Mama lucra şi ea la Recepţia de cărbuni.

Şeful ei era un om înalt, neobişnuit de înalt, care se numea Atanasiu. Era un om de treabă, inginer, preda şi la institut. Se spunea despre el că era un om cult, bucureştean, era căsătorit cu o femeie minionă, extrem de drăguţă şi de vorbăreaţă, compensând la petreceri tăcerile olimpiene ale soţului.

Un singur lucru i se reproşa lui Atanasiu: venea la Recepţie cu Jack, un câine uriaş, un dog german, care, din când în când, lătra foarte puternic, ori de câte ori auzea sirena unei locomotive.

Măndiţa nu-l suporta pentru că se temea de el, se temea în general de animale, fusese muşcată de un cal, când era mică şi de atunci se temea de orice animal mai mare, vedea în el un pericol potenţial, dar cel mai mult se temea de câini, pe stradă îi ocolea de departe, trecând pe trotuarul vecin când vedea un câine, oricât de paşnic părea acesta.

Veneam şi eu la recepţie, din când în când, mă fascina laboratorul, cu borcanele şi eprubetele de forme neobişnuite, cu substanţele uneori atât de viu colorate, albastre, roşii, portocalii sau verzi. Laborantele mă iubeau şi de multe ori îmi făceau experienţe, desigur foarte simple, dar spectaculoase.

Mă temeam şi eu de Jack, întrebam întotdeauna de el, Jack nu venea în fiecare zi la Recepţie, odată am uitat de el şi m-am trezit cu Jack în faţa mea, cu botul străjuit de colţi albi groaznici, câinele a scos o limbă uriaşă, aşa că i-am văzut bine colţii, botul câinelui era foarte aproape de obrazul meu, am avut cea mai proastă inspiraţie, am strigat, câinele s-a speriat şi el şi a lătrat puternic, de a răsunat întreaga clădire.

Mama a făcut un salt, m-a smuls din faţa lui Jack, pentru o clipă sentimentul matern a învins, mă iubea totuşi, a trântit uşa de a căzut tencuială, Jack a încercat s-o deschidă, zgrepţănind cu ghearele lemnul uşii, Măndiţa a început să urle, a ieşit şi inginerul Atanasiu din biroul lui, Jack lătra şi el şi atunci mama s-a răstit la inginer să-şi ia javra care îi terorizează pe toţi, că era să omoare un copil, că ea e cu nervii la pământ din cauza lui Jack, inginerul făcea ochii din ce în ce mai mari, încerca să zică şi el ceva, dar Măntiţa îl domina, îl acoperea, nu mai ţinea cont de nicio ierarhie, nu se poate, domnule inginer, să ne faceţi asta, ce, noi trebuie să fim păziţi de câini, unde s-a mai auzit asta, inginerul şi-a luat câinele şi a plecat, l-a dus acasă probabil, de atunci nu l-a mai adus niciodată la serviciu, culmea nu i-a purtat pică mamei, dimpotrivă şi-a cerut el scuze a doua zi, nu m-am gândit că răspândeşte atâta teroare, eu l-am crescut de când era foarte mic, l-am hrănit cu biberonul, Jack nu muşcă, n-a muşcat pe nimeni niciodată, dar Măndiţa nu se lasă înduplecată, domnule inginer, fiara e fiară, odată şi odată va muşca pe cineva, şi ursul când e tânăr nu se dă la carne, dar, după ce a simţit gustul cărnii, se dă şi la om, îmi pare rău de Jack, ar fi bine să-l daţi cuiva la curte, în apartament îl chinuiţi, aveţi dreptate şi se pare că l-a dat cuiva, de atunci nu am mai auzit deloc de Jack.

Întâmplarea îmi arătase cât de tare se poate speria cineva, rămăsesem mut vreo jumătate de oră, pur şi simplu aş fi vrut să spun ceva, dar nu mă ascultau muşchii maxilarelor, inima se zbătuse şi ea să-mi spargă coşul pieptului, cred că am şi ameţit, probabil mă albisem, oricum de atunci câinii nu s-au mai numărat printre prietenii mei, le recunoşteam toate meritele, erau prietenoşi, fideli, îşi iubeau stăpânul, dar erau câini şi puteau muşca oricând.

Exista însă şi ceva plăcut în această întâmplare: mama sărise în ajutorul meu, îşi depăşise frica, arătase că mă iubea ca pe un fiu al ei şi asta era important, foarte important pentru mine, care începusem să cred că nu mă mai iubeşte nimeni, nici chiar bunica, pentru că pleca prea des la Bucureşti.

