O întâmplare incredibilă se petrecuse tot pe atunci cu un ţigan din Petroşani care se internase la un spital rezervat nomenclaturiştilor, nu ştiu cum reuşise asta, declarându-se… „văr cu tovarăşul Gheorghiu-Dej!” Cum-necum, povestea a ţinut, ţiganul a fost îngrijit de parcă ar fi fost nu vărul, ci fratele lui Dej, era să fie deconspirat de nevastă-sa, evident, tot ţigancă şi care îi aducea ceva de ale gurii, ţiganul, bun de gură a spus că nu e nevastă-sa, ci o femeie cu minţile rătăcite, care făcuse o fixaţie faţă de el, de fapt era slujnica lor din casă, îşi pierduse bărbatul într-un accident şi de atunci se dilise, am aflat toată povestea ceva mai târziu, ţiganul râdea de prostia celorlalţi, „şi doar erau oameni deştepţi, profesori mari şi m-au crezut”, nevastă-sa îl făcea cum îi venea la gură, „auzi, cioara, s-a suit în par şi s-a crezut împărat, să mă facă el pe mine servitoarea lui şi să spună că-s nebună, apoi o să fiu nebună şi-o să-i dau o pisică s-o strângă până n-o mai putea, noaptea, în braţe, nu pe mine…”

Peştii m-au fascinat dintotdeauna. Mi se părea că între peşti şi oameni există un dialog straniu, purtat prin intermediul strunei, adică omul de pe mal şi peştele din apă discutau la telefon, un telefon ciudat în care băţul de undiţă juca rolul antenei, cârligul era microfonul.

Credeam că şi peştii vorbesc, numai că o fac atât de încet, încât noi nu-i putem auzi.

Ştiam cum se numesc peştii şi le găseam numele curioase şi, la rândul meu, mă jucam şi ei cu numele lor: ştiuca ştiu că era o nălucă uitucă, nisetrul era nisipul lui Sân Petru, păstruga păstra ruga, cega era peşte prins pe Bega, când spuneam crap credeam că peştele crapă, zvârluga era zvârlunga, plătica plăti Ica, carasul cară sul, morunul mor unul, linul era lin, somnul era somn, ţiparul ţipă parul, guvidul era cu vidul, rechinul venea cu chinul, calcanul călca anul, delfinul defila cu finul, cât despre balene, ele veneau alene.

Pe cei care nu intrau în joc nu-i reţineam, îi refuzam, nu existau pur şi simplu. Amestecam peştii cu mamiferele, dar asta li se întâmplă şi altora, mai breji ca mine.

Am suferit când am aflat că şi altcineva se jucase aşa, Cristian Morgenstern şi Nina Cassian, ei propunând fiinţe noi naturii şi spunând ca un ştrengar lunile anului.

Jocul meu era periculos pentru că adesea uitam numele adevărat al peştelui şi cdredeam cu convingere că el se numeşte aşa cum îl botezasem eu.

Ceva mai târziu am aflat că, în afară de peşti şi broaşte, apele găzduiesc şi alte făpturi, cum ar fi racii, fiinţe cu adevărat fabuloase, de care mă temeam foarte tare, nu atât de cleştii lor, cât de mustăţile lungi şi mai ales de ochii lor întunecaţi şi totuşi strălucitori.

Nu înţelegeam de ce merg îndărăt, mă împresiona culoarea lor roşie după fiert, după cum gustul lor mi s-a părut foarte bun, care nu semăna cu nimic din ce mâncasem eu până atunci.

Prima dată am fost la pescuit cu învăţătorul Zmeu, un învăţător care îşi contrazicea puternic numele, fiind un om blând, care iubea mult muzica, plăcându-i să cânte la vioară. Am plecat cu el şi cu o ceată întreagă de copii gălăgioşi, învăţătorul era înarmat doar cu o plasă, vroia să prindă peşti pentru un acvariu puţin mai ciudat, adică un acvariu cu peşti de apă curgătoare, nu cu peşti exotici.

Se vede că era priceput pentru că ştia să pună plasa la rădăcinile unor copaci care intrau până în apă, printre pietre acoperite de muşchi.

