Dintre toate Ţările României (Ţara Haţegului, Ţara Bârsei, Ţara Loviştei, Ţara Oaşului etc.) cu siguranţă cea din urmă este cea mai misterioasă, paradoxală, plină de îngăduite şi neîngăduite minuni.

În primul rând pentru că, enigmatică, se ascunde privitorului care o identifică cu greutate, chiar şi pe hartă, deşi ştie că trebuie să fie undeva în Nord, în apropiere de un Maramureş la fel de ciudat, de românesc şi de pitoresc.

Ca un veritabil El Dorado, Oaşul se lasă greu cucerit, glisând parcă spre stânga sau spre dreapta, ca o ţintă vie, neliniştită şi capricioasă, dublându-şi, şi chiar triplându-şi, localităţile.

Prin urmare vom descoperi Halmeu şi Halmeu Vii, Livada şi Livada Mică, Gherţa Mare şi Gherţa Mică (aceasta, conform logicii oşeanului, trebuie să fie mai mare decât Gherţa…Mare!), Turţ şi Turţ Băi, Oraşul Nou şi Oraşul Nou Vii, Apa şi Lunca Apei, Medieşu Aurit, Medieşu Râturi şi Medieş Vii, Certeze şi Huta Certeze, Turulung şi Turulung Vii, Racşa şi Racşa Vii, Prilog şi Prilog Vii, Micula şi Micula Nouă.

Şi, dacă avem Livada, trebuie să avem şi Dumbrava, şi pentru că avem Dumbrava trebuie să avem şi Mesteacăn; iar dacă avem Mesteacăn, trebuie să avem şi Agriş: şi iarăşi, dacă avem Dumbrava, trebuie să avem şi Vânătoreşti, şi Aliceni, iar vânătorii din Vânătoreşti să treacă după vânat prin Noroieni şi Nisipeni, prin Valea Seacă şi prin Valea Mariei pentru a ajunge la Vamă şi în Păşunea Mare.

Şi iarăşi Oaşul nu putea avea ca reşedinţă un oraş care să se numească Satu Mare, aşa că ţinutul şi-a ales drept capitală Negreşti pe care l-a întărit cu titlul de nobleţe al Ţării, aşa cum a făcut-o şi cu Călineşti-Oaş.

Şi, ca deruta neofitului să fie totală, oşenii au împrumutat nume de aiurea sau le-au asemănat doar atât cât să te ducă gândul spre alte oraşe sau comune de departe, căci Medieşul aminteşte stăruitor de Mediaş, Moişeni de Moisei, Micula de Nicula, Odoreu de Odorhei, Raşca de Râşca, Turulung de Câmpulung, Româneşti de Români şi Romaneşti şi de Romanaţi.

După cum, risipite prin ţară, se mai găsesc destule sate comune sau chiar oraşe numite Mesteacăn, Vama, Negreşti, Livada, Porumbeşti.

Cât despre numele Ţării, el este cu adevărat enigmatic, căci poate veni de la latinescul os, osis, cu sensul de os sau de sâmbure, din elinul oasis, oază, din albanezul avash, însemnând încet sau liniştit sau din maghiarul havas adică munte, din sanscritul aşadhi (plantă) şi poate din maghiarul varos, ce a dat românescul oraş. Un r se poate pierde uşor, mai ales în pruncie…

Dar cred că oşeanul şi-a reconstruit numele ţării cu migală, literă cu literă, aşa cum se cuvine la o întemeiere.

Adică mai întâi O – rotund ca o pâine sau ca un zid de cetate, apoi A – prima literă a oricărui început, scară spre cer şi la urmă acel enigmatic Ş, pe care îl poartă apele şi şarpele – şi el simbol al începutului, dar mai ales al infinitului, atunci când se închide pentru a redeveni rotund, aşa cum se întâmplă cu miticul uroboros.

