Himera – ilustratie de George Romila

H, h
Himera

Cine-a văzut o himeră
Ştie că nu-i efemeră.
Născută din Echidna şi  Typhon
Are cap de leu, trup de capră berberă
Şi coadă de dragon.
Belerofon
A ucis himera de pe cal înaripat,
Înfigând, ca într-o pungă,
În gură-i, o ţeavă lungă
De fier,
Din cel căzut din cer,
Cu capăt de plumb ce s-ar fi topit
Şi-abia atunci monstrul ar fi murit.
Pentru cine iubeşte şi speră,
Animalul de pază e o himeră;
Cei însetaţi de real,
Vor spune: himera nu este un animal,
Ci mai multe schisme,
Proiecţia unei prisme
De cuarţ, uriaşă, aşezată
Pe dată, pe loc, în mijloc
De menajerie, să ştie,
Fără să se sperie,
Himera e unicul, nu e o serie;
Cei însetaţi de ştiri şi de amintiri,
Vor gândi alene:
Himera este o lene
A ochiului sau, dimpotrivă,
Ca o sublimă derivă,
O curgere prea rapidă,
De privirile noastre, avidă;
Cei însetaţi de cuvinte,
Vor zâmbi cuminte,
Cu cugetare-nţeleaptă, dreaptă, bătrână:
Himera este singura fântână;
Cei însetaţi de himere,
Vor spune,
Cu bucurie, nu cu durere:
Himera este, pe bune,
Singura realitate posibilă;
În lumea ce se naşte mereu
Şi mereu piere
E un destins, străveziu, curcubeu.

Lucian Strochi