În mai puţin de o oră i se umpluseră două căldări cu cleni, merene, fâţe, zvârlugi, boişteni, peşti nu mai mari de o palmă de copil, cu burţi strălucitoare argintii, cu spinările de culoarea nisipului sau a scoarţei de copac.

Învăţătorul a prins şi câţiva raci, pe care i-a pus în aceeaşi căldare cu peştii şi, când am ajuns la Casa Pionierului, am văzut că racii omorâseră câţiva peşti, tăindu-le capetele, e drept nu de tot, dar umplând căldarea cu un sânge trandafiriu.

De fapt învăţătorul vroia să facă un mic colţ de natură, un colţ viu, ca o tăietură în apa unui pârâu, adică aşa cum s-ar fi văzut totul dacă am fi fost cu capul în apă.

Peste câteva zile am fost pe urmele învăţătorului, încercând să prindem şi noi peşti, e drept că nu aveam o plasă fermecată ca a lui, dar aveam o năframă uriaşă de mătasă; n-am prins decât doi peşti, un boiştean şi un clean, pe care i-am ţinut o vreme într-un borcan, hrănindu-i cu muşte. Peştii au supravieţuit eroic aproape o jumătate de an, apoi au murit, cred că otrăviţi sau axisfiaţi.

Apoi tot la Casa Pionierului a mai apărut un acvariu, mult mai mare, de data asta cu peşti exotici: roşii, albaştri, negri, albi, galbeni, peşti chinezeşti ni se spunea, nu aveau culori felurite ca cei din râu sau din lac, ci o singură culoare, de parcă ar fi fost muiaţi în acea culoare, precum ouăle de Paşti.

Culorile erau incredibil de vii, păreau nenaturale, nu-ţi venea să crezi că există aşa ceva în natură. Erau şi câţiva căluţi de mare şi peşti transparenţi şi subţiri precum un ac şi peşti cu ochi fosforescenţi sau cu ochii scoşi din orbite, privindu-te curios, uimiţi că existăm şi noi pe lume în afară de ei.

Peştii erau buni la gust, dar îi mâncam cu poftă şi pentru că auzisem că sunt bogaţi în iod şi în fosfor.

Despre iod ştiam că dacă lipseşte din apă faci guşă şi o vreme chiar primeam în clasă înainte de ore o pastilă rotundă, mică, albă, iodură de…, am uitat de ce, tocmai pentru ca să nu facem guşă, văzusem o singură dată un guşat şi mă înspăimântasem, nu ştiu de ce, am crezut că era un om rău, evident că nu era aşa, despre fosfor aflasem că te face mai deştept, credeam că iodul şi fosforul se ascund în carnea uşor vânătă a peştelui, o mâncam mulţumit, desprinzând-o cu grijă de pe şira spinării şi o mâncam aşa fierbinte cum era, aveam mare grijă la oase, când fusesem la mare văzusem o fată de pescar cum mânca un peşte, desprindea carnea de pe oase cu atâta îndemnare, de rămânea scheletul întreg, numai bun pentru o lecţie de zoologie, mânca elegant, mai ceva ca o mare doamnă într-un restaurant de lux, oricât mă străduiam nu reuşeam să fac şi eu acelaşi lucru, peştele avea o carne foarte bună, numai că nu ţinea de foame, după ce terminai de mâncat peştele, îţi era din nou foame, îmi plăceau peştii care nu aveau oase, somnul, peştii oceanici, chiar şi crapul, dacă era foarte mare, atunci şi oasele erau mari şi le puteai dezlipi mai uşor de pe carne, acum priveam peştii exotici din acvariu şi mă întrebam dacă şi ei sunt comestibili, adică ce gust pot avea, am renunţat la gând, erau prea frumoşi, prea viu coloraţi, frumuseţea îi apăra de gândul nostru ihtiofag, da, frumuseţea te poate apăra uneori, nimeni nu s-ar gândi dacă un păun e bun sau nu de mâncat.

