într-adevăr foarte tare.

Apoi învăţătoarea a lăsat matematica deoparte, asta aveam în orar şi ne-a vorbit o oră întreagă despre acest caz.

„Virgil este un copil foarte bolnav. Are epilepsie, are din când în când crize. Voi trebuie să fiţi alături de el şi să îl ajutaţi, nu să-l atacaţi ca o haită, ca nişte inconştienţi. Dacă Virgil ar fi murit? Intram toţi la puşcărie, voi, eu, părinţii voştri. Nimeni să nu se mai atingă de Virgil de azi înainte.”

Nu ştiu cum, poate şi pentru că ceilalţi erau albi de spaimă, fetele poate că primeau prima bătaie din viaţa lor, erau albi la faţă şi pentru că erau împresionaţi de ce ne spunea doamna Munteanu, aşa că m-am simţit din nou lider:

„N-o să ne mai atingem de Virgil, dacă nici el nu se mai atinge de noi. Poate că am greşit, dar şi el ne-a bătut luni de zile. El nu e vinovat?”

Cu toate că nu-i venea deloc să zâmbească, învăţătoarea a schiţat un surâs uşor ironic:

„Nu mai spune. Ai ajuns să negociezi cu mine? Îmi pui condiţii?? Cine te crezi???”

Nu mai puteam da înapoi, aşa că am continuat:

„Un copil care nu vrea să mai fie bătut, nici de către un coleg, nici de învăţător. Acum sunt vinovat, dar dacă el va da în mine, am să dau şi eu în el şi nimeni nu va putea să-mi spună că sunt vinovat. Tata mi-a spus să nu dau eu primul, dar dacă cineva dă în mine, să nu fiu bleg şi să dau şi eu.”

„Dar acum nu a dat nimeni în tine şi tu ai dat primul!”

„Cred că tata nu are dreptate, nu trebuie să aştepţi să fii lovit. Dacă vezi că cineva vrea să te lovească, loveşte loveşte tu primul.”

Învăţătoarea a dat din cap, mi-a spus că sunt încăpăţânat ca un… tăuraş, dar că am şi eu ceva dreptate. Dar, oricum, să nu mai dau în Virgil, dacă el loveşte pe cineva, să-i spunem ei şi ea va lua măsuri.

A doua zi a venit o femeie, care spunea că e mama lui Virgil, eu nu cred că era mama, ci bunica, ne-a ameninţat, a spus că ne dă pe mâna Miliţiei, că suntem toţi nişte criminali, atunci învăţătoarea care o lăsase să se descarce a întervenit şi i-a spus tăios: „Dacă nu vă convine colectivul clasei, mutaţi-l pe Virgil la altă clasă sau la altă şcoală.”

Auzind aceste cuvinte, femeia s-a potolit ca prin farmec.

De atunci nimeni nu s-a mai atins de Virgil, dar e drept că nici el nu s-a mai luat de vreun copil. Mai mult, la sfârşitul anului şcolar, fiecare copil a primit de la el un pahar de plastic, pe care era scris un singur cuvânt: Virgil.

Nu eram singurul care ştiam să citesc. Mai erau două fete, Magda şi Anişoara, prima brunetă, cu ochi mari, adânci, visători, privind întotdeauna undeva departe, a doua cu un ten nefiresc de alb, părea dat cu cretă, o singură dată se roşise, atunci când învăţătoarea a întrebat-o ce sunt părinţii şi Anişoara a răspuns: mama – moaşă şi tata – măcelar şi clasa a izbucnit în râs, nu pentru că meseriile acestea nu ar fi fost onorabile, ci pentru că Anişoara le pronunţase într-un fel anume şi pentru că asocierea ni s-a părut ciudată.

Anişoara avea ochi căprui, gene lungi, era cuminte şi intra repede în orice joc am fi născocit noi.

Magda era mai retrasă, se gândea bine înainte de a face ceva, avea nişte cercei de aur foarte frumoşi şi părea extrem de modestă.

Se trăda atunci când citea o făcea puţin afectat, ceva de genul: „ascultaţi şi voi analfabeţilor…”, poate că sunt nedrept, poate că era doar o părere de-a mea.

Oricum, citeam foarte bine şi am fi salvat orice inspecţie a doamnei învăţătoare.

Magda mă plăcea şi nu s-a sfiit să mi-o spună:

„Îmi plac numai băieţii deştepţi şi tu eşti foarte deştept.”

