Istoria oraşului nu părea prea veche, numele îi venea de la un sat, Petros, aflat pe drumul spre Haţeg. De acolo se spunea că veniseră locuitorii actuali ai Petroşaniului, în urmă cu mai puţin de două sute de ani, se angajaseră la primele mine, când se descoperise importanţa cărbunelui, valorificarea lui industrială.

În realitate, oraşul trebuia să fie mult mai vechi, căci romanii, în drum spre Sarmisegetuza trecuseră prin defileul Jiului, se vorbea şi de un drum roman peste munţi, prin munţii Vâlcanului şi ai Parângului, dar, oricum, romanii trecuseră pe aici, spre nord.

Iar Băniţa, comună componentă a municipiului, tot la nord, era o cetate dacică. Deci, după alte semne, oraşul avea peste două mii de ani.

Oricum ar fi stat lucrurile, oraşul era înconjurat doar de munţi: la sud munţii Vâlcanului, despărţindu-l de Oltenia, la est munţii Parâng, la vest munţii Retezat, la nord Munţii Şurianul, la nord-vest munţii Poiana Ruscăi. Munţii erau atât de diferiţi încât păreau că fac parte din lanţuri diferite. Aveau toate culorile: cenuşii – la vreme de ploaie, albi – la vreme de iarnă, albaştri – vara, când se îngânau cu cerul, roz – în anume ceasuri ale amurgului, verzi – primăvara sau după o ploaie de vară, gălbui – dimineaţa, puţin înainte de răsărit.

Şi dealurile erau ciudate: când galbene sau maronii, când brune, când verzi, când negre. Uneori urcau cuminţi spre munte, alteori formau şei, măguri, cumpene.

Pădurile erau aşezate oarecum concentric, în brâie: la început dominau pomii fructiferi, merii, prunii şi cireşii sălbatici, ce acopereau poala muntelui cu o horbotă albă, de parcă erau nori nehotărâţi, iar munţii păreau mult mai înalţi, apoi mestecenii, formând aici adevărate păduri, fagii cu trunchiuri înşelătoare, de la alb la negru, dar cel mai adesea cenuşii, apoi brazii, verzi şi negri, uriaşi la început, apoi tot mai picerniciţi spre vârful muntelui, semn că pinul lua acolo locul molidului.

Urcat pe dealurile Parângului, vedeai şi salba de sălcii ce trăda curgerea Jiului de Est ce venea de la Petrila şi se unea, ceva mai jos de Livezeni cu Jiul de Vest.

Oraşul era extrem de întins, pe vremea copilăriei mele nu avea decât o stradă principală, de care se agăţau mai multe străzi perpendiculare cu ea şi paralele între ele.

Mai apoi, de-a lungul căii ferate s-a mai croit o şosea, o şosea de centură care se unea cu cealaltă la începutul Aeroportului.

Municipiul era o curiozitate: era după Bucureşti cel mai lung din ţară, plecând de la Băniţa şi până la Câmpu lui Neag şi măsurând peste 45 de kilometri; o altă ramură pleca de la Cimpa, apoi urma Lonea şi Petrila şi drumul se unea cu şoseaua principală lângă Gara Mică, la ieşirea din Petrila şi la intrarea dinstre nord în Petroşani.

După Petroşani urmau alte localităţi, majoritatea oraşe, unele cu peste patru zeci de mii de locuitori: Livezeni, Iscroni, Paroşeni, Vulcan, Lupeni, Uricani, Câmpu lui Neag.

Aninoasa şi Dârja nu erau pe axul principal, dar erau localităţi şi exploatări miniere.

Jiul era un râu curios, asta şi pentru că nu-l cunoşteam decât pe jumătate, poate nici atât.

Era un râu cinstit, vijelios, răsturnând la furie bolovani uriaşi, dar asta părea că se întâmplase în alte ere.

Nu făcea meandre, nu se revărsa perfid, surprinzînd oameni, animale sau culturi, peşti şi păsări.

Jiul curgea neostoit, întotdeauna învolburat, neguros şi mândru. Spăla faţa neagră a cărbunelui, făcând-o să strălucească. Nu găseai de aceea în el peşti sau nu ştiam noi pe unde să-i căutăm.

Nu-i ştiam nici izvoarele, căci în dreptul nostru era deja un râu falnic, pe care anevoie să-l treci cu piciorul sau chiar călare.

