Recenta vizită a primarilor din aproape 40 de municipii din ţară la Piatra-Neamţ, mi-a prilejuit o plonjare în adâncul memoriei mele, încercând să recuperez, efectiv şi afectiv, sintagme vizuale oferite de un periplu de aproape trei decenii şi jumătate prin oraşele patriei.

Nu-mi doresc o replică la România pitorească; cu atât o definire expresivă, sugestivă, memorabilă, personală, a vreunui municipiu.

Vreau să-mi recitesc engramele.

Atât şi nimic mai mult.

Am revăzut şina de tramvai curbându-se, generoasă şi orgolioasă în faţa gării din Arad, pescăruşii Slatinei (dar şi grădina sa zoologică), străzile Bârladului (singurul oraş în care m-am rătăcit: normal, fusese raia cândva), trenul care m-a dus la Sfântul Gheorghe (într-o iarnă ceţoasă, eu vrând să ajung, din Braşov la Făgăraş), o expoziţie Dürer de la Mediaş (revăd şi acum Rinocerul şi Nodurile maestrului german), cetatea Făgăraşului, înconjurată de o apă mătăsoasă, verde, poetică şi coclită, turnul cu ceas al Sighişoarei, primul municipiu care m-a aruncat în plin Ev Mediu fantastic, teii din Botoşani, care te îmbată aproape alcoolic, geometria severă şi generoasă a Sucevei, desprinsă şi de pe ouăle încondeiate bucovinene, tipografia din Bacău, unde mi-am zărit, de plumb, prima carte, casele din Tulcea,( care m-au făcut să înţeleg mai bine pictura interbelică), o stradă unică din Brăila (stradă în care te simţeai balcanic – oriental, dar şi occidental), câinii din Giurgiu (pe care nu i-am văzut, nu i-am auzit şi atunci i-am numit „nevăzuţii câini ai lui Stănescu”, o după-amiază toridă la Miercurea-Ciuc, oricât ar părea de incredibil, o fântână cu statuie la Sibiu, un pod muzical la Oradea, florile de mină de la Baia Mare, frumuseţea fetelor şi femeilor din Sighet, singurul oraş unde femeile mai purtau portul popular, zona Luxorului din Târgu-Mureş (dar şi o întâlnire secretă cu cărţi rare la Teleki), cetatea Devei, unde, „olimpici” voioşi ne ţineam de mână, să ne eliberăm de emoţiile vreunui examen, cucerind alte emoţii şi spaime(teama de vipera cu corn era, recunosc, teribilă),

o casă din Petroşani(maternitate, sediu UTC, sediu al unui club sportiv, acum mise pare club universitar), importantă pentru mine dintr-un iulie torid, de la mijloc de secol XX, casa unde am văzut pentru prima dată lumina, Castelul Huniazilor, afumat şi trist, dar imens şi expresiv, într-o Hunedoară prea poluată, dar caldă, o Drobeta –Turnu Severin sprinţară şi elegantă ca o adolescentă la prima ei întâlnire, un oraş alb, curat şi preocupat, complexul statuar de la Târgu-Jiu, acolo unde realizezi că te găseşti într-un inel al lui Möbius, dar şi atemporal şi aspaţial, farmecul patriarhal al parcului din Craiova, contrastând violent cu fervoarea oltenilor(a nu se citi că nu îmi place această fervoare), feţele Braşovului (oraşul care m-a surprins de fiecare dată; am vizitat zeci de ori, zeci de oraşe care se numeau, invariabil, Braşov), Muzeul Judeţean de Istorie din Alba Iulia (un labirint, o peşteră, un zâmbet, o lacrimă), o capră din Tecuci (care mi-a mâncat abonamentul la Sportul Popular, adică o sută de lei, scuturată dintr-un pantalon ce urma să fie pus la dungă), un teatru din Focşani (unde se adunau din când în când scriitori, uitând sau neştiind atunci, că sunt dizidenţi şi nomenclaturişti, cinici şi ţărănişti), centrul Vasluiului (la ora când l-am vizitat, atâta era…), Iaşul (cel de pe şapte coline, pe care n-am reuşit să le număr şi să le găsesc vreodată), prietenii din Buzău, o zi la Târgovişte (deşi au fost mai multe), turnul lui Ştefan de la Piatra Neamţ, cu ceasurile sale arătând aceeaşi oră pentru est şi vest, nord şi sud, brazii albi de la Bistriţa, catedralele Timişoarei, Arboretum-ul din Simeria, Ploieştiul care îmi mirosea ciudat, a depărtări arabe, Constanţa lui Ovidiu, dar şi a Mării Negre, Romanul cu atâtea clădiri de patrimoniu, şi desigur, Bucureştiul, oraş deplin ca o iubire, frumos şi urât, monumental ca o adevărată şi un sat mai mare, cum îl vedea Călinescu, cu oameni prea grăbiţi şi indisciplinaţi, dar şi cu intelectuali de rasă, care nu se sfiau să(-şi) recite versuri prin bodegi şi taverne, unde am ascultat vrăjit recitat Craii de Curte Veche a enigmaticului Mateiu Caragiale…

Aşteaptă la rând, ca la o defilare unică, solemnă şi timidă, Blajul, Turda, Rădăuţii, Copşa Mică, Reghinul, Careii, Bradul, apoi „salba” Văii Jiului: Livezeni, Iscroni, Aninoasa, Coroieşti, Vulcan, Lupeni, Uricani, Câmpul lui Neag – în dreapta, Petrila, Lonea, Cimpa – în stânga.

Notă: Evocarea mea a urmat „logica” visului…

Lucian Strochi