Mândru haiduc rămânea doar Stelică, poştaşul, despre care se spuneau atâtea legende, că nu le-ai fi putut cuprinde într-o singură carte. Figura lui m-a urmărit multă vreme şi mult mai târziu, gândindu-mă la vremurile de acum, am scris despre Stelică o povestire. Inutil să vă spun că nimic din ce am scris nu este adevărat; adevărată e doar imaginea lui Stelică şi închipuirea mea:

„Nu toţi cei care poartă uniformă sunt soldaţi. Tata spunea că cei de la Căile Ferate sunt o a doua armată. Purtau, e drept, şi ei uniforme. Bleumarin. Cu linii, cu petliţe roşii, cu stele argintii. Impiegaţi, şefi de tren, simpli acari, şefi de gară. Purtau uniforme şi poliţiştii. Dar cea mai frumoasă uniformă mi se părea cea a lui Stelică, poştaşul. Trecea zilnic pe la noi, aducându-i tatei ziarele. Aveam, la poartă, o cutie verde, cu o fantă prin care intrau foarte bine ziarele. Stelică le introducea cu grijă prin deschizătură, apoi striga, scurt şi ferm, ca un sergent major, o singură dată: „Pooştaaa!” şi pleca mai departe. Era mereu grăbit, răspundea de câteva străzi, încăleca pe bicicletă îndemnatic, ca un adevărat cavalerist şi pedala energic câteva zeci de metri, până la următoarea adresă.

Din nou comanda-strigăt „pooştaaa”, din nou descălecatul şi încălecatul bicicletei, apoi, mult mai departe şi mai stins „poştaa”, până când, la a cincea sau a şasea casă, nu-l mai auzeam.

Strada noastră era liniştită: în afară de Stelică îl mai auzeai pe Mutu (cine îi pusese porecla?) strigînd cât îl ţinea gura „Lapteleee!” şi, mult mai rar, cam o dată la două săptămâni, „Geaamuri” -pe care un geamgiu saşiu îl cânta inimitabil.

Mai trecea, şi mai rar, poate o dată pe lună şi un tocilar, ce ascuţea cuţite şi foarfeci, care însă nu striga, ci trecea o bucată de fier peste piatra de polizor, stârnind un geamăt metalic, de gater şi scântei care produceau un freamăt neobişnuit printre puşti şi printre gospodine.

Era uimitor câte cuţite sunt într-o gospodărie şi cât de repede se tocesc ele. Pentru o jumătate de oră strada semăna cu o scenă de război sau de revoluţie populară, cu femei înarmate cu zeci de cuţite, unele semănând cu baionetele adevărate (cuţitele de înjunghiat porcul), altele, mai fine, ce aduceau cu penele din aripile unui vultur de argint.

Tocilarul era tăcut, dar priceput, nu glumea, lucra îndârjit, avea multă treabă; cuţitele slinoase, ruginite, tocite străluceau toate, la sfârşit, de parcă erau noi.

Dar nimeni nu-l putea detrona pe Stelică. O dată pe lună intra şi la noi în casă, pentru pensia bunicii.

O punea să semneze pe cartonul cuponului de pensie, cu o mişcare rapidă îndoia cartonul, îl rupea apoi exact pe jumătate, o jumătate rămânea la el, jumătate îi rămânea bunicii, apoi, cu un gest sigur, sălta geanta uriaşă, de piele roasă şi lustruită de atâta purtat, care înghiţea totul: ziare, reviste, cupoane, bani, abonamentele de radio; geanta se deschidea singură din curea, Stelică prindea banii elegant, cu doar două degete, bancnotele albăstrii, le numără rapid, unu-doi-trei-patru-cinci-şase, atât de rapid, de parcă ar fi vrut să nu ştie nimeni câţi bani îi dă el bunicii, apoi ofta uşor, deschidea tacticos un alt buzunar, unde avea „măruntul”, acum mişcările sale deveneau mult mai lente, şovăitoare, gânditoare, până când bunica îi spunea mulţumesc.

Stelică se înviora atunci brusc, sălta din nou geanta care acum i se părea mai uşoară, dădea peste cap paharul cu invariabila afinată (acelaşi gust, aceeaşi dulceaţă, aceeaşi culoare de ani şi ani de zile), apoi bea delicat cafeaua, schimbând chiar câteva vorbe amabile cu bunica, bunica îi zâmbea, Stelică ofta din nou, de data asta pentru că era obligat să plece, ritualul acesta se repeta fără nici cea mai mică modificare în fiecare lună, pe data de 24, indiferent de anotimp, la aceeaşi oră, scena era atât de previzibilă, încât aş fi putut spune cu uşurinţă: uite acum se va uita la ceaşcă, acum oftează scurt, acum va zâmbi bunica, acum Stelică se va ridica oftând a părere de rău.

Între timp în cartier se răspândise o molimă: toţi copiii colecţionau timbre. De fapt colecţionau tot ce era imagine imprimată pe o bucată de hârtie: de la ambalajul ciocolatelor cu lapte sau Pitic până la timbre cu Alexandru Ioan Cuza, de la etichetele de pe ceaiul rusesc până la cutii de chibrituri sau pozele cu actori celebri.

