Mirabila sămânţă este un imn de celebrare a unui mit: mitul eternei reîntoarceri. E poate cel mai cuprinzător mit al omenirii, însumând toate obsesiile fundamentale ale umanităţii: naştere, moarte, destin, căsătorie (nuntă). O engramă a acestui arhetip (eterna reîntoarcere în căutarea originilor) va fi sămânţa. Sămânţa va fi nuntă (unire), va fi naştere viitoare şi o moarte trecută. Expresia pură a destinului. „A da în bobi” este o încercare disperată de a descifra un destin. Zarul însuşi nu e decât o sămânţă aflată într-un echilibru indiferent. Sămânţa este singurul punct al universului.

Imnul conţine câteva trepte: ruga (invocaţia) pământului (o gee – femeie cu „surâs şi dulce cuvânt”), opusă principiului masculin – poetul – stăpânul cuvântului şi mediatorul dintre „vânzătorii de seminţe” şi „brazdele tăiate în zilele de martie”; căutarea (sub imperiul imediatului : „neapărat”) şi găsirea (în acel nod al lumilor care rămâne piaţa): aici se întâlneşte satul cu oraşul.

Limba română are pentru „târg” două accepţii care ne interesează aici: „piaţa” (loc de schimb) şi „orăşel”, adică tocmai media aritmetică dintre sat şi oraş. Treptat relaţia eu-pământ îşi pierde atributele concretului: la început pământul „dibuie” (simţul tactil e puternic prezent) şi „gustul”, apoi pământul „ghiceşte” „încântarea”. (Muzica este abstractul spre care tind toate lucrurile).

Sămânţa se „ipostaziază” şi ea odată cu acest raport: ea „devine”, „sporeşte”, se „ipostaziază” în „putere”, ajungând „mărunţi zei”.

Abia acum putem vorbi de o sămânţă „mirabilă”, de cuvânt, închizând „în sine supreme puteri”.

„Seminţele mirabile” devin „culori luminate”, destăinuind „trepte şi har”.

Printr-un proces de epură, sămânţa – devenită culoare proaspătă,vie, păstoasă şi lucie, ajunge în „stemele ţărilor” sau în „ouă de păsări”. E aici o sinecdocă internă, extrem de subtilă, de rafinată. O parte a seminţei, o calitate a ei (culoarea vie) devine factor comun pentru întreguri: ţări şi păsări, definite şi ele prin parte (steme şi ouă). Lanţul imagistic este acesta : putere – o parte a puterii (sămânţa) – o parte a seminţei (culoarea) –o parte a stemei (oului) (culoarea) –o parte a ţării (păsării) (stema) (oul) –o parte a puterii (ţara)(pasărea) – puterea. Acelaşi proces se petrece şi în versurile imediat următoare: zeul – sămânţa –sunetul – mătăsos –nisip –zeul. Atât nisipul, cât şi sămânţa sunt simboluri ale timpului: nisipul „etalonează timpul”, sămânţa îl „devine”.

Ajuns într-o stare temporală, raportul eu – pământ se despică în două identităţi, la rândul lor dicotomice: „pământul” devine „ţărm”, iar „eul” – „copil” şi „bătrân”. Treapta iniţierii se frânge în dreptul umanului: dacă un copil „despuiat de veşminte” va intra în „cada de grâu” în „boabele de aur” (asistăm la o multiplă purificare: copilul (pur de la natură) despuiat de veşminte (pur prin goliciunea primordială, edenică) se va cufunda până-n gură (gura este considerată un simbol al impurificării) – absenţa gurii va fi implicit o purificare – în boabele de aur (aurul e metalul pur, expresia supremei purificări), bătrânul „pune capăt” dorinţei de a atinge cu faţa seminţele.

Cunoaşterea nu înseamnă iniţiere – sună implicitul (aparentul) paradox blagian. Un copil va fi mai aproape de adevăr pentru că e mai aproape de origini. Plecat în căutarea originilor, într-o eternă reîntoarcere, bătrânul se va îndepărta mereu de ţinta propusă.

„Teama” va fi semnul rupturii dintre eu şi origine (pământ): „De-alinarea aceasta mă ţine departe doar teama…”

Trezirea „zeilor solari” înseamnă reluarea unui ciclu al naturii. pentru aceasta e nevoie de jertfă.

Bătrânul va realiza drama cunoaşterii şi a vieţii: ultima uşă e moartea. Abia odată acceptată, moartea se va deschide pentru o nouă viaţă. Abia acum, în această ultimă treaptă (refuzată) a cunoaşterii (şi a poemului), imnul va deveni cu adevărat imn (caracterizat tocmai prin ascensional): „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor! Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină…”.

Refuzat ca destin biologic, ontologic şi gnoseologic, ca om, eul se va realiza prin cuvânt ca poet (aşa cum pământul se va realiza prin sămânţă).

Ultimele versuri surprind devenirea seminţei în copac (respectiv a cuvântului, în text), îi permit poetului identificarea cu natura (văzută a o realitate lingvistică însă: cuvântul e un „vis al seminţei”.

O identificare spaţială: „foşnet de câmp şi amiezi de grădină”, temporală: „un veac pădureţ”, umană: „popoare de frunze” şi totală: murmur de neam cântăreţ”.

Ultima sintagmă, „murmur de neam cântăreţ” este un kenninger invers, permiţând trei decodări: sămânţă, om, pasăre.

Ambiguitatea nu desparte, decât în prima frază, sensurile. Ca ultimă realitate poetică, logică şi tehnică, ambiguitatea unifică.

Poetul şi cuvântul sunt seminţe mirabile, aruncate într-un ogor cultural, devenind anonimi. Un anonimat care înnobilează şi, paradoxal, individualizează.

Lucian Strochi