LUCIAN STROCHI , în EXCLUSIVITATE pentru REALITATEA NEMŢEANĂ

Oana Cătălina Oprişanu: Vă pregătiţi pentru o nouă apariţie editorială. După un volum de povestiri, un roman şi două volume de povestiri, ce urmează?

Lucian Strochi: În primul rând, cele două volume la concep ca pe un triptic, un ciclu al cuvântului. Publicând povestiri, roman, poezie, în mod normal ar trebui să urmeze un volum de critică. Dar „cărţile îşi au destinul lor” şi cred că a venit timpul acestui roman, Cicatricea, care sper să fie în decembrie în librării.

Oana Cătălina Oprişanu: Aveţi în bibliotecă dosare cu materiale în lucru: proză, proză scurtă, teatru, documentar. Este o specie literară care consideraţi că vă reprezintă?

Lucian Strochi: Mă regăsesc în absolut toate scrierile mele, nu mi-a fost ruşine de nici un rând, de nicio pagină scrisă. Consider că tot ce am scris , scriu şi voi scrie se va lega organic într-o operă. Fără a nega cărţile anterioare, le consider un exerciţiu pentru mâna stângă. Importanţa pe care o are Cicatricea este foarte mare.

Oana Cătălina Oprişanu: Cum s-a născut noul roman?

Lucian Strochi: Dintr-o ambiţie şi un moment de criză. Prin anii ’80 eram iritat că literatura românească este cunoscută în străinătate doar prin eseu: Cioran, Eliade. M-am întrebat cine este e vină: Occidentul – care nu se apleacă asupra scrierilor din Est (exceptându-i pe ruşi) sau noi – pentru că nu suntem traduşi sau pentru că nu îi interesăm. Şi atunci mi-am pus întrebarea: ce ar putea interesa un cititor de pe alte meleaguri? Cu ce am putea veni noi, românii? A urmat un răspuns posibil: îi putem interesa cu miturile noastre. Acest răspuns a generat structura cărţii. Am încercat să combin miturile fundamentale ale românilor. Ca în baladă, apar ca personaje Mama şi nouă fraţi: Toma Alimoş, ciobanul din Mioriţa, prâslea, plugarul, poetul, fata… Mi-am pus întrebarea ce mit ar fi suficient de puternic pentru a străbate vertical această carte şi m-am oprit la „mitul eternei reîntoarceri”: fraţii sunt plecaţi în lume, iar Prâslea are misiunea de a-i întoarce acasă. Are loc o călătorie iniţiatică spre moarte. Mezinul ăi găseşte pe toţi, vii, până când ajunge la Poet –plecat în căutarea Cuvântului. Drumul de întoarcere îl face poetul, care ştie că fraţii săi au murit şi de aceea nu mai e interesat decât de legendele şi semnele lor. Romanul încearcă să ofere imagini asupra marilor teme, obsesii ale omenirii –moarte, iubire, destin – şi este intersectat de o metaforă gigantică a naşterii. Mama îşi povesteşte fiecare naştere şi are un gând nebun: acela de a stăpâni cerul prin zodii. Fiecare copil este născut în altă zodie. Şi totuşi, fraţii, deşi foarte diferiţi, au câteva nota comune: toţi au viziunea „pământului străveziu” (înainte de a fi întinat de păcat) şi au nostalgia originilor. De asemenea, fiecare încearcă să scrie o carte. Romanul este rodul muncii unuia sau altuia dintre ei. Eu semnez doar pentru conformitate.

Oana Cătălina Oprişanu: Se întâmplă ca autorul să se identifice cu unul dintre eroi. Vă regăsiţi ca personaj în carte?

Lucian Strochi: E greu de răspuns. Aş putea spune că „Mama sunt eu.” Dar cred că mă pot identifica parţial cu fiecare dintre personaje.

Oana Cătălina Oprişanu: De ce Cicatricea?

Lucian Strochi: Această carte a avut un destin interesant. A fost acceptată pentru a fi tipărită la Editura Cartea Românească. Cum însă titlul amintea de o rană, mi s-a spus că trebuie să-l schimb. (Asta se întâmpla evident înainte de ’89). Am numit-o Trandafirul albastru. Este cartea pe care am lucrat-o cel mai mult şi pot spune că am născut-o cu destule dureri. Numele ei se leagă şi prin destin, căci anul acesta am avut un prag. Cicatricea intră în mine, prin titlul ei dramatic şi adevărat.