Oaşul stă sub obsesia rotundului pe care îl regăseşti uşor în perlele pictate pe ceramica de Vama, în vultoarea ce spală covoare, lâna, hainele grele, întărind culorile sau albind până la un dureros alb albiturile, perlele-mătănii din clopul flăcăilor şi din podoaba de cap a mireselor, cea mai sofisticată podoabă, semănând când cu un coif al unui luptător din nisipurile fierbinţi ale unei Asii deloc imaginare, când cu o zeitate incaşă sau mayaşă sau bumbii din pieptarul fetiţelor.

Obsesia rotundului o regăseşti chiar şi la casele cele noi din Certeze, cu ferestre rotunde ca nişte hublouri de…submarin, amintire a unei mări ca va fi fost cândva şi pe aici.

Dar, cel mai bine, rotundul, cercul adică, se împlineşte în roţile fecioreşti frenetice şi în dansul mătrăgunei, al milostivei, dans păgân pe care îl ştiu cel mai bine codrii cei veşnic înverziţi, dans iniţiatic, purificator, încărcat însă de o tulburătoare şi provocatoare trezire la feminitate, dans pe care tinerele fete îl practică din nevoia de a scăpa de teama de gol şi de sterilitate.

Culorile Oaşului sunt roşul – viaţa adică, culoarea sângelui, a vinului, a pârgului din mere, a amurgurilor nostalgice; galbenul – argila, lutul – element primordial, dar şi de legătură între lumi – , un fel de mortar înconjurând şi mângâind lemnul şi fierul, culoarea sânzienelor, zâne ce încoronează la figurat şi la propriu tinereţea; verdele – din frunza ce aminteşte de codrul drag tot românului şi albastrul bine temperat, un mierâu, cuvânt binecuvântat, ce îl descoperă cuceritorii de noi spaţii pe care şi le revendică (mie – râu), albastrul ce care îl găseşti strecurat în biserici, învelind tandru casele, împletind cer şi apă şi mirosind a infinit ca o floare albastră a lui Eminescu sau a lui Novalis, ce trebuie să fie trecut prin Oaş, într-una din existenţele lor nepământene.

Peste tot şi peste toate tronează albul, ce întăreşte orice culoare, aşa cum albul margaretei înroşeşte macul şi înălbăstreşte cicoarea într-un vas de lut dintr-o natură statică.

Discret şi nobil, intransigent şi decisiv rămâne la urmă negrul, ca o limită, necesar pentru a tăia lumina din întuneric şi pentru a o face văzută, dar şi ca o altă faţă a vieţii, moartea, nedorită, dar acceptată ca ceva firesc şi care ordonează universul.

Oşeanul a descoperit şi exploatat lemnul până la ultima sa fibră.

Replica vegetală a umanului, lemnul îl însoţeşte pe oşean în toate trecerile şi punţile fundamentale, neexistând moment esenţial în care cei doi să nu se întâlnească, de la lingură la fluier, de la leagăn la copârşeu, de la poartă la icoană, de la roată la gard, de la toacă la biserică, de la troiţă şi cruce de mormânt la roată de moară sau casă.

Lemnul e cald, trăieşte şi după moarte, se modelează după sufletul fiecăruia, nu are răceala de gheaţă a sticlei şi nu este necruţător şi dur precum fierul.

Lemnul nu are decât un singur rival, care îl învinge constant, dar vremelnic, doar în mai: sâmbra. Sâmbra oilor.

O irumpere brutală, explozivă a vieţii în natura naturata, a mitului în istorie şi nu invers cum încercăm mereu.

O neobişnuită familie de cuvinte: sâmbra, sâmbrie, sâmbătă, sfântă umbră, sâmbure, însâmbrare. Poade şi sân şi osânză. Sigur nu: osândă.

O casă cu păreţi ca o părere, căci stâlpii casei sunt copacii pădurii, (acei stâlpi vii de care vorbea Baudelaire în Corespondenţe?), iar duşumeaua nu e lut duşmănos, e iarba unei poieni, acoperişul fiind ceriul serin.

