Tot în acea vară, toridă, cu un cer colbuit, dar fără vreun nor, de care să se agaţe privirea ca de o speranţă, am mai făcut o poznă de care curios, nu mă prea simţeam vinovat. Fiindu-mi foarte cald, mi-a venit ideea să mă cobor în fântână.

Era o fântână bătrână, la marginea satului, o fântână cu o cumpănă din lemn de salcâm, cenuşiu de cât îl bătuse soarele şi ploile, cu un lanţ negru, ce nu apuca să ruginească totuşi, pentru că fântâna era folosită şi lanţul îşi freca mereu zalele, aşa cum îşi freacă solzii un balaur şi o găleată dintr-un lemn greu, mereu ud, cred că era de stejar, prinsă în cercuri de fier.

Lemnul era atât de vechi, încât se acoperise de un muşchi verde şi alunecos. Citisem Harap Alb şi povestea cu coborâtul Spânului şi a lui Harap Alb în fântână, despre răcoarea ce trebuie să fie acolo, în oglinda adâncă a apei.

Am privit cu atenţie înăuntru, după socoteala mea până la apă erau mai bine de trei metri, nu era nicio scară pe care să cobori ca în povestirea lui Creangă, doar pietre ce păreau înfipte în lut, m-am gândit bine, puteam coborî şi eu cu grijă piatră cu piatră, fântâna era destul de strâmtă, aşa că puteam să-mi folosesc la o adică şi mâinile şi chiar trupul, când aş fi vrut să mă odihneasc, sau chiar pentru a coborî mai uşor.

Am coborât cu grijă, să nu se desprindă vreo piatră, dar nu, pietrele erau cimentate bine, fântânarul făcuse o treabă temeinică, unele pietre mai păstrau urme de var, semn că, din când în când, cineva mai cobora în fântână, s-o cureţe, s-o văruiască, nu în fiecare an, dar la doi-trei ani sigur, am coborât, mi-am răcorit fruntea luând apă rece ca gheaţa în căuşul palmei drepte, apoi, pentru că mi se făcuse cu adevărat frig, am ieşit din fântână şi m-am dus acasă.

Seara bunicul a fost căutat de un moşneag în vârstă, aproape de aceeaşi vârstă cu bunicul. A bătut la poartă şi a cerut să vorbească cu bunicul, a salutat, apoi şi-a dat drumul ca o femeie, amestecând ameninţările, vorbele tari, cu povestirea faptelor, cu unele consideraţii: apoi de, Ştefane, nu ştiu ce să mai zic de spânzuratul ăla de nepot al tău, ăla nou, de nu l-am mai văzut până acum, de nu ştiam nici cine e, dar m-au lămurit oamenii, trebuie să fie copilul bărbatului care o ţine pe Miţa lui Şerban, şi nepotul ăsta numai belele ne face şi ne aduce, că s-a apucat să se coboare în fântână, aşa ca un drac, cu mâinile goale, fără funie, fără altceva şi ne-am speriat că am crezut că se îneacă.

Omul s-a oprit câteva clipe, povestise totul dintr-o suflare şi se vede că obosise, ar fi vrut probabil să-l ajute şi bunicul, măcar să-l aprobe sau să se se mire, dar bunicul stătea drept şi nu zicea nimic, aşteptându-l întâi să termine, aşa că omul continuă mai şovăielnic şi încheie repede: …că-mi era teamă că se va îneca.

O clipă mă pătrunse un val de căldură, iată, cuiva îi pasă de mine, dacă trăiesc sau nu, omul spusese că se temuse că mă înec, dar omul îmi spulberă imediat iluziile, adăugând: nu de alta, dar un hoit împute fântâna, şi e greu să scoţi un hoit, anul trecut ne-am chinuit cu o mâţă, care se înecase şi spurcase fântâna şi abia am scos-o şi a mai trebuit apoi să dăm cu var şi cu toate celea, ca apa să fie din nou bună.

Se auzi şi vocea calmă, liniştită, ironică a bunicului: Lasă, măi Vasile, că nu s-o întâmpla nimica. Ăsta e băiat de la munte, e mai sprinten ca o capră din cele negre, ce sare din stei în stei, şi n-o să poată el să coboare el câteva pietre?

Ăsta e un băiat sprinten, nu ca ai noştri, colbuiţi, molâi, cărora le cad şi nădragii pe ei când merg.

