MIHAI AGAPE, DESCOPERITORUL
Născut într-un sat din lunca Prutului (Sălăgeni, azi dispărut de pe orice hartă) la 24 martie 1938, Mihai Agape îşi îndreaptă, firesc, paşii (şi talentul!) spre dulcele târg al Ieşilor, devenind absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din capitala Moldovei în 1967 (clasa prof. Adrian Podoleanu). Debutul expoziţional are loc, în acelaşi an, la Casa Universitarilor din Iaşi.
Chiar dacă în activitatea plastică a pictorului nemţean s-au produs unele evenimente faste (membru UAP-secţia pictură, premiul III la Concursul interjudeţean de artă plastică-Botoşani-1975, Diploma jubiliară a Muzeului de Artă din Piatra-Neamţ-1999, Premiul pentru pictură la Bienala Lascăr Vorel ediţia 1999-paita-neamţ etc.), viaţa şi lucrarea sa au curs domol, moldoveneşte, fără prea mari seisme, artistul având însă privilegiul de a învinge timpul, de a-l modela convenabil, aplecându-se ca un semn de întrebare asupra operei. Spirit eleatic, senin, Mihai Agape demonstrează prin propria creaţie, tâlcul ascuns al artei: ars longa. Neatins de „isme” (tentante, derutante, dar atât de efemere), Mihai Agape îşi construieşte arta temeinic ca un ţăran, ca un plugar, ciclic, arând conştiincios, cu religiozitate, dar şi cu încăpăţânare, semănând, plivind, udând, culegându-şi, la vremea potrivită, recolta.
Tăcerea sa e proverbială, adâncă, privită cu respect de ceilalţi. Într-un zodiac arboricol, Mihai Agape e un salcâm, câlţos, tare, numai fibră, rezistând la secetă şi la inundaţii, la alunecări de pământ şi de vremuri. Nimeni nu-i dă vârsta cronologică pe care o are, bunicul devenind tatăl, ca într-o parabolă biblică. E greu să-i judeci pictura, pentru că ea pare venită, prin ocruri, din Munţii Armeniei sau din stepe tătare, prin verdele smarald din râuri şi pante scăpate de la munte carpatic (acele „poale” unice), prin verdele otrăvit de galben, verde de guşă de guşter, sau mai degrabă de iguană, de undeva din insulele de la Tropice sau din savant distilate păduri. Umanitatea, copleşitoare, nu se regăseşte antropomorfic, decât în tablourile în care om şi plantă coexistă, coabitează ca în basmele indiene sau arabe. Prezenţa omului e însă întotdeauna tiranică: ochiul pictorului dilată monstruos obiectul, astfel că pădurea se regăseşte în ritmul unor frunze enorme. Ceva asemănător încercase cândva (şi cu rezultate dintre cele mai bune) Ion Alin Gheorghiu, atunci când îşi alegea ca temă unică devenirea florii (petala, sepala, pistilul, stamina, involtul devenind realităţi plastice supreme, arhitecturale, veritabile rune).
Mihai Agape (re) descoperă melancolic esenţele, după ce filtrează benedictin ritmurile naturii. culoare, suflet, lumină. Stăpân pe acest spaţiu, concret şi virtual deopotrivă, Mihai Agape nu e atât un feudal, cât un senior. Nobleţea îi vine de la adânca şi înţeleapta înţelegere a artei, propunându-ne, deloc discursiv, retoric sau patetic, întoarcerea la rădăcini. Arta sa, majoră, rotindu-se lent, nu are nimic cinetic în ea, ci doar grandoarea marilor întâmplări ale firii. Mihai Agape e un vecinic.
Lucian Strochi
(ANTITEZE, nr.5-7, 2000, pp. 128-129)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.