Întâmplarea cu Jack mi-a adus aminte de o altă întâmplare, petrecută cu mai bine de doi ani în urmă, când a venit circul de stat de la Bucureşti şi când m-a fulgerat o labă de panteră, atât de rapid, încât nu am avut timp nici să închid ochii de spaimă.

Mai târziu am evocat acea întâmplare într-o povestire, punând însă totul la persoana a doua, o persoană mai neobişnuită pentru o povestire:

„Circul ţi se părea o corabie nebună, circulară, cu o pânză tare şi aspră, cu frânghii groase – aşa cum îţi imaginai că trebuie să fie frânghiile unei corăbii.

Venind într-un grup, ai crezut că, fiind cel mai mic, ceilalţi copii vor avea şi acolo, sub cupola circului, grijă de tine. Dar ei se grăbiseră să ajungă sus, la băncile de lemn vopsite în verde-închis; de sus, credeau ei că se vede mai bine, se vede adică tot şi nu vroiau să scape nimic, te uitaseră doar pe tine, ca şi cum n-ai fi fost.

Vedeai oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, vorbind agitat sau, dimpotrivă, calm, îndreptându-se lent spre locurile lor pe care şi le ştiau, nu aveau de ce să se grăbească, treceau pe lângă tine, neluându-te în seamă.

Altă dată te-ar fi bucurat acest lucru, acum însă, siguranţa lor, nepăsarea lor, singurătatea ta, trădarea celorlalţi copii, tensiunea provocată de aşteptarea tuturor, toate acestea te-au făcut să izbucneşti în plâns.

Plângeai în silă, leneş şi bleg, pentru că nu mai aveai altceva mai bun de făcut şi, când ai simţit pe umărul tău drept o mână caldă şi şovăitoare, te-ai întors brusc, aproape smucindu-te şi ţi-ai ridicat ochii spre femeia îmbrobodită în negru şi ea te-a întrebat încet, atât de încet, încât i-ai ghicit, mai mult din ochi, decât de pe buze, întrebarea:

„De ce plângi?”

„M-am rătăcit.”

„Şi unde ţi-e biletul?”

„L-au luat ceilalţi, au luat şi biletul, pe mine m-au uitat şi eu nu ştiu unde să mă duc.”

„Nu-i nimic, stai aici, e locul meu, numai că eu am treabă, n-o să te deranjeze nimeni, stai aici până la sfârşitul spectacolului, apoi te îndrepţi spre ieşire şi îţi aştepţi prietenii, sunt şi ei copii şi au uitat de tine, se mai întâmplă, de aici se vede cel mai bine, e o lojă.”

Era o lojă înecată în catifea verde, erai foarte mândru acum, cine mai era ca tine, uitaseşi de toate neplăcerile. Loja mai avea un loc, în dreapta, pe care l-a ocupat băiatul unui doctor, coleg de clasă cu tine, dar care părea mult mai mare decât noi, era singurul care mergea la spectacole singur, avea întotdeauna bani la el şi îşi putea cumpăra tot ce-şi dorea, era singurul care o „completa” pe învăţătoare şi învăţătoarea, foarte tânără, nu se supăra, zâmbea, Puiu avea de obicei dreptate, citea foarte mult, când avea oare timp să o facă? poate doar noaptea! (când noi dormeam duşi, după zbuciumul unei zile de alergătură şi de hârjoană). Era, e drept, cel mai bun din clasă şi, dacă acceptai acest lucru, puteai să-i fii prieten.

Te-a privit cu uimirea cu care priveşte o găină un boboc de raţă rătăcit printre progeniturile ei, adică „ce cauţi tu aici, tocmai tu aici, adică în lojă, adică alături de mine?”

Nu i-ai răspuns şi asta l-a descumpănit puţin, apoi ţi-a întors spatele, aşa, pe trei sferturi, ca să arate (cui? ţie? lui? tuturor?) că nu-l interesezi, că doar din întâmplare (asta era adevărat) stai alături de el, că nu aveţi nimic comun împreună.

Spectacolul de circ era frumos, orchestra era vioaie, lumini roşii, galbene, albastre, verzi ne biciuiau continuu, aplaudam cu toţii fără rezerve, până când ni se umflau palmele; încurajaţi, puţin miraţi de căldura aplauzelor, artiştii circului ieşiseră şi ei din blazarea de turneu care îi apăra atât de bine şi încercau să dea tot ce era mai bun din ei.