Nu-i ştiam nici afluenţii, parcă Maleia şi Baleia, Slătioara, iar dinspre Petrila, Gatul.

Mai târziu prin clasa a patra, am învăţat că avea şi afluenţi, unii cu nume ciudate precum Sadu, Motru, Gilortul şi Amaradia.

Faptul că Jiul nu avea peşti nu-i scădea din prestigiu, dimpotrivă, ne speria, era râul cel negru, care înconjura Iadul, şi iată, nimic nu trăia în el, nici măcar broaştele despre care se spune că apar oriunde este apă.

Dacă-l priveai de sus, de pe stânci, Jiul era un râu în spume, semănând cu o fâşie de mare, făcea necontenit valuri, valuri albe şi înspumate. Apoi am început să organizăm noi, copiii expediţii, cel puţin în susul Jiului de est, descopeream pâraie noi, care aveau aceleaşi nume cu vârfurile şi văile: Copăciosul, Chicerii, Taia, Roşia,Voievodul, Fetiţa, Sterminosu, Lolaia, Câmpşoara, Jieţul, Şasa, Lăpuşel, Izvorul, Stoinicioara, Tecanul, Polatiştea. Şi munţii dintre ape aveau nume ciudate:Păpuşa, Cărbunele, Setea Mică, Setea Mare, Gemănării, Ţapul, Chela, Capra, Buha, Prăvăţul, Mija, Slima, ca şi dealurile: Şesii, Seciu, Stoeniţa, Simsiori, Floarei, Crăpătura.

Erau puţine poduri peste Jiu, mai multe în defileu. Oamenii foloseau însă punţi, din cabluri de oţel peste care puneau dulapi. Doi oameni nu puteau trece în acelaşi timp pe punte: se aşteptau răbdători până când unul trecea, urma celălalt, îşi dădeau bineţe şi fiecare mergea mai departe în drumul său.

O singură dată s-a întâmplat să moară cineva traversând o punte peste Jiu, o femeie, dar şi despre ea s-a zvonit mai apoi că se sinucisese.

Jiul părea un râu fără izvoare şi fără vărsare. Dacă închideam strâns ochii, îl vedeam, după ce ferestruia munţii, coborând spre adâncul pământului, solidificându-se acolo, de parcă râul de cărbune din adâncuri l-ar fi atras tocmai din cauza micilor fragmente de cărbune pe care Jiul le purta cu el.

Era un râu magic, deşi nu purta cu el fire de aur pe care să-l ademeneşti cu blănuri de oaie, precum încercau oamenii în Strei, râu ce nu se întâlneşte cu Jiul, căci o ia spre nord, nu spre sud.

Nici gemând de peşti mari precum anume lacuri sau râuri mai mari despre care doar auzisem, nu avea nici plăji de nisip auriu pe care să păşeşti cu înfiorare cu tălpile goale şi care să-ţi fure tiparul trupului, când te întindeai cu ochii închişi, închinându-te păgân la soare.

Nu era nici limpede să vezi cum muşchiul verde iubeşte piatra şi o mângâie cu mii de filamente sau să se oglindească în el, ca într-o oglindă străină, libelula, albastră ca o bijuterie purtată de vreo ţarină sau vreo prinţesă merovingiană.

În anume nopţi visam şi credeam că Jiul e un râu circular, asemănător cu acel şarpe numit uroboros, care-şi înghite coada. Sau altfel spus: Jiul era un râu fără izvoare şi fără vărsare, adică fără început şi fără sfârşit, fără delte şi fără estuare, neamestecându-şi orgolios apele cu vreun fluviu sau cu vreo mare.

Nu ştiu de ce, dar în copilărie am crezut că arborii, pomii, copacii în general erau tot nişte animale, ba chiar, în unele cazuri, chiar oameni.

Totul era simplu: rădăcinile erau picioarele, trunchiul-trunchi, mâinile-crengile.

Rămânea problema capului, dar, privită de departe, coroana unui copac imagina şi ea un cap.

Apoi mai departe: scorbura era desigur gura, frunzele – urechile, florile – ochii.

Totul era atât de simplu, încât singura mea nedumerire era de ce oamenii nu văd toţi aceste lucruri şi de ce nu împart şi descriu copacii ca pe oameni.

Şi basmele îmi dădeau dreptate de vreme ce Făt-Frumos se putea naşte din tei sau din stejar, dintr-o ghindă, iar Daphne fugărită se transformase în dafin.