Dar, oricum, timbrele erau vedetele. La mare căutare erau cele cu animale, apoi cele cu flori, cu reproduceri de tablouri. Urmau în ordinea preferinţelor scriitorii (aici intrau şi oamenii de ştiinţă, medicii, geografii, speologii, navigatorii, oamenii politici – nu-i prea deosebeam noi), sporturile de vară şi de iarnă, evenimentele istorice.

Cel mai puţin se colecţionau timbrele care nu aveau imagini, doar cifre sau desene extrem de abstracte. Căutate erau timbrele din Rio Muni, Sahara Spaniolă, Ifni, apoi timbrele din Laos, China, U.R.S.S., Cehoslovacia, Germania Democrată.

Timbrele din Anglia, Danemarca, Belgia nu ne prea plăceau, pentru că erau cam aceleaşi, cu chipul regilor şi reginelor şi doar cu culori şi valori schimbate. Vânam plicurile, le încălzeam la abur, timbrele se desprindeau apoi uşor, le uscam, le presam ca pe plante, le puneam în cărţi, mai rar în clasoare sau albume.

Stelică era, şi la acest capitol, magicianul. Mă anunţa din timp: „Astăzi ai un plic cu un timbru frumos.” Suficient ca să-l urmez până acasă, lăsând baltă prieteni, jocuri, interese.

Nu era om rău: se bucura şi el de bucuria noastră. Nu ştiu dacă era căsătorit, dacă avea sau nu copii. Oricum, îi plăceau mult copiii şi nu era deloc deranjat de insistenţa de bărzăune a acestora.

De sărbători, intra vesel pe stradă, agitînd câteva plicuri şi noi imediat formam un adevărat cortegiu: nu se putea ca cineva să nu primească o scrisoare sau măcar o felicitare. În primăvară, Stelică a fost sancţionat, fiind promovat la sediu, la birou. Salariul era ceva mai mare, dar nu se compara cu micile atenţii, rotunjirile din pensii, care, cumulate, însemnau destul de mult, poate încă două salarii.

În locul lui veni un bărbat la fel de tânăr, dar ursuz şi mirosind tot timpul a spirt medicinal. (Probabil pentru a masca alte mirosuri, tot alcoolice).

Noul poştaş era distant şi distrat, pierdea adesea corespondenţa, întârzia cu o zi-două plata pensiei.

Mie mi-a pierdut odată o recomandată care, într-un fel, mi-a hotărât destinul.

Participasem la un concurs şi ieşisem câştigător. Trebuia să mă prezint în data de …, la ora…, pe strada…

Recomandata am primit-o peste mai bine de o lună de la data expedierii ei, când totul se terminase. Aş fi putut câştiga finala, ceea ce mi-ar fi schimbat, cum spuneam, destinul. Aş fi urmat o altă şcoală, în alt oraş, aş fi avut o altă profesie.

M-am hotărât atunci să mă fac poştaş. Unul, cel puţin la fel de iubit ca Stelică. Am urmat liceul P.T.T. şi am fost repartizat la Oficiul Poştal Nr. 1 din oraş. Aveam ocazia să devin chiar Diriginte, dar am refuzat, spunându-le clar: „Vreau să fiu poştaş!”

Au crezut probabil că era vorba de bani. M-au repartizat într-un sector greu, aflat undeva la marginea oraşului. Aveam mult de umblat, case puţine, distanţele mari, oameni săraci, teren accidentat, pedalatul îţi scotea sufletul pe dealuri, drumurile erau adesea noroioase, numai câteva erau asfaltate. Dar, când eşti tânăr, ce mai contează toate astea!

Populaţia din sector era destul de tânără. Asta însemna pensii puţine, nici douăzeci, abonamente la presă şi mai puţine.

În schimb, aveam multe scrisori, telegrame, felicitări, mandate, colete, avizări şi reavizări.

Totul a început printr-un accident stupid. Plouase mult cu o zi înainte, un camion lăsase urme adânci pe strada Dealului, terenul era lutos, am derapat cu roata din faţă şi, încercând să-mi redresez bicicleta, am scăpat într-o baltă zoioasă, geanta.

Bineînteţes că geanta a căzut exact cum nu trebuia, adică cu deschizătura în jos, udându-mi toată corespondenţa.

De vreo trei luni locuiam singur într-o garsonieră închiriată, m-am dus repede acasă şi am întins pe jos toată corespondenţa, să se usuce.

Am desfăcut toate plicurile, unele s-au desfăcut singure, lipiciul era slab, am salvat întâi scrisorile, apoi ziarele şi revistele. Era luni, din fericire nu aveam mandate, scrisorile erau cele mai importante.

Din păcate, majoritatea scrisorilor erau scrise cu cerneală, scrisul devenise aproape ilizibil şi atunci mi-a trecut prin minte să rescriu scrisorile, imitând cât mai fidel scrisul originar. Erau peste treizeci de scrisori, am lucrat toată ziua, toată noaptea şi abia pe la ora cinci a doua zi dimineaţa am isprăvit treaba.