O simplă impresie, din copilărie, dar păstrată nealterată de timp. A venit apoi dresura de pantere şi de lei, erau în acel număr doi lei bătrâni, cam jigăriţi, cam înfometaţi (ţii minte perfect o scenă: un leu s-a apropiat de conţinutul unui ou spart (înainte fusese un număr cu un clown care spărgea un ou) şi l-a lins supus, privind mereu, cu teamă, în lături, cum ar privi un căţeluş şi atunci prestigiul regelui (pentru tine cel puţin!) s-a topit brusc şi patru pantere destul de arţăgoase, arătându-şi mereu colţii dresoarei.

Dresoarea era tânără, blondă, frumoasă, îmbrăcată într-un costum strălucitor, argintiu. Distanţa dintre gratii era de 7-10 centimetri, iar gardul circular foarte aproape de lojă. O panteră se afla (cu spatele) exact în faţa ta. La un moment dat şi-a strecurat coada printre gratii. Puiu i-a tras-o brusc, pantera s-a întors fulgerător şi cu laba stângă ţi-a sfâşiat gulerul gros al paltonului. Trei tăieturi fine de brici, paralele. Mişcarea a fost atât de rapidă, încât n-ai putut nici să închizi ochii. De atunci ai un respect constant pentru feline.

Dresoarea te-a privit fix, a clătinat mustrător din cap, apoi a pocnit din bici şi pantera a sărit până spre mijlocul arenei. Abia atunci te-ai înspăimîntat. Puiu avea şi el buzele albe ca varul şi ochii injectaţi.

Spectacolul n-a mai durat mult, apoi spectatorii, cei care aveau şi bilete pentru menajerie, urmau să vină în spatele cortului mare. Nu ştiai ce înseamnă menajerie, credeai că vine de la „menaj”, văzuseşi firma asta în oraş.

Circul ţi se părea şi acum o corabie nebună, circulară, cu pânză tare şi aspră, cu frânghii groase, iar acum şi cu oamenii intraţi în două vârtejuri care se uneau întâi, pentru a se separa apoi; unul spre ieşirea din faţă, altul spre menajerie.

Pentru menajerie nu aveai bilet, ai luat-o din greşeală într-acolo, te-a oprit câteva clipe un paznic mustăcios (am observat: toţi paznicii poartă mustaţă):

„Biletul!”

„N-am”.

Ai dat să te retragi, dar paznicul te-a prins de mână „hai, du-te”, adică „intră şi tu” şi ai trecut şi tu peste un şanţ peste care fusese aruncat un grătar de fier.

Menajeria era pătrată şi surprinzător de populată. Ai văzut întâi crocodili, într-un acvariu uriaş, nemişcaţi, ai crezut că sunt morţi, „nu, nu sunt morţi, aşteaptă prada” – te-a lămurit vesel un tânăr cu pălărie verde, de vânător; doar unul dintre crocodili părea că salută lumea, ştergând geamul gros cu labele lui mici şi albe, de copil, umflate ca nişte chifle, având înfipte în fiecare deget câte o gheară, nu mai mare decât cea de câine.

Ai văzut apoi păsări de pradă: acvile, şoimi, şorecari, bufniţe; animale de pe la noi: lupi, vulpi, doi pui de urs, doi râşi: animale din Africa şi Asia: o zebră, o girafă, o cămilă, două antilope, o gazelă, un iac, câteva maimuţe.

Maimuţele te-au impresionat foarte mult: erau cu feţe schimonosite, pline de riduri adânci, păreau că au peste o sută de ani, cu ochii mari şi trişti, cu fundul roşu şi tăiat invers ca la oameni (sau cel puţin aşa ţi s-a părut atunci).

Menajeria avea şi animale marine: scoici uriaşe, stele de mare, căluţi de mare şi mai ales un purice de mare, un animal negricios, cât o pisică, aproape orb.

Te-ai întrebat atunci (nu văzuseşi niciodată marea): „Cât de mare e marea, dacă un purice de mare e atât de mare?”

Ai mai privit câteva clipe stelele de mare mişcându-şi abia vizibil braţele, apoi te-ai îndreptat din nou spre maimuţe. Acum erau vesele: primiseră câteva banane, covrigi, portocale. Scoteau sunete ciudate: scâncete de copil, ţipete de papagal, grohăituri, sâsâituri, râsete, chiţcăituri. Acum zbârciturile de pe faţă erau mult mai destinse; te holbai la ele şi le credeai totuşi oameni pedepsiţi sau diavoli (multe aveau coadă).

Te-a izbit asemănarea lor cu oamenii, păreau caricaturi vii, urechile le erau prea rotunde, botul prea pronunţat; te-a mirat că picioarele lor aveau tot forma mâinilor şi ţi-ai explicat atunci de ce se pot căţăra atât de uşor în copaci.

