Aveam momente de spaimă, uneori justificate, alteori nu. Nu suportam caietele cu pătrăţele, mă ameţeau, credeam că acel caroiaj e o pânză albastră de paianjen, cineva mă aştepta în dosul lor, degeaba încercam eu să acopăr pânza aceea subţire şi albastră de păianjen cu scrisul meu, spaima rămânea intactă, ba chiar se amplifica uneori.

Altă dată am tras o spaimă bună ducându-mă cu un prieten la furat de cireşe, la Casa Pionierului. Chiar lângă clădire era un cireş uriaş, cu nişte cireşe gustoase, mari, cărnoase, gălbui, bătând uşor în roz.

Într-o seară ne-am dus la furat. Ne luaserăm lanternele cu noi, să vedem mai bine pe unde să urcăm un copac. Cireşul nu e un pom prietenos, are coaja netedă, talpa piciorului alunecă uşor pe ea, crengile sunt nesigure, se pot frânge uşor, dar, dincolo de toate, cireşul e un arbore, uneori foarte înalt şi e greu să te sui în el chiar în plină zi, nu noaptea, cum încercam noi acum.

Ne-am suit noi în copac, dar chiar înainte de a culege primele cireşe, a ieşit afară paznicul, alertat de zgomote. Se vede că era un paznic bun, avea auz de paznic, pentru că noi nu făcuserăm prea mult zgomot şi totuşi omul ne auzise.

Omul a dat o raită în jurul clădirii, apoi s-a oprit chiar sub cireş.

Abia atunci ne-a venit, culmea, inima la loc.

Ceva mai jos de noi se afla în stâlp cu un bec puternic şi ne-am dat seama că omul nu avea cum să ne vadă, tocmai din cauza luminii.

Eram cu un prieten, Puiu, şi i-am făcut semn să nu scoată un sunet, ducându-mi degetul în dreptul buzelor adică ssttt!

Dar paznicul avea parcă urechi de pisică sau voia să afle câţi suntem, aşa că a început să ne ameninţe că dă drumul la câine, că leagă câinele cu lanţul de trunchiul copacului, că se duce să dea un telefon la miliţie, că să ne dăm jos, că nu ne face nimica.

Nu ne vedea, de asta eram siguri, stăteam nemişcaţi, ne gândeam doar la cine va ceda primul, era noapte, nu era frig, aşa că paznicul putea să stea noaptea întreagă sub cireş, n-a stat decât vreo jumătate de oră, poate că ar fi stat mai mult, dar a sunat telefonul, se făceau controale, nu, nu s-a întâmplat nimic deosebit, raportez, îmi făceam rondul, nu, totul e bine, mulţumesc.

Apoi s-a pus la masă, amintindu-şi că nu mâncase încă. Am mâncat şi noi câteva cireşe, un pumn, nu mai mult, apoi am coborât în linişte, ne-am îndreptat apoi spre strada principală.

Ne-a simţit totuşi un drac de câine, a început să ne latre, din nou a ieşit paznicul, de data asta ar fi putut să ne observe, dar eram prea departe de el, ar fi văzut cel mult două mogâldeţe, totuşi a strigat la noi: lasă că vă prind eu, v-am văzut, vă cunosc eu, am să vă rup urechile…

O altă spaimă, mai mare, s-a petrecut în acelaşi an, dar iarna, când am încercat să jucăm hochei pe un pârâu îngheţat. Atunci Adrian, unul dintre băieţii din cartierul gării a alunecat şi a intrat cu piciorul într-o bucată de fier care abia se zărea din balta îngheţată, pârâul se lărgea la un moment dat într-o baltă. Bucata de fier i-a raşchetat tibia, am făzut osul gol, alb-albăstriu, mustind de sânge, a curs mult sânge, l-am dus până la spital pe braţe, credeam că va muri, atât de mult sânge pierduse, n-a fost aşa, nouă ni se păruse că Adrian a piedut mai mulţi litri de sânge, era alb la faţă şi a leşinat de două ori până la spital, pe urmă am aflat cât de dureroasă e o lovitură în tibie, iar aici era vorba de un os curăţat aproape complet, se vedea osul pe mai bine de douăzeci de centimetri, poate ceva mai puţin, adevărul e că spaima măreşte obiectele.

Am abandonat hocheiul, de fapt, în afară de patine, nu aveam nimic din echipamentul unui hocheist, doar pucul era destul de reuşit, îl făcusem dintr-o bobină de bandă izolantă, era destul de greu, aluneca bine pe gheaţă, semăna cu un puc adevărat.

Ne-am apucat de schiat, găseam schiuri la Casa Pionierului, nu erau extraordinare, dar profesorul de sport ne-a spus că putem schia fără grijă, să nu ne facem vreo problemă dacă se mai rupe vreun schi, schiurile erau deja casate.

