Tata iubea mult fotbalul, curios, îmi vorbea cu mult respect şi despre alte sporturi, voleiul de exemplu, îl considera un sport elegant sau înotul, practic îţi dezvoltă toţi muşchii, dar, în primul rând cred că, datorită ochelarilor cu multe dioptrii, nu l-am văzut practicând alte sporturi în afara fotbalului.

În legătură cu miopia îmi povestea ceva destul de încâlcit, că se îmbolnăvise de Zona Zoster şi boala asta îi afectase vederea la un ochi, a trebuit să poarte ochelari din copilărie şi a trebuit să poarte minus şi la celălalt ochi, nu e voie să ai o prea mare diferenţă între dioptrii, eu cred că mai degrabă era vorba de o moştenire, de ceva congenital, bunica Vera, Larisa, Gugu şi tata au purtat ochelari, numai Victor nu, iar despre Jorj nu aveam nicio informaţie de acest gen.

Tata juca fotbal fără ochelari, eu l-am prins jucând la C.F.R. Petroşani, unde era şi antrenor, echipa juca destul de bine, ajunsese să joace nu ştiu ce finală pe stadionul Jiul cu Ştiinţa Petroşani, băieţii lui pierduseră greu, cu 2 la 1, dar după un meci foarte frumos.

Ţin minte însă bine un meci cu CFR Simeria, de fapt un meci dublu, câştigat de petroşeneni cu 2 la 1. S-a jucat şi revanşa, la Simeria, atunci a fost 4 la 4, se pusese problema să joc şi eu, măcar câteva minute, dar eram prea crud şi, în primul rând, nu se găsea echipament pe măsura mea.

Tata rata mult, juca centru înaintaş, dar nu vedea bine, lovea mingea mai mult din instinct, când o avea la picior se descurca mult mai bine. N-am jucat niciodată împreună, eu eram prea tânăr, iar el prea bătrân, pentru a fi în aceeaşi echipă.

La Simeria am văzut pentru prima dată bărbaţi goi, ieşeau aşa cum îi făcuse Dumnezeu şi mama lor de la duşuri, nu se jenau de mine, eu stăteam în vestiar şi jucătorii mai tineri se hârjoneau, aşa goi cum erau, până când Haidu, cel mai bun din echipă, m-a alungat din vestiar, iar pe ei i-a certat pentru că se arătaseră despuiaţi în faţa mea, tinerii protestau râzând, doar nu e fată, lasă că peste câţiva ani va fi şi el ca noi şi câte şi mai câte, adevărul că eu rămăsesem indiferent, nu-i privisem măcar cu curiozitatea cu care priveşti un lucru pentru prima oară, atâta doar că femeile mi se păreau mult mai frumoase decât bărbaţii, sigur eu văzusem femei doar în poze, reproduceri după opere celebre, nuduri idealizate într-un fel de artişti, dar, oricum, femeile mi se păreau mult mai armonios alcătuite, avea graţie, o moliciune şi o dulceaţă a liniilor pe care un bărbat nu le avea, decât dacă era efeb, dar la vremea aceea nu ştiam nimic despre efebi.

Şi tot atunci, în acel meci de pomină, am spus o minciună, prima minciună pe care o spuneam neforţat de împrejurări, adică nu eram nevoit să mă apăr.

Ce se întâmplase? La un moment dat, în prelungirile partidei, la scorul de 4 la 4, Haidu, care juca pe extrema stângă s-a infiltrat în centru şi a primit o centrare plouată. Era cu spatele la poartă, a lovit mingea curios, cu ceafa, mingea a descris o boltă peste portar şi se întrepta spre gol. Un fundaş advers a degajat de pe linia porţii, evitând golul. Tata a cerut gol, cei de la Simeria au spus că nu e gol, mingea doar atinsese linia porţii, nu depăşise cu întrega circumferinţă linia, eu eram în spatele porţii adverse şi am văzut foarte bine ce se întâmplase, intervenţia de ultim moment a fundaşului, tata m-a întrebat dacă a fost gol sau nu şi atunci, poate din dorinţa de a câştiga noi, poate pentru a-l ajuta pe tata, care nu văzuse bine faza, asta şi pentru că nu vedea prea bine, am spus că a fost gol, tata m-a luat ca argument, uite şi un copil spune că a fost gol şi copiii nu mint, căpitanul echipei s-a uitat ciudat la mine şi a murmurat, ăsta, după cum minte, va ajunge departe, nici n-a clipit, avea dreptate, meciul s-a încheiat nedecis, fiecare crezând că el avea dreptate, se juca fără arbitru, era un joc fără miză, între prieteni, până la urmă echipele au petrecut împreună la restaurant, până la urmă erau cu toţii ceferişti şi între ceferişti există o solidaritate frumoasă, recunoscută de toţi.