Oana Cătălina Oprişanu: La terminarea unei cărţi vă încearcă un sentiment de neîmplinire, aveţi îndoieli, nelinişti?

Lucian Strochi: Niciodată nu ai certitudinea că ai scris o capodoperă. Fie care scriitor gândeşte şi scrie într-un tipar care e doar al său. O carte este o permanentă năpârlire: iei o pile nouă când ai scăpat de cea veche. În momentul în care pun punct, nu ştiu dacă o carte se termină vreodată. Te urmăreşte: E o cicatrice – amintirea unei răni. Şi totuşi, trebuie să te desparţi de cărţi, căci altfel nu s-ar mai putea naşte o alta, diferită.

Oana Cătălina Oprişanu: Aş dori să vorbim despre Lucian Strochi –omul. Văd că aveţi o colecţie de roci, vă pasionează?

Lucian Strochi: Sunt născut la Petroşani, într-o zonă deosebit de frumoasă, înconjurată de munţi. Muntele înseamnă şi rocă. Şi dacă dăm dreptul la existenţă tuturor regnurilor, trebuie să recunoaştem şi geologicului dreptul de a avea flori. Florile de mină, cu aspiraţia lor spre puritate, sunt născute la temperaturi şi tensiuni foarte mari, în condiţii dramatice. Omul trebuie să se înconjoare de frumuseţe. Îmi pac tablourile, timbrele, florile de mină, scoicile şi muzica – cu care sunt într-o relaţiei aproape intimă.

Oana Cătălina Oprişanu: Dacă v-aş întreba ce avere aveţi, care ar fi răspunsul dumneavoastră?

Lucian Strochi: Cărţile pe care le am sunt comorile mele. Am volume frumos autografiate (peste 2000) de la scriitori români şi străini. Mulţi dintre ei mi-au fost oaspeţi. Practic, am cunoscut personal pe toţi marii scriitori români, de la Zaharia Stancu încoace, cu o excepţie: Marin Sorescu. Aşa a fost să fie…

Oana Cătălina Oprişanu: Vă consideraţi un om fericit?

Lucian Strochi: Da, sunt fericit datorită unui lucru foarte simplu. Cum Realitatea nemţeană este scrisă în majoritate de tineri şi cum foarte mulţi dintre cititorii ei sunt tineri, mi-aş permite un sfat. Când eram adolescent, tata m-a întrebat: „Vrei să fii fericit?” Desigur am răspuns „da”. „Atunci când întâlneşti un om, a continuat el, gândeşte-te că acesta îţi este superior măcar în câteva puncte.” L-am ascultat ţi am aflat extraordinar de multe (exceptând cultura livrescă) de la oameni, mulţi „simpli”, căci respect foarte mult interlocutorul, indiferent de vârstă, sex, profesie. Deci, dacă vrei să fii fericit, respectă-ţi interlocutorul!

Oana Cătălina Oprişanu: Aş dori să spuneţi ceva care să ţină locul unei (temporare) încheieri.

Lucian Strochi: Vei găsi în roman un coşmar care a fost absolut real. S-a întâmplat imediat după ’77, când eram încă marcat de urmările cutremurului. Am visat că m-am prezentat ca donator la un Centru de recoltare a sângelui. Am fost întrebat dacă am avut hepatită. Am răspuns că nu. Asistenta se pregătea să –mi pună garoul. M-a întrebat ce profesie am. „Poet”. „Nu avem voie să recoltăm sânge de la poeţi.” M-am întrebat de ce: pentru că el este atât de rar, încât nici în momentele cele mai dramatice ale unei naţiuni el nu trebuie risipit, sau pentru că este atât de otrăvit de cafea, droguri şi imagini, încât poate deveni un pericol public… Imaginează-ţi o şară de poeţi. Este şi acesta un coşmar.

(REALITATEA NEMŢEANĂ, vineri, 8 noiembrie, 1996, p.7)