Păi, pentru el, coborâtul în fântână e ca pentru tine drumul tău până la crâşmă şi pentru că veni vorba şi-i fi cam obosit, că ai străbătut tot satul, aşteaptă oleacă să vin c-o ulcică de vin să bem în cinstea nepotului ăsta al meu, dar îţi mulţumesc că mi-ai spus şi o să-i spun şi eu lui să nu mai coboare în fântână, dacă vrea să se răcorească, nu ştiu cum, dar bunicul părea să ştie că eu sunt după uşă şi ascult şi se vede că îşi ştia bine şi vecinul şi că acesta avea darul suptului şi că nu de fântână îi era lui, că nu băuse apă de când nu se mai ştia, dar găsise prilejul să vină la bunicul, să-i dea o ulcică de vin, că se ştia în sat că bunicul cinsteşte pe oricine îi vine la poartă sau îi trece pragul.

Bunicul nu mi-a spus nimic, dar cu ocazia asta am aflat ce credea el despre mine, căci de spus direct, nu spunea acest lucru nimănui.

Bunicul avea o grădină plină cu pomi fructiferi, era grădina lui, în fiecare după-amiază se plimba prin ea, cercetând fiecare pom.

Chiar la intrarea în grădină, avea două butoaie uriaşe în care bunicul punea fructele căzute pe jos, într-unul prunele, perjele, în celălalt merele, perele, celelalte fructe. Am crezut întâi că bunicul e zgârcit, râdeam chiar cu ceilalţi veri, uite, bunicul iar s-a aplecat, a găsit o prună, dar apoi m-am convins că nu era aşa, fructele căzute erau mai dulci decât cele din pom.

Grădina avea toate fructele pământului, câte un pom sau doi pentru fiecare fruct, doar prunii şi merii erau mai mulţi. Pomii îi plantase şi îi altoise singur, am văzut şi eu cum proceda: tăia cu curaj un puiet de cireş pe care îl aducea din pădure, apoi îl altoia în ochi sau altfel, legându-l portaltoiul de altoi cu un aţă specială şi apoi picura ceară peste ceară, altoiul de prindea întotdeauna.

Cireşul creştea înalt, un adevărat arbore, cu tulpina netedă şi cu ramuri generoase, aşa încât te puteai căţăra uşor în el până spre vârf unde se coceau întâi cireşele, albe, bătând uşor spre roz, foarte gustoase. În alt cireş, la fel de înalt, tocmai în fundul grădinii, se găseau cireşe roşii, bătând în rubiniu, cu pulpa însângerată, atât de dulci, că nu le căutau viermii, deprinşi cu sucuri mai acre, se vede.

Vişinele erau şi ele uriaşe, li se spunea spaniole, mult mai mari decât cele pe care le găseai pe piaţă, dulci-acrişoare, pe care le mâncam spre disperarea femeilor care le-ar fi dorit culese pentru plăcinte cu vişine sau pentru vişinată. Perele erau şi ele de două feluri, unele văratice, mai mici, galbene şi foarte parfumate, dulci până spre miez, altele mai mari, ce se coceau toamna târziu, pe care noi nu apucam să le mâncăm, căci la vremea aceea ne întorceam acasă, în oraş.

Tot la intrare, lângă butoaie se afla un măr vrăjit, cu fructe galbene, ce se cocea la început de vară. Avea mere atât de dulci, că păreau parcă alte fructe, aduse din ţări îndepărtate, dulci precum curmalele sau smochinele.

Nu erau mere mari, dar carnea lor era albă şi semăna mult cu pepenele dulce, se vedea bine zahărul, se topeau în gură, mere din acelea nu am mai găsit niciodată, nicăieri. Celălalt măr era unul obişnuit, cu mere mari, li se spunea domneşti, cred că erau totuşi ionatane, căci aveau o pată galbenă pe pielea lor roşie, gustoase şi destul de tari, din care gospodinele făceau o plăcintă faimoasă, ce se evapora repede, înainte de a se răci.

Prunii erau de toate felurile, de la cei care făceau prune mici, dar care îşi desprindeau uşor carnea de pe sâmbure, la prune uriaşe renglote sau reine Claude – cum aflasem că se cheamă de fapt, dacă era vorba de acelaşi soi, căci una e ce vezi în poză şi altceva ţii în mână sau în gură.

Erau apoi şi prune ce păreau picături uriaşe, nu semănau cu celălalte, de parcă fructul s-ar fi trezit deodată şi ar fi crescut abia după ce îşi lungiseră un gât ca de pasăre. Mai erau caişi şi piersici, dar fructele lor nu-mi plăceau, poate şi pentru că nu aveam răbdare să le lăsăm să se coacă destul, oricum era pentru prima dată când vedeam piersici şi caişi, aici clima era mult mai blândă decât la noi, la munte.