Ţara noastră se numea acum Republica Populară Română şi noi eram încântaţi că se numea aşa, pentru că luam o monedă şi necăjeam fetele, acoperind din cuvântul din mijloc primele şi ultimele două litere şi punându-le să citească cuvântul dintre degete.

Fetele se făceau că nu ştiau despre ce e vorba, ţipau, ameninţau că ne spun, nu precizau cui, ne amuzam cu toţii. Dar nu numai cuvintele contau, ci în primul rând versurile.

Nu le reţineam, dar ele sunau cam aşa: „…Ana Pauker Gheorghiu Dej /Bagă spaima în burgheji” sau într-o altă formulă, unde prilej rima cu (scump tovarăş) Dej, eram dizidenţi fără voie pentru că în loc de Dej spuneam bej, dar nimeni nu ne asculta sau se făcea că nu ne aude.

Versurile se scandau ca în latină, în lozinci care mai de care mai inspirate: „U.R.S.S. /Bastion al păcii e” sau alta, smulsă chiar din imnul naţional: „Puternică liberă / Pe soartă stăpână /Trăiască Republica / Populară Română.” Cea mai amuzantă era Lumii / Pace!

Care era o traducere corectă, dar absurdă, prin intenţie, a rusescului Miru / Mir! în rusă lozinca bazându-se pe un joc de cuvinte care nu era posibil în limba română, mir însemnând în limba lui Puşkin şi lume şi pace.

Mai erau şi citate din Lenin: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! sau comunism (sau socialism) = electricitate + puterea sovietelor sau un pas înainte, doi paşi înapoi – despre care nu ştiai dacă nu sunt cumva indicaţii coregrafice.

Nici legionarii nu erau mai inspiraţi când declarau că moartea e cea mai frumoasă dintre vieţi, dar poate că ei credeau în reîncarnare şi metempsihoză…

În mintea mea pătrundeau nume ciudate, de la Corneliu Zelea Codreanu la Olga Bancic, de la Horia Sima la Donca Simo, de la Vasile Roaită la Nicolae Iorga, de la Constantin David la Virgil Madgearu, de la Filimon Sârbu la Ion Antonescu, de la Lili şi Francisc Panet la Iuliu Maniu, de la Ada Marinescu la Ion Mihalache, de la Moţa şi Marin la Ştefu Pompiliu, de la Nicolae Mohănescu la Zizi Lambrino, de la Justin Georgescu la Elena Lupescu, de la Petre Gheorghe la Malaxa, de la Elena Sârbu la Terente, de Bernat Andrei la Gogea Mitu, de la Lazăr Grunberg la Macarenko, de la I.C. Frimu la Valter Mărăcineanu, de la Ilie Pintilie la Matache Măcelaru, de la Janos Herbak la Lavrenti Beria.

Apoi: Mendeleev, Lomonosov, Popov, Miciurin, Lâsenko, Derjavin, Fadeev, Cernâşevski, Herzen, Griboedov, Oblomov, Tolstoi, Dostoievski, Puşkin, Râbakov, Ceaikovski, Ţiolkovski, Şolohov, Repin, Aivazovski, Gogol, Korolenko, Suvorov, Kutuzov, Nekrasov, Turgheniev, Paustovski, Axionov, Permeak, Krâlov, Rimski-Korsakov, Rubliov, Prokofiev, Şostakovici, Bulganin, Troţki, Cehov, Gorki, Molotov, Rasputin, Romanov, Hruşciov, Malenkov, Malinovski, Jukov, Lermontov, Petru I, Ivan cel Groaznic, Emilian Pugaciov, Evgheni Oneghin, Alexandr Nevski, Minin şi Pojarski, Laika, Ceaika, Strelka şi Belka, Botvinik, Tal, Iurii Vlasov, Kerenski, Bagration, Irina şi Tamara Tass, Cigorin, Alehin, Fonvizin, Vladimir Kuţ, Tretiakov, Felix Dzerjinski, Iagoda.

Numele acestea se rostogoleau peste mine, le încurcam adesea, pe Lomonosov cu Lermontov, pe Ceaikovski cu Ţiolkovski, mă striveau, încercam să înot printre ele, făceam cele mai ciudate asociaţii pentru a le reţine.

