DINU HUMINIUC SAU SACRALIZAREA PICTURII
Spirit eleatic în aparenţă, Dinu Huminiuc pare permanent egal cu sine, imperturbabil la mode şi modele., la „ismele” care au invadat nu doar spaţiul pictural, ci întreaga zonă a culturii contemporane.
Preocupat în cel mai înalt grad de esenţe, Dinu Huminiuc le caută la origini, în cultura cucuteniană, cea care propunea ca fiind fundamentale culorile pământului.
Dacă arta cucuteniană se bazează pe motivul spiralei, Dinu Huminiuc caută engrame, ca amprente ale unei realităţi arhetipale.
Paradoxal, pictura lui nu devine intens plastică, ci muzicală, cu teme mereu dezvoltate simfonic, cu nuanţe de semitonuri.
Peştele – de exemplu – se dematerializează, este redus la un „schelet” simbolic, iniţiatic, numele său grecesc „ichtyos” conţinând formula recunoaşterii sacrului, pentru creştini cel puţin.
Rematerializarea peştelui se face prin infinite tuşe, printr-o ţesătură semănând cu pânza Penelopei, dar având vigoarea şi rigoarea filozofică a unui Ulise.
Mâna – ca obiect – este tentaculară, asemenea unei ameobe, dar şi vulnerabilă, asemenea unei găuri albe, conţinând golul. Un gol dramatic, o amintire a pătimirilor lui Iisus, o rană învinsă, o cicatrice sublimă, celestă. Pironul a fost scos, tandru şi vinovat.
Umanul este parţial reabilitat, poate percepe ceva din panorama sacrului.
După cum singur (se) mărturiseşte, Dinu Huminiuc îşi doreşte monumentalizarea miniaturalului.
Opera sa evoluează lent, dar impecabil şi implacabil, atât de precisă, încât o poţi compara oricând cu realizările artei extrem-orientale, dar şi de impresionantă prin dimensiunile sale fizice (ultima realizare: un „inel al lui Möbius”, având nu mai puţin de 28 de metri lungime!).
O explicaţie exterioară s-ar găsi: Dinu Huminiuc este şi un foarte fecund şi apreciat pictor bisericesc, având realizări majore în domeniu (mănăstirea Horaiţa – de exemplu).
Pentru Huminiuc, totul e important: de la fondul gri sau ocru al hârtiei până la spaţializarea operei sale, care este extrem de dinamică, fără a fi artificial cinetică.
Atunci când îşi expune opera într-un spaţiu, convenţional sau nu, Dinu Huminiuc realizează fizic şi metafizic sacrul, opera sa fiind una nu atât de iniţiere, cât una de purificare, de pregătire în vederea adevăratei iniţieri.
Dinu Huminiuc este un păgân bigot, convertit nu prin revelaţii venite din exterior, ci din auto-contemplarea operei sale. Huminiuc se creştinează continuu, nu prin rugă, ci prin creaţie. Dar ce este, ca expresie ultimă, arta, altceva decât o rugă?
Ca orice artist veritabil, Dinu Huminiuc polemizează chiar cu propriile sale propuneri, cu ceilalţi artişti, din alte domenii ale artei.
Ultima „polemică” este cea concretizată într-o carte, „Omul de hârtie” , un thriller semnat de Emil Nicolae.
Relaţia dintre cei doi este când lilială, tandră, concesivă, când brutală, textul invadând propunerea plastică sau invers, în procese haplologice.
O luptă fără învingător sau învins, nu ştim dacă e vorba de luptă sau de un joc care mimează lupta.
Ceea ce interesează, ceea ce rămâne este rezultatul, o carte bibliofilă, incomodă, de frondă.
Lucian Strochi
(ANTITEZE, nr.3/4, 2000, p.121)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.