Şi apoi codrul era frate cu românul, salcia plângea la mormântul omului, stejarul era mândru, bradul veşnic tânăr şi pomădat de parcă se pregătea mereu de nuntă.

Apoi copacii ne însoţeau oricând şi pretudindeni, din leagăn sau pat, până la coşciug, uneori înmormântându-se chiar în locul nostru, împrumutându-ne trupul, când al nostru nu putea fi găsit cu niciun chip sau anunţând taine înfricoşate precum nunta, păzând porţile mirilor.

Până şi scoarţa lor era precum pielea noastră: netedă şi fină în copilărie, zgrunţuroasă, plină de riduri adânci, la bătrâneţe.

Auzisem că naşterea e dureroasă, că femeile chiar mor uneori la naştere şi atunci într-un vis am văzut cum oamenii lăstăresc, adică copiii se năşteau în prelungirea coapsei, pentru ca mai apoi să se desprindă de părinţi şi, tot atunci, în vis, am văzut că pomii iubeau ca şi oamenii şi atunci le apăreau pe braţe, adică pe crengi, flori şi fructe, uneori chiar înainte de apariţia frunzelor, iar când urau, se uscau; am văzut apoi desene ciudate din cărţi arabe sau orientale, cu oameni crescând din copaci şi mă gândeam dacă şi copacii se nasc din oameni, poate că aluniţele nu erau decât muguri ai unor copaci pe care cineva îi visase cândva, îmi iubeam copacii, într-un fel erau şi ai mei, tocmai pentru că erau ai nimănui; şi tocmai pentru că nu erau ai nimănui, erau cu adevărat liberi; oamenii era copaci şi copacii erau oameni şi mă gândeam la acele desene naive, dar pe care eu le credeam foarte adevărate cu arbori din care se năşteau oameni cu nume cu tot, am aflat că arborele acela se numeşte arbore genealogic şi tot arbore era şi arborele vieţii, cel care ne unea cu cerul.

Dar dintre toţi copacii cel mai mult iubeam mestecenii. Îmi spuneam că dacă există rai, atunci acesta trebuie să fie plin de mesteceni.

Îi găseam între păduri de brazi şi păduri de fagi, pe dealuri nesfârşite; păreau lumânări albe din ceara cea mai fină; păreau fragili, înveliţi mereu în feşe extrem de subţiri ca foiţa de ţigară, dar ei îngrijeau pădurile din jur, nu le lăsau să se usuce, crestam uşor scoarţa de mesteacăn primăvara şi beam ceaiul acela dulce şi acrişor totodată, credeam că beau apă vie şi apă moartă, sau elixir care mă va face veşnic tânăr, adică nemuritor, cuceream, prin mesteacăn, o nouă vârstă de aur, lichidul pe care îl beam era atât de limpede, încât nu părea de pe această lume, apa cea mai limpede părând tulbure în comparaţie cu el.

Multă vreme am crezut că mestecenii cresc doar acolo unde sunt îngropate comori, dar nu orice fel de comori, adică nu bani de aur sau de argint, ci cărţi.

Crescând, mestecenii separau albul paginilor din aceste cărţi de negrul tiparului, de aceea ei aveau, pe lângă alb, şi negru, la fel de pur şi de strălucitor.

Aş fi vrut să desprind uşor acele pagini de pe tulpina mesteacănului şi să le citesc, dar renunţam, fiindu-mi teamă ca nu cumva acele cărţi să fie scrisă în vreo limbă necunoscută pe care oamenii o folosiseră cu mult timp înainte de inventarea tiparului.

Mesteacănul era o mamă blândă şi îngăduitoare cu toate făpturile naturii, adăpostind în crengi şi pe frunze cărăbuşi de mai, furnici mărunte, negre şi roşii, buburuze, păsări pe care nu ştiam cum să le numesc, păreau vrăbii colorate, dar şi la picioare fragi bosumflaţi, mânătărci sprintene, hribi cu pălării rotunde, mai roşcaţi decât cei de stejar sau de fag, ierburi înalte şi toporaşi încercănaţi.