Acolo are loc o dreaptă judecată şi o dreaptă măsură măsurată, nu printr-o apa clepsidrei sau nisipul nisiparniţei măsurându-se timpul, ci prin laptele oilor, căci doar laptele poate măsura timpul cosmic, galactic.

Măsurarea laptelui e o ciudată anticipare a unui viitor cert, bazată pe încrederea omului în om şi a omului în animal.

Vorbele ţin locul scrisului, căci scrisul zboară şi doar vorbele, grele, aspre, cinstite, de neclintit, rămân.

Se plăteşte simbria, se însâmbrează oile, se osâmbresc păstorii.

Răbojul e la loc de cinste, se stabilesc semne noi şi vechi, de parcă s-ar reconfirma un alfabet străvechi şi s-ar reinventa pe loc unul nou, complementar.

Oaia – animal divin, căci numele ei nu conţine decât vocale – , are de astă dată, paradoxal, un rol secund, colectiv, de figuraţie.

Bărbatul e cel care cucereşte, întemeiază, gospodăreşte, într-un cuvânt, uneşte şi domină, domină şi domneşte.

Acum şi aici, la sâmbra oilor, se consolidează şi se întemeiază familii, se spală cele rele, se adună cele bune.

Participanţii primesc carne de berbec la proţap, cea mai bună carne din lume, pe care o adorau şi zeii, sătui de nectar şi ambrozie.

Dar ca o culme, într-o rotire desprinsă parcă dintr-o spirală cosmică, apare dansul, poate engrama cea mai de preţ a oşeanului.

Dansul nu e doar un arabesc, o caligrafie a trupului prin aer, ci tropot sălbatic, de cavalcadă. Pământul e bătut pentru a răspunde cerul.

Cine a gândit şi spus versuri ca acestea: „Dă cu piciorul-n podele / De-acolo să iasă stele!” îl va fi sfătuit pe Eminescu să scrie: „Un cer de stele dedesubt /Deasupră-i cer de stele…” şi va fi scris şi alte versuri, ca acestea: „Dă cu picioru-n iarbă / Lumile să fiarbă”.

Curios sau nu, în supremă dezlănţuire dionisiacă, oşeanul operează cu instinctul estetic şi dreptul moral, aplaudând şi sancţionând: Unde joacă om frumos / Creşte iarba-n loc pietros. / Unde joacă om urât / Se topeşte iarba-n rât.”

Pentru că dansul este şi un basm al clipei şi în basm triumfă întotdeauna binele şi frumosul…

Soră cu dansul e ţâpuitura, strigăt extatic, proverb, zicere, aforism, cugetare, adevăr surprins şi cuprins în doar câteva silabe, iute ca fulgerul şi de neîntors tot ca fulgerul, arcuş pe grumazul ceterii, cuţit şi săgeată, inimă şi rărunchi.

Iar Ţurai ţurai şi ţurai poate rezolva convingător apriorismele kantiene ale spaţiului şi timpului, căci e infinit pur, obţinut prin multiplicare, aşa cum numai oglinzile paralele şi Brâncuşi au reuşit să-l surprindă.

Pentru oşean, văicărelile munteneşti ale unui Conachi pline de oftaturi balcanice sunt de neînţeles, după cum şi expresivele tăceri moldave, ce vin dintr-un alt nesomn, cel sadovenian.

Oaşul e sud-american prin temperament şi ar merita un Gabriel Garcia Marquez care să-l nemurească, ca pe un nou Macondo.