Atunci am aflat că un obiect poate fi sau nu, după cum e trecut în acte şi că unele obiecte se uzează de la un anumit timp şi pot fi înlocuite.

Schiurile erau însă prea mari pentru noi, le manevram cu destulă dificultate, dar tot ne-am dat pe dealuri cu ele vreo două săptămâni.

Tot atunci am descoperit bucuria alergării. Alergasem şi până atunci mult, dar o făceam haotic, schimbând vitezele, adică nu alergam constant, acum mă duceam la stadion, dimineaţa, foarte devreme, când roua nu se usca încă pe iarba terenului de fotbal. Pista era acoperită cu zgură roşie, eu eram încălţat în pantofi de alergare pentru distanţe mici, găsisem pantofii într-o ladă cu gunoi pe lângă stadion, m-am întrebat întotdeauna de ce oamenii aruncă lucruri bune, pantofii erau de piele, e drept că vopseaua se dusese de pe ei, vârfurile pantofilor se roseseră, de parcă cineva ar fi jucat cu ei fotbal, pantofii aveau cuie mici, cuiele se înfigeau foarte bine în zgura roşie şi eu înaintam, ştiam că o tură avea patru sute de metri, alergam tură după tură, fără să mă încălzesc, consideram încălzirea un moft, eu alergam de plăcere, vroiam să alerg până obosesc, numai că eu nu oboseam niciodată, uneori nu alergam singur, dar ceilalţi abandonau repede, după nici zece ture, eu reuşisem într-o zi să fac şaizeci şi trei de ture, mă oprisem pentru că venise paznicul stadionului să mă dea afară, privise şi el o vreme alergarea mea şi fusese atât de uimit, încât o vreme nu îndrăznise să mă întrerupă, să mă oprească, până la urmă mi-a zis: destul tinere, dacă mai alergi o să ţi se rupă splina sau o să ţi se crape inima, m-am oprit nu din spaimă, ci pentru că vorbea cu mine cineva mai în vârstă, când m-a oprit am simţit o durere în partea stângă, ceva mai sus de şold, acolo trebuia să fie splina, nu eram lămurit, dacă splina era o glandă sau un organ, sau şi una şi alta, mă durea splina, nu şi inima care se zbătea totuşi în piept, se vedea bătăia inimii sub piele, toţi se mirau când îmi vedeau inima zbătându-se, era mai aproape de piele decât celelalte inimi, mai neapărată, am aflat mult mai târziu că aveam într-adevăr o anomalie a inimii, inima mea era răsucită de două ori cu treizeci de grade, spunea medicul cardiolog, adică vârful inimii ieşea în afară, de parcă n-aş fi avut coaste, vârful inimii se ridicase în sus, iar inima se răsucise puţin şi pe verticală, nu mă durea nimic, doar bătăile inimii se auzeau bine, sau le auzeam eu, alergam şi în acelaşi timp mă gândeam la multe lucruri şi întâmplări, poate că ăsta era secretul pentru care puteam să alerg atât de mult, de fapt copiii aleargă tot timpul, schimbându-şi mereu ritmul, viteza, pantofii mei păreau fermecaţi, parcă aveam aripi la picioare, alergam şi vedeam cum de pe teren se ridică o ceaţă subţire, era roua care se evapora, alergam şi mă gândeam la atâtea întâmplări plăcute, paşii lucrau singuri, nu îi simţeam, alergam natural, nu făceam febră, nu mă dureau muşchii, îmi plăcea să alerg singur, aşa că, dacă cineva venea să alerge alături de mine, încercam să-l depăşesc, păream două limbi de ceas care se întâlnesc foarte rar, când îl depăşeam cu o tură, astfel eu eram minutarul, celălalt ora.

Mă gândeam şi la alte jocuri, sporturi, săritura în lungime, cu avânt sau de pe loc sau săritura în înălţime, deocamdată priveam doar atleţii făcând săriturile, am încercat să sar şi eu amestecându-mă cu ei, mă lăsau pentru că eram cel mai mic, la lungime săream bine, la înălţime eram mai slab, din instinct loveam bara metalică cu mâna, mi-am amintit, ciudat, de un joc numit spânzurătoarea, era un joc cu litere, trebuia să le ghiceşti, altfel celălalt îţi punea sub spânzurătoare capul, trupul, mâinile, picioarele, apoi ochii, nasul, gura, urechile, încercam cuvinte cât mai lungi, greşeam bineînţeles, ar fi trebuit să caut cuvinte cât mai ciudate, cu multe consoane mai rare, b, g, h, x, z, vedeam cu groază cum eram spânzurat, cum bucăţi de mine se pun sub spânzurătoare, nu puteam să fac nimic, întotdeauna rămânea pe o foaie de caiet o spânzurătoare şi deasupra numele meu, alergam mereu, uneori, parcă dorindu-mi să-mi simt şi oboseala picioarelor, măream ritmul, dar picioarele mele păreau că nu obosesc niciodată, alergam mult şi în timpul zilei, mai ales atunci când jucam fotbal, nu, copiii nu obosesc niciodată când aleargă, eram spânzurat şi mă simţeam frate cu toţi spânzuraţii, mai târziu aveam să aflu de François Villon, un prinţ al spânzuraţilor şi de Morgenstern cu ale sale cântece de spânzurătoare, cu ei şi cu ceilalţi eram fraţi şi fârtaţi.