Şi reuşeam, mai mult chiar reţineam adesea toate cele trei nume: Nichita Sergheevici Hruşciov, Lev Nikolaevici Tolstoi, Nikolai Vasilievici Gogol, ba chiar patru: Iosif Vissarionovici Djugaşvili (Stalin), Vladimir Ilici Ulianov (Lenin). Dar cuvintele la modă pe atunci mai reţin acum doar stahanovist, a iaroviza, izbă, mahorcă, sovrom şi sputnic şi, bineînţeles, Moş Gerilă, care îl învinsese pe Moş Crăciun al nostru, aşa cum Svetlana o făcea uitată pe Luminiţa.

Citeam despre Matrosov, despre Zoia Kosmodemianskaia şi Şura, fratele ei, despre cum s-a călit oţelul, despre tânăra gardă, despre cine e vinovat, despre pământ desţelenit, despre soarta unui om, despre omul amfibie, dar şi despre Buratino şi Peştişorul de aur, despre crimă şi pedeapsă, despre război şi pace, despre amintiri din casa morţilor, despre părinţi şi copii, despre muzicantul orb.

Nu pricepeam multe: de ce un legionar, adică un…roman, care era avocat, se îmbrăca ţărăneşte şi încăleca un cal alb, precum un conducător de oşti (Corneliu Zelea Codreanu), de ce se spunea că „nu ai Janos Herbak”, adică „nu ai obraz” (?!?), de ce marxismul era gândirea lui Marx şi a lui Engels, iar leninismul era gândirea lui Lenin şi a lui Stalin, marxism-leninismul fiind opera celor patru gânditori, astfel că, invers ca la evanghelişti, din unu se făceau doi, apoi trei şi în cele din urmă patru, aşa cum apăreau ei în efigii suprapuse, de ce strada mea se numea Alexandru Moghioroş, când acesta era în viaţă, dar sunt sigur că nu a trecut niciodată prin Calvaria, adică pe propria sa stradă şi de ce o sală din Petroşani se numea Gheorghe Apostol, acesta fiind şi el în viaţă, de ce Braşovul devenise Oraşul Stalin, de ce…

Auzeam mereu de nume duble: Salva-Vişeu, Agnita–Botorca, Bumbeşti-Livezeni. La început am crezut că sunt nume de oameni, nume de femei în primele două cazuri: pe una o chema Salva, pe cealaltă Agnita. Pentru Bumbeşti-Livezeni credeam că e un nume compus, de bărbat, trebuia doar să îi aflu prenumele.

L-am întrebat pe tata cum îl mai cheamă pe tovarăşul Bumbeşti-Livezeni şi el s-a înecat de râs.

Avea dreptate, erau destule versuri care vorbeau de faptul că pe şantier „cad stânci de fier / în lupta dusă de brigadier.”

Când se mai striga şi „bum”, chiar credeai că explodează o bombă. Pe urmă m-am lămurit că era vorba de şantiere ale tineretului, că tata şi mama fuseseră pe un asemenea şantier, pe Salva-Vişeu, şi văzusem chiar o adeverinţă a mamei semnată şi de tata.

Despre şantier nu mi-a vorbit prea multe tata, când îl întrebam îmi spunea că era greu, dar că oamenii erau tineri şi entuziaşti şi credeau în ceea ce făceau, se vede că ceva îl împiedica să spună mai multe.

Am vizitat Doftana cu şcoala, câteva zeci de copii, era o excursie tematică, dar noi nu prea reuşeam să reţinem mare lucru, nu înţelegeam în ce anume constă eroismul celor închişi, reţinusem doar povestea cu măgăreaţa, aducă modul ingenios prin care deţinuţii îşi trimiteau mesaje, apoi de o linie de pe coridoare pe care nu aveai voie să o calci, nu era mare lucru, numai dacă erai beat ai fi călcat-o, numai că aici interveneau gardienii, paznicii care îi împingeau intenţionat pe deţinuţi, obligându-i să calce linia şi apoi să-i bată cu bastoanele pentru că încălcaseră interdicţia şi călcaseră pe linie.

Mai reţinusem că Directorul era poreclit Balaurul, deci era un personaj negativ cu care se lupta Făt-Frumos deţinut comunist.

Peste mulţi ani, mergând cu câţiva prieteni la nunta băiatului unuia dintre ei, am trecut pe lângă Doftana, în drum spre pensiunea unde avea loc petrecerea.

