„SUNT UN SCULPTOR CARE VISEAZĂ CATEDRALE GOTICE; SAU UN ICONAR CARE VISEAZĂ VORONEŢUL” – Declară scriitorul LUCIAN STROCHI redactorului revistei noastre CONSTANTIN CUCU, într-o convorbire la sfârşit de noiembrie 1996

Constantin Cucu: Îmi permiteţi să vă cataloghez printre scriitorii prolifici: după două cărţi de poezie, apărute într-un interval de doi ani, care se adaugă la anterioarele două volume de proză, respectiv „Penultima partidă de zaruri” şi „Gambit”, aveţi acum sub teasc, cu şanse mari de a ajunge la cititori până la sfârşitul acestui an, un roman. Ce înseamnă pentru un liric, epica de largă respiraţie?

Lucian Strochi:  Evident că romanul îşi alege legile lui severe, rigorile sale canonice, indiferent de „formulă”. Un roman te consumă mai mult decât o poezie. Numai că poezia se scrie mai rar, pentru că are nevoie de arcul electric divin. Ca să răspund direct la întrebare, aş spune că prozatorul e ajutat permanent şi necondiţionat de poet. Un poet are simţul limbii mult mai dezvoltat, un ritm în sânge, un auz perfect. Prozatorul are însă o viziune integratoare coerentă. Dar şi unul şi celălalt se întâlnesc sub zodia Metaforei. Recitit cu atenţie, Rebreanu, cel mai anticalofil prozator al nostru, ne va oferi certitudinea unui mare creator de metafore. În fine epopeea e deopotrivă roman şi poezie lirică. Această unitate a fost distrusă de creatorii de geniu ai Italiei, în Renaştere. Dar, de la Gogol, cel care şi-a subtitrat romanul său Suflete moarte, „poem”, asistăm în timp la un efort de „reconciliere genetică” între poezie şi proză. Cred că romanul Cicatricea reuşeşte această conciliere, fiind, între altele, o sinteză de mituri, balade şi simboluri româneşti şi străine. Apariţia acestui roman cred că va fi o surpriză de proporţii pentru cititorii mei. Asta judecând după un sondaj de opinie sui generis… Totuşi, acum încerc să „uit” acest roman în favoarea altora.

Constantin Cucu: Să înţeleg că veţi abandona poezia? Nu uitaţi că sunteţi dator cititorilor cu un volum de sonete, bună parte publicate în chiar revista ASACHI…

Lucian Strochi: Nu, deloc. Atâta doar că, terminând „trilogia cuvântului” (Cuvântul cuvânt, Totul despre mine şi Imposibila dungă – ultimele două reunite sub un titlu comun : Purtătorul de cuvânt) a nevoie de câţiva ani pentru a finaliza Canţonierul, o operă lirică de mari dimensiuni, reunind specii de poezie de formă fixă de pe toate meridianele, de la doină la haiku, de la sonet italian la glosă. Sper să ne întâlnim cu acest volum în anul 2000. Sonetele italiene publicate în ASACHI sunt parte integrantă din acest proiect gigantic, extrem de dificil şi de ambiţios. De altfel revista ASACHI are meritul de necontestat de a fi laboratorul de creaţie al scriitorilor din Neamţ, anticipând viitoarele opere ale acestora. Acest lucru se va vedea în timp. Prin cititorii săi tineri, în mare parte elevi, revista ASACHI e deja în mileniul III…

Constantin Cucu: Revenind la romanul Cicatricea, ce ne puteţi spune în avanpremieră?

Lucian Strochi: Mi-am legat, firesc, multe speranţe de acest roman. Tot ce am scris până acum sunt „exerciţii pentru mâna stângă”. Cred că e cel mai bun lucru pe care l-am realizat în toţi aceşti ani. Fiind un roman al arhetipurilor, l-am scris destul de greu. Am revenit uneori de zeci de ori asupra unui cuvânt, asupra unei fraze. E un roman neobişnuit, atât prin formulă, cât şi prin realizare. Reacţiile cititorilor de până acum au fost extraordinare, dar, desigur, ele rămân emoţionale. Analogiile propuse de aceştia sunt flatante. Cred în destinul acestei cărţi. Cu permisiunea Dumneavoastră, aş reproduce două scurte aprecieri ale unui cititor: „Mărturisesc că, citind acest roman, m-am găsit în faţa unui text derutant, pendulând între poem şi eseu, între basm şi decupaj fenomenologic, între baladă şi egoism feroce (personajele se devoră reciproc, dar se şi autodevoră) şi, în acelaşi timp, o carte profund democratică, neavând, aparent, nici măcar orgoliul auctorial”.Şi: „Imposibil de clasificat ca gen, acest roman este un poem închinat măreţiei omului: mezocosmos, amintire a stelei de mare, dar şi a stelei galactice.” În rest, detalii tehnice: romanul va avea 352 de pagini, va apărea prin bunăvoinţa editurii Răzeşu din Piatra-Neamţ, va apărea la tipografia Policromia. Coperta e realizată în policromie. Tirajul preconizat: 5000 de exemplare. Şi un lucru extrem de important: romanul nu ar fi apărut dacă nu s-ar fi găsit oameni generoşi care iubesc cultura precum Ion Strătilă, Adrian Vais, Lazăr Latu, Emil Vlad, Florin Isachievici, Ionuţ Cojoc, Constantin Baciu, Ion Rotaru, Adrian Coban şi mulţi alţii. Fără ei, cartea ar fi rămas doar un vis.

Constantin Cucu: La o viitoare deschidere a sertarului, ce surpriză ne pregătiţi?

Lucian Strochi: În „Tabelul cronologic” publicat în Cicatricea răspund la această întrebare. Totuşi: acum lucrez la două romane, intitulate Emisferele de Brandenburg şi Plasa de siguranţă. Mă documentez la romanele Memorialul de Piatra şi La umbra fetelor in folio. Pe lângă Canţonier scriu şi poezie în vers liber, precum şi din necesităţi sociale sau de solidaritate culturală şi intelectuală, cronici plastice şi literare.

(ASACHI, nr. 94, noiembrie 1996, p.13)