Mulţi îşi imaginează că la vârstă fragedă eşti angelic, uită poate cum era el când era copil, adevărul e că un copil poate fi foarte crud uneori, se spune că un condamnat ar fi spus puteţi să mă torturaţi cum şi cât vreţi, numai nu lăsaţi un copil să mă tortureze, îmi amintesc că am răstignit odată un băiat, nu mai ţin minte motivul, asta şi pentru că nu l-am răstignit eu, ci copiii mai mari, a fost pus pe o cruce şi legat de mâini şi de picioare, nu ştiu dacă i s-ar fi bătut şi piroane în palmă şi în fluierul picioarelor pentru că am fost alungaţi de nişte cerşetori, ne găsisem un loc al nostru sub stadion, stadionul avea tribunele de lemn, era foarte vechi, noi desprindeam câte o scândură sau două şi ne strecuram înăuntru, aveam grijă să nu fim văzuţi când intram şi când ieşeam, aşa că, naivi, credeam că nimeni nu ştia de ascunzătoarea noastră.

Nu era numai ascunzătoarea noastră, tot aici veneau cerşetorii la sfat sau să-şi ascundă sau să-şi împartă comorile, femei uşoare care pentru câteva monede făceau dragoste cu oricine, ridicându-şi doar fustele, pisici vărgate sau negre, mai rar câte un câine urduros, pe care îl alungam însă repede, pentru că lătra şi punea în pericol ascunzătoarea noastră.

Acolo sub tribune era o curte a miracolelor, bineînţeles că nu aveam habar că există aşa ceva, dar asta era, uneori ne strecuram acolo chiar atunci când era meci, privind printr-o crăpătură fazele de la o singură poartă.

Când se inscria un gol, destul de rar, de către echipa gazdă, mii de picioare tocau podeaua de lemn, ni se părea că e însuşi iadul, lemnul suna sec, ca o toacă, imaginaţi-vă mii de toace tocând mărunt, dar cu furie, ni se părea că tribuna se prăbuşeşte peste noi, ne ghemuiam încercând instinctitv o apărare firavă, dar era tot ce puteam face, ne plăcea primejdia, o căutam, o provocam, am reţinut seninătatea şi resemnarea copilului răstignit, lumina din ochii săi se frângea ciudat, nu încercam vreun sentiment religios, era doar o uimire pură şi atât.

Nu ştiu dacă eram doar fricos sau aveam şi puţină înţelepciune, evitam înfruntările directe, îmi dădeam seama instinctiv că dintr-o bătaie, într-o bătaie nu câştigă de fapt nimeni, aşa că foarte rar săream la bătaie.

S-a întâmplat asta cu un băiat din clasa a patra, mi-a rupt o carte împrumutată de la bibliotecă; duşmanul meu săvârşise un dublu sacrilegiu, rupsese o carte şi cartea nu era a mea, ci de la bibliotecă, adică era a tuturor, copilul o rupsese fără vreun motiv anume, nu avusese până atunci niciun conflict cu mine, îmi căzuse cartea din ghiozdan şi atunci el i-a dat un picior, apoi s-a aplecat, a luat-o în mâini şi a început s-o rupă cu furie.

L-am lăsat să termine, apoi m-am repezit asupra lui ca un vultur.

Era mai solid decât mine, cred că m-a privit cu dispreţ, doi ani la vârsta aceea contează enorm, cred că şi mie îmi era frică de el, aşa că l-am lovit cât am putut cu pumnul acolo unde de desparte trupul în picioare şi el s-a încovoiat fulgerător de durere; ca şi cum aş fi anticipat mişcarea, l-am lovit din nou, în gât de data asta, luându-i pentru a doua oară răsuflarea, a trecut un om pe lângă şi destul de mirat m-a întrebat de ce îl baţi, nu vezi că e mai mare decât tine, eram prea furios ca să mai fiu atent la nuanţe, aşa că m-am justificat: pentru că mi-a rupt o carte pe care o luasem de la bibliotecă, a, atunci e clar, a mai spus omul, pe jumătate convins, dar nu mai lovi aşa, că îl poţi omorî sau lăsa fără familie, adică fără moştenitori, omul bătea câmpii, dar am plecat repede, după ce am cules paginile cărţii ce părea acum o pasăre jumulită de vie.