Cei de-o vârstă cu mine ne-am apucat să cântăm cântece despre Dotfana, despre Donca, despre comunişti, gen: „Privesc din Doftana prin gratii de fier /Departe în zare un petec de cer/ E cerul sub care închisă şi ea / Se mistuie-n chinuri tovarăşa mea…” sau „Nani, raza mea de lună / Când vei fi mai mărişor / Zâna bună o să-ţi spună / Pentru ce-am luptat şi mor”.

Nu sunt tocmai sigur pe versul al treilea, dar eu citez din memorie, iar memoria îşi joacă uneori feste.

În autocar eram două grupuri, primul grup format din vreo opt adulţi, celălalt format din tot cam atâţia tineri.

Reacţia tinerilor a fost una extraordinară: erau uimiţi, stupefiaţi, derutaţi, nu ştiau ce să creadă despre noi, înnebuniserăm cu toţii, glumeam, îi deruta seriozitatea noastră, faptul că mai ştiam versurile şi melodia, că intraserăm cu toţii în joc.

Nu le-am explicat nimic, nici nu aveam ce, pentru că, la rândul nostru, n-am fi putut spune ce ne venise, pătrunseseră atât de adânc, până în subconştient acele ritmuri şi versuri, ne detaşam de trecut râzând, vroiam să le arătăm ceva tinerilor, eventual cum arăta în versuri şi cântece o epocă pe care ei nu aveau cum s-o cunoască, greu de spus…

Unora nu le vine să creadă că, în perioada îngheţului, oamenii vorbeau despre politică, se exprimau critic despre un personaj sau altul, se spuneau bancuri, aveau curajul să critice un aspect sau altul, e drept, mai mult între patru ochi şi în şoaptă.

Unele „texte” deveniseră folclor, erau ştiute de toată lumea, inclusiv de „eroi”, cum era celebra epigramă cu Zăroni, care devenise un personaj între Bulă şi Păcală: „Caligula imperator / Şi-a numit calul senator. / Petru Groza mai sinistru / Şi-a numit boul ministru.”

Mulţi credeau că epigrama era a lui Păstorel, care mai comisese una, la fel de celebră, „dedicată” Veronicăi Porumbacu, plecând de la nişte versuri cam riscante şi prea avântate ale acesteia.

Altele erau prea livreşti, semn că erau făcute pentru spirite subţiri sau care ştiau destule amănunte despre actualii guvernanţi: „Electra s-a născut din jale, / Guvernul Groza din teroare. / Electra-i piesă englezească,/ Iar Groza get-beget rusească.” Sau: „Din Oradea pân’ la Iaşi / Se simte groaznic lipsa sării, / Fiindcă o parte din ocnaşi / Au ajuns la cârma ţării.”

Reapăruseră, dintre poeţi, Arghezi cu două volume 1907 (peizaje) şi Cântare omului şi chiar Octavian Goga, poet care nu mi-a plăcut deloc, pentru că mi se părea că avea versuri prea retorice şi prea cu miros de tămâie.

În schimb îmi plăceau teribil de mult versurile lui Aron Cotruş, cele dedicate lui Horia (Horia rima cu istoria), minerului (pită rima cu dinamită) şi lui Pătru Opincă (plugar fără plug). Nu le mai ţin minte, dar versurile aveau o forţă incomparabil mai mare decât cele ale lui Mihai Beniuc sau Dan Deşliu.

Cea mai mare acuzaţie din acea vreme era să fii considerat titoist, care însemna orice, de la spion anglo-franco-american, la fascist, naţionalist, de la călău la imperialist, ţin minte versuri antititoiste unde gheb rima cu Zagreb sau imaginea lui cu un satâr din care picura sânge şi pe care era ştanţat o zvastică, purtând o zgardă înscripţionată Made USA, aşa cum apărea într-o carte a lui Horia Liman intitulată halucinant „TITO-mareşalul ienicerilor”.

Eu reţinusem însă cele şapte probleme ale lui Tito şi le mai ştiu şi acum.

Tito îi spusese lui Nasser şi lui Nehru următoarele: „Eu trebuie să rezolv şapte probleme: am un stat care foloseşte două alfabete, latin şi chirilic, în care se vorbesc trei limbi: sârbo-croata, slovena, macedonean; în care se practică patru religii: islamismul, creştinismul ortodox, catolicismul şi iudaismul; care grupează oameni de cinci naţionalităţi: sloveni, croaţi, sârbi, muntenegreni şi macedoneni, formând şase republici. Şi avem şapte vecini.”