Viorica Ciucanu – Piesaj de iarna

Mărturisesc public că nu-mi prea place iarna. Sunt leu, am ca planetă o stea, soarele, aşa că prefer primăverile lungi, începute în martie, verile sosite în iunie şi toamnele ca… veri indiene.

Iarna o suport ca fiecare, pentru că la paralela noastră avem patru anotimpuri.

Iarna e frig, dispar legumele şi fructele, trebuie să te îmbraci gros, mai cazi şi-ţi mai frângi vreun picior (cazul fericit: să scapi cu o entorsă); ziua e prea scurtă, noaptea e prea lungă, crivăţul e prea tăios, oamenii morocănoşi şi trişti (au motivele lor !) ş.a.m.d..

Şi totuşi, iarna aduce cu ea zăpada. Una din minunile iernii.

Bogată, mângâind vârful firului de grâu, curată supusă, lăsându-şi trupul tăiat de lamele săniilor de pe care ţânci îmbujoraţi ţipă, crezându-se pe Ducipal.

Se lasă frământată în bulgări, se lasă rostogolită şi, cu un morcov, cu o strachină spartă, cu o mătură şi cu ceva imaginaţie poţi admira un om de zăpadă.

Sunt, desigur, şi zăpezi topite brusc, aducând cu ele inundaţii. Prin munţi se pornesc uneori avalanşele, cerând în fiecare an tribut de lacrimi şi de sânge, în toate colţurile lumii.

Mai sunt şi lupii (despre care unii cred că ar mânca oameni) şi urşii şi mistreţii şi căprioarele. Zăpada le ascunde hrana şi uneori nu mai ajung până în primăvară…

Dar, zăpada rămâne zăpadă. E albă, e pufoasă, e democratică. Acoperă totul.

Şi frumuseţile lumii, dar şi urâţenia ei. Zăpada cristalizează natura, irizând-o, arătându-ne măreţia, frumuseţea şi unicitatea planetei noastre.

Ne invită la timpuri geologice, la puritate, la origini.

Dar, dincolo de toate, zăpada înseamnă uitare. Uitare a tot ce trebuie uitat. Pentru un nou, perpetuu început.

Fără zăpadă, ghiocelul ar fi o plantă oarecare, nu o floare, nu un simbol.

Fără zăpadă, primăvara ar fi un anotimp banal şi ridicol, primejdios şi trist.

Fără zăpadă, omul nu ar fi om. Adică acea fiinţă curăţată de patimi negre, care a avut puterea să cânte: „O brad frumos, o brad frumos/ Cu cetina tot verde…”

Fără uitare, fără zăpadă, fără simbolurile ei, noi, oamenii, am fi mai săraci, nedeprinşi cu rostul rostirii şi, mai ales, al tăcerii.

Aşa, prin zăpadă, ciugulim şi noi un bob de eternitate. Nu iarna vrajbei noastre, ci zăpada făpturii. Care ţine sau nu loc de cuvânt…

Lucian Strochi

(INFORMAŢIA PRIMĂRIEI, An II, nr.93, 11-17 decembrie, 1998, p.2)