Am trecut pe acasă, am spart puşculiţa în care strânsesem ceva bani cu uratul şi m-am dus la bibliotecă să plătesc cartea. I-am povestit bibliotecarei ce mi se întâmplase, am jucat şi puţin teatru, nu prea făceam asta, dar acum eram speriat la gândul că bibliotecara putea să nu-mi mai împrumute cărţi, aşa că bibliotecara s-a înduioşat, cred că avea o fetiţă de vârsta mea, mamele înţeleg întotdeauna mai repede şi mai corect decât ceilalţi, a oftat şi mi-a spus nu-i nimic, se mai întâmplă, dar să nu se mai întâmple, n-o să se mai întîmple, am spus-o atât de hotărât şi de neguros, că femeia mi-a împrumutat atunci cinci cărţi, în loc de trei, cum o făcea de obicei.

Copii fac şi spun uneori lucruri incredibile, aşa că, povestite, faptele şi spusele lor par mai degrabă fantezia bolnavă a unui adult, decât realitatea vie, nudă, nemachiată.

Explicaţiile sunt multe, între care şi faptul că ei, copiii, nu realizează uneori gravitatea acestor fapte.

Îmi amintesc de o întâmplare petrecută la grădiniţă, când un coleg şi prieten de-al meu i-a cerut unei colege, să-i arate păsărica, ducându-se împreună în beci.

Fata, extrem de săracă, a acceptat, cu condiţia ca el să-i dea ei suplimentul lui pe o săptămână întreagă.

Mircea – aşa îl chema pe băiat – a acceptat şi cei doi s-au furişat în beci, pândind momentul când educatoarea plecase să pună la uscat nişte rufe, lăsându-ne singuri.

Cei doi s-au întors destul de repede, roşii la faţa amândoi, l-am întrebat pe Mircea ce a văzut şi el a dat din mână a lehamite, am crezut că fata se răzgândise până la urmă, de ruşine, dar am văzut că timp de o săptămână i-a dat felia lui cu unt şi gem şi eugenia, adică doi biscuiţi ce presau o cremă uşor acrişoară.

Până atunci nu mă gândisem la sărăcie şi bogăţie, o găseam mai mult prin basme, sărăcia era totuşi o stare trecătoare, ca şi bogăţia de altfel, nu mă gândisem că sărăcia te poate umili, aş fi vrut să cred că amândoi erau curioşi, unul să vadă ce nu poţi vedea în fiecare zi, cealaltă era curioasă să vadă ce va zice el despre frumuseţea ei, lucrurile erau tulburi pentru mine şi cred că şi pentru ei, mă gândeam la întâmplare, nu realizam ruşinea fetei, poate că nici nu existase, exageram eu, practic ea îşi vându-se imaginea, fata mânca doar mălăi copt, o vreme crezusem că asta îi plăcea ei să mănânce, nu că nu avea altceva de mâncare, m-am hotărât să-i dau şi eu din când în când eugenia mea, dar fata m-a înţeles prost, sau poate că nu mai conta pentru ea, vizual ea îşi pierduse fecioria, aşa că, după a treia eugenie, m-a întrebat dacă vreau să-i văd şi eu păsărica, i-am spus că nu şi ea a avut o uşoară trăsărire de regret sau de uimire.

Tot tulbure era pe atunci imaginea noastră despre cum se face dragostea, ce fac anume bărbatul şi femeia, bărbatul cu femeia, nimeni dintre noi nu văzuse ceva concret, doar frânturi de imagini de prin cărţi sau auzite de pe la adulţi, unii poate că nu erau chiar atât de naivi ca mine, într-o zi ne-am strâns în nişte tufe, la marginea pădurii şi unul din băieţii mai mari ne-a spus îngroşându-şi voit vocea, că de acum el poate avea o fată sau o femeie, că ştie ce să-i facă, s-a desfăcut la prohab şi ne-a arătat ciucurelul.

Ne-a explicat că dacă eşti bărbat trebuia să curgă pe acolo un lichid alb, care pătrunde în femeie, o udă şi din sămânţa ei apare copilul.

Apoi a început să se frece cu o oarecare îndârjire, până când din el a apărut, într-adevăr, spre uluiala noastră, un lichid alb, plăcut mirositor, mirosind uşor a mentă.

Fratele său, mai mic cu un an n-a mai suportat şi l-a trădat: minţi, te-am văzut eu când ţi-ai pus pe cuc pastă de dinţi, am izbucnit cu toţii într-un râs isteric, totuşi eliberator, Puiu nu era încă bărbat, el era furios pe fratele său pentru că îl trădase, întâmplarea cu pasta de dinţi a circulat o vreme printre copii, de au auzit până şi fetele, care pufneau în râs ori de câte ori Puiu vroia să spună ceva.

(va urma)

Lucian Strochi