Visam, dar nu ştiam că visez. Mă urcam într-un copac, copacul mă păcălea întotdeauna, creştea odată cu înălţarea mea, ca şi cum creşterea lui ar fi depins de înălţarea mea printre ramurile sale, copacul era ciudat, creştea fractalic, adică îi creştea mereu câte o ramură la jumătatea unei ramuri, nu ştiam ce este un fractal, copacul, aveam să aflu mai târziu, era o dezvoltare fractalică în cruce, eu mă urcam fără frică în copac, cred că era un cireş, avea coaja lustruită, căutam cireşe, dar ele erau mult mai în vârf, le şi zăream, păreau negre, poate că aşa şi erau, am spus, copacul era ciudat, din el nu căzuse nicio cireaşă, să-mi dau seama ce fel sunt, dacă sunt sălbatice sau altoite, oricum trebuie să fie roşii sau aproape negre, urcam mereu, dar şi copacul urca cu mine, în ritmul meu, aşa încât se părea că stau pe loc, priveam în jos şi numai aşa îmi dădeam seama cât de mult urcasem, pământul dispăruse, în urma mea nu mai era decât trunchiul copacului, mereu bifurcându-se, nu ştiam nici dacă părăsisem cumva trunchiul principal, era un cireş uriaş, coborât din cine ce ştie ce basm sau din cine ştia ce cotlon întunecat al vreunui gând de-al meu, nu oboseam, îmi era doar sete, dar tot eu mă linişteam, nu-i nimic, cireşele ţin şi de foame şi de sete, ajunsesem aproape în nori, norii erau un fel de ceaţă umedă şi rece, aş fi vrut să strig, nu de spaimă, ci doar aşa, eram singur, atât de singur, încât nu vedeam nici gâze, furnici, albine, chiar păsări, până şi vântul se oprise, iar frunzele păreau de metal, nu se mişcau deloc, trebuie să urc, măcar până la fructe, îmi ziceam, trebuie să aflu ce fel de fructe sunt, nu eram sigur nici măcar de faptul că era un cireş, ştiam doar că are tulpina lustruită, fără să fie alunecoasă şi face nişte fructe mici, aproape negre sau chiar negre şi care aduceau mult cu cireşele, urcam fără să obosesc, dacă voi obosi, mă pot odihni, nu era nicio problemă, trunchiul pe care urcam rămânea destul de gros, aşa cum era de la început, nu se subţia de loc, asta însemna că arborele era foarte înalt, m-aş fi liniştit, dacă tulpina s-ar fi subţiat sau crengile, dar ele păreau că se îngroaşă mereu, adică pomul era mereu acelaşi, nu se schimba nimic, şi în acelaşi timp altul, căci eu urcam, era ca un fel de râu în care eu aş fi înotat, un râu ciudat şi el, căci era un râu vertical şi cel mai ciudat lucru era că nu-mi dădeam seama dacă râul curge în jos sau în sus, după cum nu ştiam dacă nu cumva copacul era cu vârful în jos, şi atunci urcarea mea ar fi fost de fapt o scufundare, nu obosisem încă, urcam la fel de agil şi egal, de parcă aş fi urcat pe o scară cu trepte egale, păream prins într-o capcană, nu ştiam însă cine pusese capcana: timpul, copacul, Diavolul, Dumnezeu; căzusem în capcană şi nu ştiam ce să fac, dacă să renunţ la urcuş sau nu, priveam în jos şi pământul nu se mai vedea, nu se mai vedeau nici norii, în curând va dispărea şi ceaţa şi atunci voi vedea poate stelele şi luna sau soarele, nu mai ştiam dacă e dimineaţa sau seara, busola mea o luase razna.

Apoi copacul a început să curgă, invers, ca şi cum ar fi coborât sau scufundat într-o fântână, crezusem o vreme că pomul meu era arborele vieţii şi că, dacă urcam mereu, într-un târziu voi ajunge în cer, eram curios dacă arborele era un cireş sau un brad sau poate un măr şi dacă vârful arborelui nu străpunsese Edenul, adică Raiul, vârful lui fiind pomul cunoşterii, era mărul, cu şarpele, cu Adam şi cu Eva.

Mai aveam puţin, aşa credeam cel puţin, când m-am trezit, afară era noapte, o noapte înstelată, eram deasupra unei ape uriaşe, copacul meu de argint să răsfrângea luminos în acel ocean, mă vedeam, până şi eu eram o stea, nu mai luminoasă decât altele, nu ştiu de unde aveam certitudinea că eu sunt acea stea, steaua mea nu era mai luminoasă decât celelalte, dar era totuşi a mea, mă trezisem de-a binelea şi fără vreun motiv am început să plâng, bleg şi în linişte, de parcă aş fi pierdut cu adevărat ceva.

(va urma)

Lucian Strochi