De altfel am fost singurul băiat din clasă invitat la ziua ei. Aşa m-a prezentat şi părinţilor:

„El e Lucian, cel mai deştept din clasă.”

Părinţii Magdei erau medici. Tatăl ei a tachinat-o:

„Mai deştept ca tine, Magda?”

Magda i-a răspuns cu mult curaj, privindu-l drept în ochi:

„Nativ, da. Asta e. Nu te poţi întrece cu ereditatea…”

A zâmbit şi ea, privindu-şi uşor ironic tatăl:

„Ai fi putut să mă ajuţi mai mult.”

Doctorul a râs cu poftă:

„Lasă că nici tu nu eşti o proastă. Recunosc că m-ai pus elegant la colţ. Aşa-mi trebuie. Să-mi fie învăţătură de minte să mă mai pun cu tine.”

Se întoarse spre mine:

„Tinere, să ştii că e prima dată când Magda recunoaşte că cineva e mai deştept ca ea. Să n-o dezamăgeşti şi să nu-ţi dezamăgeşti părinţii…”

Eu eram puţin surprins de dialog, nu ştiam ce înseamnă nativ, iar despre ereditate credeam că e doar o moştenire, aşa că nu ştiam la ce se referise Magda.

Până în iarnă s-au mai întâmplat două lucruri importante în clasa noastră, asta din punctul meu de vedere.

Era o zi ploioasă şi nu putuserăm ieşi în curte. Sasu a trecut pe lângă mine şi mi-a dat o palmă peste cap, luând-o apoi la fugă.

Îşi făcuse socoteala că va scăpa, fuga pe coridoare era absolut interzisă, s-ar fi refugiat undeva în apropierea cancelariei, unde se retrăsese doamna învăţătoare, avea să se reîntoarcă cu ea, scăpând în acest fel.

Numai că eu, furios, mai ales că izbucnise în râs cineva, m-am luat după el, alergând din toate puterile, cu capul aplecat înainte, de parcă aş fi fost un berbec sau, mă rog, un tăuraş. Sasu scăpase, trecuse de cancelarie, dar eu am lovit-o în plin pe doamna învăţătoare, care ieşise ceva mai repede din cancelarie, ţinând în mână catalogul învelit în hârtie violetă.

Am dat-o jos, am ajutat-o apoi să se ridice, mi-am cerut respectos scuze, dar doamna Munteanu m-a luat de mână şi m-a dus la bibliotecă, o încăpere uriaşă, ce se găsea imediat după cancelarie. A respirat greu, o lovisem probabil în plex, îmi părea rău de ceea ce făcusem, oricum Sasu avea asigurată o bătaie bună, dar nu la şcoală, doamna Munteanu mi-a luat bărbia cu două degete subţiri, delicate şi m-a făcut să o privesc în ochi: „Uită-te atent la buza mea. Vezi o urmă albă? O am ca amintire pe toată viaţa de la un elev, la fel de bun ca şi tine, care m-a lovit, ca şi tine, din greşeală. Şi el alerga ca şi tine, neuitându-se la nimic. Putea să se lovescă el rău de tot, dar m-a lovit pe mine şi mi-a tăiat buza. Vezi ce se poate întâmpla, dacă nu te gândeşti ce faci. De ce alergai aşa de tare? Să ştii că m-ai supărat foarte tare.” Mi-am adus aminte de acel foarte foarte foarte foarte bine pus la compunerea cu satul şi am şoptit: „Am să scriu o compunere frumoasă.”

Femeia a zâmbit, avea un zâmbet frumos, o dantură frumoasă, m-a mângâiat şi mi-a spus:

„Bine, ţi-ai ales singur pedeapsa. Să scrii despre o floare. Uite, de pildă, mie îmi plac mult trandafirii…”

A fost cea mai grea compunere. Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva deosebit. A fost singura dată când m-am documentat la o compunere.

Două săptămâni am bântuit prin bliblioteci. Până la urmă am realizat câteva definiţii metaforice ale trandafiului, despre care aflasem că se numeşte aşa, pentru că grecii credeau că are treizeci de petale.