Am avut şi câteva vise sau coşmaruri cu peşti. De obicei înotam, eram într-o apă liniştită, o baltă uriaşă, un lac sau poate chiar într-o mare, spre mine venea un peşte uriaş şi încerca să mă înghită, reuşea doar pe jumătate, adică îmi înghiţea doar picioarele, mă zbăteam înghiţit pe jumătate şi până la urmă peştele mă scuipa afară, nu eram bun de mâncare, curios aveam un sentiment de insatisfacţie, nu eram bun nici pentru peşti, m-aş fi dorit înghiţit cu totul, sunt şi peşti uriaşi care ar putea înghiţi oameni, mă gândeam la peştele care îl înghiţise pe Gepetto şi pe Pinocchio sau la peştele care îl înghiţise pe Iona, credeam chiar că un peşte uriaş ar trebui să fie pe dinăuntru ca o peşteră prin care să poţi merge, chiar plimba, nu mă gândeam că înghiţirea era cauzatoare de moarte şi mă chinuiam în somn gândindu-mă cum m-aş putea elibera, dacă m-ar fi înghiţit în întregime un peşte, numai că asta nu se întâmpla niciodată, eram înghiţit doar pe jumătate, doar picioarele mele erau oarecum imobilizate, puteam să strig, să-mi agit braţele, să înot odată cu peştele, să ajung la ţărm, iarăşi curios pentru că pe atunci nu ştiam să înot.

Mă trezeam lac de sudoare şi îmi găseam picioarele înnodate în pătură, asta era, adormeam pe loc, fericit că nu era vorba de un peşte, dar a doua noapte peştele revenea, ca şi cum m-ar fi aşteptat, devenisem aproape prieteni, nu-mi era deloc frică de el, pentru că ştiam dinainte deznodământul, peştele meu nici nu avea dinţi, să mă sfâşie, avea doar o gură imensă, cât o barcă de pescar, nu ştiu cum de aveam în minte o asemenea comparaţie. Visam de la un timp că un peşte mai mic era înghiţit de un paşte mai mare, acesta de alt peşte şi mai mare, care era înghiţit de un peşte şi mai mare şi tot aşa, până când dispărea orizontul, iar peştele cel mai mic care să tot fi avut vreo trei sau patru metri mă înghiţea pe mine. Nu mă durea nimic, atâta doar că mă prăbuşeam într-o gură cât o peşteră care era închisă într-o altă gură cât o peşteră mai mare, care era închisă într-o gură şi mai mare şi tot aşa până când ameţeam, apoi peştele cel mare se mişca şi eu mă trezeam, cu un fel de regret pentru că toţi acei peşti dispăreau ca şi cum n-ar fi fost.

Primul peşte l-am prins din întâmplare, mersesem cu cineva la pescuit, eu doar cu gândul de a privi, până la urmă vecinul s-a milostivit de mina şi mi-a încropit o undiţă dintr-o creangă lungă şi dreaptă de alun, a pus de toate, şi fir, şi plumb, şi plută, cârlig şi momeală, o jumătate de râmă, am aruncat şi eu firul în apă şi am aşteptat cu răbdare, priveam cum curentul puternic de apă îmi duce la vale undiţa, atunci eu trăgeam uşor undiţa, de parcă aş fi vrut să nu sperii peştii, până la urmă s-a prins şi în undiţa mea un peşte, cred că de milă, sau pentru că îl încercase gândul sinuciderii, am ţipat de încântare şi am tras tare de undiţă, aruncându-mi pe mal trofeul ce nu cântarea decât vreo câteva grame, vecinul meu era însă mulţumit, ai stofă de pescar, trebuie să ai răbdare, până la urmă peştele vine la tine, momeala îl atrage ca un magnet, am dat cu regret drumul peştelui în apă, nu era regulamentar, mă gândeam că cei care stabiliseră legea nu erau pescari, cum să arunci înapoi un peşte pe care l-ai prins cu atâta greutate, apoi vecinul mi-a spus că aşa procedează campionii, că ei nu sunt interesaţi de peşte ca mâncare, ci ca vânat, ca trofeu, adică între om şi peşte este o luptă şi, dacă ai învins, trebuie să ai puterea să ierţi.

(va urma)

Lucian Strochi