Când un poet spunea că o claie de fân este un monument efemer şi etern care vorbeşte despre frumuseţea femeilor acelui loc, comparând claia cu sânul şi demonstrând că o claie dintr-o zonă a ţării nu va semăna cu alta dintr-o altă zonă, avea dreptate, măcar dacă ne gândim cum se clădeşte o claie: jos bărbatul aducând, adunând şi zidind pale de fân ca pe un cuib al dragostei, iar femeia, sus, netezind, rotunjind, echilibrând construcţia, după forma ideală a sânului ei, ce a împrumutat forma până şi cupei de vin, de otravă sau de sânge.

Se cuvine să vorbim şi despre casa oşeanului, loc unde boreasa şi boresarul, soţia şi soţul întemeiază lumi viitoare: casa e veche, de lemn, redusă la esenţe: nimic în plus, nimic în minus, totul pentru odihnă, pentru regele somn, căci munca se desfăşoară afară, la soare.

Pentru că nu a putut s-o facă străvezie, oşeanul şi-a vopsit casa în risipire de albastru, cu acoperiş de păiuş sau şiţă.

Un japonez ar lăuda simplitatea şi funcţionalitatea casei oşeanului, după cum un olandez ar aprecia faptul că oşeanul îşi consideră casa doar o prelungire sau o ezitare a naturii surprinsă într-un moment de neîngăduită tandreţe.

Portul e unic şi nu poate fi descris în cuvinte, ci trebuie admirat cu măsură, în linişte şi în detalii, ca pe o adevărată operă de artă.

Să ne întoarcem acum la Ţara Oaşului într-o largă panoramare.

Vama nu se găseşte la hotare, cum se obişnuieşte, ci chiar în centrul Ţării, semn că Oaşul e centrifug, exportând oameni muncitori şi serioşi, valori, frumuseţi şi centripet, împrumutând de la alţii ce i s-a părut lui mai demn şi mai frumos. Ca un adevărat stup.

Vama nu vămuieşte, ci filtrează şi certifică.

Cuvine-se câteva gânduri bune şi turţului, care are dreptul la o marcă înregistrată, la un nume doar al lui, sfântă băutură care nu e nici palincă, nici horincă, ci mai degrabă apă de viaţă, cum zic perifrastic şi sublim francezii la ţuică.

Cunosc, nu doar din legende, un celebru băutor rus care învingea orice băutură, chiar şi vodca sa natală, dar care a fost răpus de turţ, rusul exclamând admirativ, a salut, a recunoaştere: O, sănătate!

Părăsim Oaşul, minunaţi încă de temeinicia numelor, trecând prin Cămărzana, ce trebuie să fie Cămara zânelor, oprindu-ne în Negreşti-Oaş, tot mai mândru şi devenit cu adevărat o capitală şi îndreptându-ne spre Sighet prin Certeze, ce rimează cu metereze şi aminteşte de ceteră, instrument divin, pe care, dacă zeii l-ar fi cunoscut, ar fi frânt naiul lui Pan şi lira lui Orfeu pentru a asculta doar glasul acestei viori cu suspin de om şi glas de înger, cu muget de fiară şi clinchet de îmbobocire de floare şi de fată.

Uneori marginea nu e limită, ci deschidere supremă. Cu spatele la munţi şi cu faţa spre Ucraina şi Ungaria, Oaşul se deschide doar celor însetaţi de iubire de frumos.

Turistului grăbit şi dornic de superlative, Oaşul îi oferă amfiteatrul natural de la Huta-Certeze, Pietroasa cu Sfinxul Oaşului şi cu staţiunea Luna-Şes, fântânile cu borcut din Valea Măriei, Certeze şi Bicsad, stejarii multiseculari din pădurea Tuba, lacurile de la Mujdeni şi Călineşti-Oaş, raiul tăcerii de la Şălătruc, sate străvechi, din secolul al XIII-lea, grota de sub dealul Conja, teiul de peste 800 de ani de la Cămărzana, fântâna lui Pintea Viteazul de sub Dealul Mare-Prilog şi câte altele.

Oaşul profund nu are însă nevoie de asemenea argumente, ci doar de un gând bun şi de o privire curată…

Lucian Strochi