Mai erau apoi zarzări şi corcoduşi, un gutui ce se străduia să ne reţină atenţia cu fructe mari, acoperite cu un puf pe care îl înlăturam uşor cu palma, un nuc uriaş, tot în fundul grădinii, ce atârna pe jumătate dincolo de gard, cu fructe uriaşe, dar care şi ele se coceau târziu, dar noi mâncam nuci vechi de un an, cu coaja uşor de spart, nu încuiate cum se spune despre nucile care nu se sparg nici cu ciocanul şi pe care le dovedesc doar veveriţele.

Mai erau şi corni, ce înfloreau galben primii, despre care se spune că e copacul ţiganului, căci o snoavă spunea că ţiganul văzând că acest pom înfloreşte primul a spus, ăsta să fie copacul meu, numai că se păcălise, căci cornul dă greu fructe, abia spre toamnă, nu ca cireşul, în mai.

Singuratică, o magnolie, cu fructe mari, sidefii, semănând într-un fel cu floarea de mac.

Spre gard începea lumea arbuştilor şi al fructelor de pădure, crescând la loc umbrit şi tainic, într-o savantă neorânduială, agrişul, coacăzul, zmeurul, murul, măceşul, alunul, cireşul negru, pe jos tăvălindu-se fragii şi căpşunile.

Ba se aciuase şi un brad pe acolo şi doi mesteceni, aşa că te puteai crede într-o pădure, într-o dumbravă minunată.

Cărarea îşi urma drumul ei în lunii drepte şi frânte din când în când, închipuind un dreptunghi.

În afara dreptunghiului se găseau toţi pomii şi arbuşti, iar în dreptunghi găseai florile; pe margini, flori de grădină: stânjenei, gladiole, trandafiri, bujori, crini, camelii, dalii, apoi alte plante, cu tulpini mai firave şi flori delicate, roşii sau mov, pe care nu le ştiam cum se numesc; mai spre mijloc creşteau vâzdoagele, gălbenelele, gura-leului, lalele, maci roşii şi alb-vineţii, lăcrămioare, zambile, ghiocei, panseluţe, muşcate; în mijloc găseai flori de câmp, sălbatice, dar vesele, primind parcă vizita suratelor de la oraş: clopoţei, margarete, sânziene, piciorul-cocoşului, garofiţe, sunătoare, lumânărică, păpădii şi ochiul-boului, toporaşi, cicoare, flori de nu-mă-uita şi alte flori, fără număr şi, pentru mine, fără nume, căci cine să ştie cum se cheamă fiecare floare.

În mijlocul mijlocului se întindea un ienupăr, cocoţat pe câteva pietre şi câţiva rugi de afin, semn că şi muntele poate coborî la câmpie. Bunicul le plantase, le sămănase, le adusese pe toate şi grădina lui era unică, nesemănând cu nicio alta, nici chiar cu una botanică.

Dicolo de gard, grădina se continua cu legume, câte ceva din toate – asta părea deviza bunicului: câteva straturi de morcov, de pătrunjel, de salată, de varză, de roşii, de mărar, de sfeclă, de ţelină, de ridichi roşii şi albe, de păstârnac, de ardei, de vinete, de capia, de gogoşari, de hrean, câteva cuiburi de cartofi, apoi, peste poteca îngustă ce le unea sau le despărţea, lanuri de porumb şi de floarea-soarelui, la picioarele cărora se tolăneau dovleci cu carne de râşcov, pepeni cu coajă verde sau dungată, de parcă ar fi fost blană de viezure. Viţa de vie era în altă parte, pe cealaltă parte a drumului, acolo era viţă nobilă, cu struguri brumării, roz sau albi, ţăţa caprei sau cu boabă enormă, cât pruna.

Treceam prin grădină, privind totul cu o încântare atât de puternică, de parcă aş fi auzit glasuri de îngeri.

Până atunci nu mă gândisem la rai, dar văzând toate aceste minunăţii împreună, mi-am zis că raiul, dacă e pentru oameni, aşa trebuie să fie.

Şi pentru că tot eram în rai, se cuvine să amintesc şi vieţuitoarele, începând cu păsările: mierle, cuci, codobaturi, porumbei, ciori, corbi, grauri, vrăbii, stăncuţe, piţigoi, sticleţi, ca chiar, în unele seri şi nopţi, venind dinspre pădure, bufniţe, codobaturi, strigi, iar într-o seară, auzind un tril minunat, mi-am spus că trebuie să fi fost chiar o privighetoare, pe care n-am văzut-o însă.