Mulţi zâmbeau, copiii erau fericiţi, unii băteau chiar din palme.

Ţie însă îţi venea să plângi, aşa, fără motiv, îţi tremura bărbia.

Credeai cu toată convingerea acum că şi maimuţele erau oameni sau fuseseră oameni, oameni cu multe păcate, obligaţi acum să se îmbrace în blănurile acelea prea strâmte pentru ei; te-ai înspăimântat gândindu-te că, dacă sunt atât de mici, maimuţele trebuie să fie copii care nu şi-au ascultat părinţii, au minţit sau au înjurat, au aruncat cu pietre sau au chinuit animale şi cineva, poate chiar Dumnezeu, i-a pedepsit pe aceşti copii răi să fie închişi după gratii şi plase de sârmă, să fie batjocoriţi de copiii buni, de părinţii acestora, să îmbătrânească dintr-o dată şi să nu moară vreodată.

Pentru că, aşa credeai atunci, maimuţele sunt nemuritoare. Uitaseşi de spaima cu pantera, faptul că gheara ei ţi-ar fi putut sfâşia obrazul, lăsându-ţi un semn adânc pe toată viaţa.

Te-ai întors acasă tăcut. „Ce poznă ai mai făcut?” -te-a întrebat tatăl; „A, nimic, am fost la circ şi m-au impresionat animalele” -i-ai răspuns şi tatăl a clătinat din cap gânditor, pe jumătate ironic, neîncrezător şi uimit: „…ca să vezi, chestie?!? Păi atunci n-am să te mai las să te duci la circ…”

Toată noaptea ai visat animale şi oameni. Oamenii aveau însă capete de animale: de porc, de berbec, de ţap, de cal. Sau de păsări: de struţ, de acvilă, de găină, de gâscă sau de codobatură. Mult mai târziu, când ai citit că, într-adevăr, oamenii seamănă cu animalele, că omul are chiar trei creiere: de crocodil, de pasăre şi de om, că un scriitor italian avusese chiar coşmarul tău, abia atunci ţi-ai dat seama că visele îşi au partea lor de adevăr, că lumea poate fi (sau chiar este) o mare menajerie, că omul nu a scăpat definitiv, nu s-a desprins încă din rândul animalelor, că, uneori, faţa unui animal poate fi mai expresivă decât cea de om.

Se aniversa ceva, cred că Ziua Minerului, care cădea pe 6 august, zi importantă, când are loc Schimbarea la Faţă a Domnului, când americanii au aruncat bomba la Hiroshima şi când minerii sărbătoresc şi sfânta Varvara, care e patroana minerilor.

Poate că era şi aniversarea unor lupte ale minerilor, cum fusese cea de la Lupeni, din 1929, nu mai ştiu, oricum era Ziua Minerului şi cineva a hotărât că minerii să fie sărbătoriţi la ieşirea din şut, chiar la ieşirea din şut.

Am plecat cu nişte autobuze până la intrarea în E.M. (exploatarea minei…), i-am aşteptat pe mineri.

Eram îmbrăcaţi în pionieri cu cravate roşii, cămăşi albe şi pantaloni albaştri, minerii au ieşit mai emoţionaţi decât noi, erau stânjeniţi, aveau feţele mânjite de sudoare amestecată cu praf de cărbune, păreau nişte diavoli care tocmai ieşiseră din iad, numai dinţii le străluceau albi şi albul ochilor, corul a cântat ceva patriotic, s-a recitat ceva: „Curge Jiul cu negreala/ Sună… (parcă valurile!?)-n munţi / Colo-n mină-n abataje / Curg sudorile pe frunţi.”

Minerii dădeau din cap, da, da, aşa e, înăuntru în mină e foarte cald, copii le-au oferit apoi flori, apoi i-au îmbrăţişat; luaţi de val, minerii i-au îmbrăţişat şi ei pe copii şi într-o clipă cămăşile albe au devenit gri, dacă nu negre, nimeni nu părea însă deranjat de acest lucru.

Minerii n-au rămas să se spele, au defilat aşa cum erau prin oraş, alături de prietenii lor mai mici, pionierii, mulţi dintre ei fiind chiar copiii lor.

A ieşit ceva scandal după aceea, nu pentru că minerii nu mai trecuseră pe la baie, ci pentru că nu a putut să apară nicio poză în ziar pentru simplul fapt că ar fi ieşit toate pătate.

Oricum, pot spune că abia atunci am văzut cum arată cu adevărat un miner.

(va urma)

Lucian Strochi