Am scrie trei rânduri despre fiecare petală şi mi-am intitulat gândurile Cele treizeci de petale ale trandafirului: „1.trandafirul / a fost descoperit într-o peşteră / într-o lacrimă / 2.clopot / topit de propriul său / sunet / 3.floarea / mirilor morţi / purtată în dinţi / 4.poetul / scrie poemele / pe petale înmugurinde / 5.proba / că şi îngerii /au sex/ 6. albastrul / ca floare-a / absenţei/ 7. se / înmulţeşte / prin sărut / 8.pipa / lui / odin / 9. doar el / lasă umbră / pe lună/ 10. rugă/ sau / aplauze / 11.ochiul / poetului / orb / 12.visul / centaurului/ îndrăgostit / 13.nesupus / sân / de fecioară / 14.singura / floare / îngenunchiată / 15.rană / absolută / gură de încendii / 16.barocul / jocul / ghiocul / 17.revolta / fondului nostru / vegetal / 18.unghiile/ aurorei / cu degetele subţiri / 19.măcel /de fluturi / descântaţi / 20.cenuşa / zilei / viitoare / 21.şi striga / rouă / rană / 22. despicând / o sabie / de samurai / 23.numele / tău / de alint / 24.pianul / mnemotehnic / ară prin grădină / 25.lemn / de altar / roşu sidef / 26.funia / de nisip / a veşniciei / 27.doar tu / ai dreptul / să te tatuezi / 28.plânge / lacrimă / de sânge / 29. solzii / unui peşte / celest / 30. nesomn / în ochiul / arcaşului /”.

Efortul a fost imens, documentarea formidabilă, consultând enciclopedii pe care de abia le puteam duce în braţe, dicţionare rare, cărţi de mitologie, de istorie, de religie, poezii, căutând mereu un singur nume: trandafirul.

Compunerea mea semăna puţin cu Cioara lui Topârceanu, acolo erau comparaţii, aici erau metafore, acolo poetul avea curajul să încheie ironic cu „şi banală ca o cioară”, eu nu.

Aflasem multe cuvinte al căror sens nu-l desluşisem pe deplin, nu prea ştiam ce e cu sexul îngerilor, dar îmi plăcuse expresia, dacă Odin fuma pipă, centaurii se certau cu samuraii, nu aş fi putut să explic cum era un pian mnemotehnic, am scris sute de variante, până m-am oprit la acestea.

Mă pedepsisem destul, dar doamna Munteanu a plâns şi mi-a spus:

„Sunt cele mai frumoase flori pe care l-am primit vreodată”

Pe mine aceste versuri m-au urmărit multă vreme, erau prea grele, mustind de prea multe înţelesuri, mă depăşeau, păreau că nu fuseseră scrise de mine şi poate nici nu fuseseră scrise de mine, dar eu am trăit, treaz şi în vis, toate acele imagini, sidefiul petalei de trandafir semăna perfect cu un solz de peşte, vedeam petalele trandafirului unindu-se într-o rugă şi destinzându-se, deschizându-se ca pentru aplauze.

Ultimul poem a fost: albastrul / ca floare-a / absenţei.

Aflasem că trandafirul nu e niciodată albastru, că poeţii visau la o floare albastră, care însemna infinitul, absolutul, atunci de ce poeţii să nu viseze un trandafir albastru, un trandafir care nu există, albastrul era o floare a absenţei, un trandafir al absenţei…

A fost prima dată când am fost epuizat psihic, când am simţit că mai mult de atât nu pot, îmi atinsesem limita de sus şi mi se părea că însuşi cerul se năruia întâi asupra mea, deasupra mea şi apoi în mine.

A doua întâmplare e mult mai banală. În disputa pentru locul doi, am reuşit să-mi înving rivalul, dărâmând soba din clasă.

Învăţătoarea a fost atât de uimită de întâmplare, că nici măcar nu ne-a pedepsit, a spus doar să reparăm soba, cum ştim şi cu cine ştim, eu m-am dus la Vlădoianu, cel cu şahul şi i-am povestit întâmplarea.

Ştiam că e şef la o întreprindere de construcţii: într-adevăr Vlădoianu a râs cu poftă şi m-a încurajat spunându-mi că am procedat foarte bine, să nu mă las niciodată, să caut să fiu întotdeauna primul. A trimis un sobar care, în două zile, a reuşit să facă soba ca nouă.

Am rămas până în clasa a V-a al doilea în clasă la acest capitol.

Numai că locul doi nu mi-a plăcut niciodată.

(va urma)

Lucian Strochi