În grădină se furişau iepuri speriaţi, vulpi mici, roşcate şi şirete, veveriţe îndrăzneţe, pârşi somnoroşi, popândăi şi hârciogi, ba chiar şi şoareci în partea dinspre magazia cu grâne, iar ca să ne sperie, ni se spunea că lanurile de porumb sunt pline de bursuci şi vizitate adesea de mistreţi, dar trebuie să spun că eu nu i-am văzut niciodată, dar poate că nu era încă timpul lor.

Când ploua, apăreau de neunde broaşte de toate culorile: de la brotăcei la broaşte râioase, de la broscuţe negre bătând în albăstriu până la broaşte maronii, dungate pe margini, sopârle verzi, strecurându-se prin gardul de nuiele sau în ierburi înalte când te apropiai de ele, salamandre, dar acestea numai la marginea unui pârâiaş şi numai atunci când acesta nu seca, păianjeni şi rar, la câteva luni, câte un şarpe de casă sau de pădure, buimac şi sperios, care se grăbea şi el să dispară.

Grădina era mărginită de curtea păsărilor în care se găseau, ca la orice om gospodar, de la găini de toate culorile, de la cele roşcate la cele pestriţe sau albe, la raţe gălăgioase, care nu prea stăteau pe acasă şi de dimineaţă se grăbeau spre gârlă, legânându-şi caraghios târtiţa, de la gâşte aristocrate, pline de demnitate, cu pliscuri galbene sau roşii, la bibilici plângăreţe, de la curci albe şi vinete, destul de gălăgioase, la fazani pe care îi vedeam pentru prima dată, de la un păun care era preferatul meu şi care m-a învrednicit în două rânduri cu generozitatea sa, înfoindu-şi evantaiul enorm al cozii şi vibrând în milioane de ochi verzi şi albaştri care te ameţeau şi eu am crezut atunci că acela era cel mai frumos lucru pe care îl văzusem până atunci pe pământ până la un curcan imens, mereu pus pe ceartă, cu care avea de furcă până şi câinele şi chiar bunicul.

Am văzut mai târziu şi o păuniţă care m-a dezamăgit profund; nu ştiu de ce, aş fi vrut să fie la fel de frumoasă ca păunul, căci mai frumoasă nu ar fi putut fi, căci nu putea să fie ceva mai frumos pe lume decât păunul.

Dar, oricât de frumos ar fi raiul, până la urmă ţi se apleacă, te saturi chiar şi de prea multă frumuseţe, semn că în firea noastră se ascunde şi altceva decât lucruri îngereşti şi sfinte.

Aşa că am părăsit gradina raiului şi m-am refugiat în podul casei. Acolo aveam să găsesc neînchipuite comori şi asta pentru că nimeni nu mai cercetase de multă vreme podul cu ochi de copil, scormonitor şi viu.

Am găsit acolo rochii vechi cu cronolină, tablouri pe pânză sau pe carton căutate de muşte sau roase de şoareci, închipuind mări necercetate încă de navigatori, munţi înzăpeziţi având la poale păduri prin care se preumblau un cerb şi o căprioară, coşuri cu fructe dintre cele mai îmbietoare, carpete cu Răpirea din serai dar şi cu Cina cea de taină, dar şi ciubere, linguri enorme de lemn, furci pentru tors, fuse, diverse unelte agricole, un război de ţesut, lămpi de vânt, lăzi de zestre, sticle prăfuite şi afumate, registre îngălbenite, albume cu poze, scrisori în plicuri pe jumătate roase, sfeşnice de bronz, un candelabru cu braţe frumos arcuite.

Am găsit şi câteva monede, dintre care două de argint şi un ceas de buzunar de aur, cu capace. Ceasul avea cadranul în email alb, cifrele erau romane, cum mai văzusem la unele ceasuri în gări, limbile tot de aur.

Mi-a plăcut ceasul, l-am luat şi m-am dus la bunicul Ştefan rugându-l să mi-l dea mie. Bunicul habar nu avea de acel ceas şi cred că fiind convins că nu e de aur, mi l-a promis, când i l-am arătat a dat din cap, totuşi de aur, bine, ţi l-am promis, dar să ai grijă de el, uite, e darul meu, pentru tine.

Ceasul era foarte frumos, i-am desfăcut capacele, avea un capac cu două capete pe el, cred că erau zei sau regi sau poate chiar patronii mărcii ceasului.

Am încercat să transform acele capete în bănuţi, dar, deşi se spune că aurul e moale, nu am reuşit, am stricat numai capacul, apoi ceasul a intrat şi el în uitare şi s-a întors iarăşi în pod, numai că de data asta în podul casei din Petroşani.

(va urma)

Lucian Strochi