Plicurile le-am spălat pur şi simplu; am refăcut doar scrisul de la destinatar-expeditor; timbrele, ştampilele erau în regulă, aşa că nimeni nu a bănuit nimic. Copiasem identic conţinutul scrisorilor, respectasem aidoma stilul preţios al studenţilor, candorile unor domnişoare, cuvintele cam din topor ale unui soldat în termen, inclusiv o scrisoare tristă, ce anunţa un iminent deces.

Atunci mi-a venit ideea. Ce-ar fi să citesc zilnic scrisorile pe care oamenii şi le trimit unii altora?

Apoi a venit şi cealaltă idee. Dacă aş putea să ajut cu ceva oamenii…? Uneori veştile sunt prea dure, formulările prea brutale, adevărurile – adesea de nesuportat.

Aşa că m-am pus pe treabă. Cititul corespondenţei îmi lua cam o oră, o oră şi jumătate. Redactarea scrisorilor dura mai mult, vreo patru-cinci ore. Mă simţeam cel mai fericit om din lume: ştiam tot ce se întâmplă în cartier, ştiam când şi cum să-i ajut pe oameni, mă simţeam util şi puternic, în primul rând pentru că ştiam ceva ce nimeni nu ştia.

Precizez că, în toată această perioadă, nu am obţinut nici un avantaj material, că nu am comentat cu nimeni conţinutul vreunei scrisori.

Cel mai greu era cu scrisorile de despărţire. De obicei era vorba de un băiat aflat în serviciul militar care scria unei fete o scrisoare de dragoste, iar fata între timp se iubea cu un altul. Aveam avantajul că doar eu ştiam adevărul: adevărul de pe stradă şi cel din scrisori.

Răspundeam băieţilor cu tact, atenuând şocul. Uneori le sugeram chiar să încerce să obţină o permisie. Făceam însă în aşa fel ca totul să fie neclar, ambiguu, să nu vină băiatul acasă şi fata să-i spună: „Eşti nebun? Când ţi-am spus eu să vii acasă?!?”

Eram atent, foarte atent şi atunci când era vorba de boală şi de moarte. Scrisorile mele au făcut mult bine tuturor. Pot spune liniştit că sunt naşul secret al multor cupluri. Pot spune că am amânat multe morţi. Am picurat în scrisori, prin cuvinte meşteşugite, elixir de viaţă lungă şi de sănătate. Le-am redat oamenilor speranţa, bucuria de a trăi.

Poate că ceea ce scriu seamănă cu o laudă, dar acesta e adevărul.

Poate că e numai o impresie, dar mi se părea că oamenii din cartierul meu erau acum mai frumoşi, mai senini, mai luminoşi.

Rândurile mele au fost, luni de zile, pentru oamenii din sector, un adevărat panaceu.

Desigur, după legile reci, seci, dure ale justiţiei eram vinovat. În primul rând pentru violarea corespondenţei. Dar pun şi eu întrebarea: Poate fi învinuit cineva că a vrut să facă bine? Mi se va răspunde că am greşit şi pentru că m-am substituit lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu face, oricât ar părea de ciudat acest lucru, numai bine. Pentru că el, Dumnezeu trebuie să fie balanţa, echilibrul, cumpăna dreaptă între bine şi rău.

Mărturisesc şi faptul că cititul şi scrisul deveniseră pentru mine un adevărat drog. N-am acceptat, în toată această perioadă la care mă refer, nici un concediu de odihnă sau medical, n-am avut nicio întârziere, nicio abatere de la regulament.

Pur şi simplu îmi era frică să nu vină altcineva şi să-mi răpească scrisorile, corespondenţa mea.

Ar fi multe de spus despre această perioadă. Mă încerca o sfântă beţie, o înaltă milă, o bunătate şi o cumsecădenie pe care cred că o încearcă doar îngerii, sfinţii, martirii.

Mă simţeam mai uşor, parcă pluteam, nu oboseam niciodată, micile răutăţi ale oamenilor treceau pe lângă mine fără să mă atingă.

Mărturisesc însă că în două rânduri mi-am încălcat promisiunea de a face numai bine.

Prima dată a fost când i-am scris o înfocată scrisoare de dragoste doctoriţei de circă. Era o domnişoară în floarea vârstei, se credea cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, inaccesibila, intangibila.

Dacă ar fi fost vorba numai de ea şi de părerile ei, ar fi fost cum ar mai fi fost. Dar ea dispreţuia oamenii, îi ura, pentru că veneau la o consultaţie. Îi ura pentru că erau săraci, pentru că erau bolnavi, pentru că erau bătrâni. (Nu mă contrazic: cartierul era într-adevăr în majoritate format din tineri, dar la doctor ajung de obicei bătrânii).

Scrisoarea trimisă doctoriţei a fost o capodoperă epistolară. I-am scris tot ce credeam eu despre ea, dar cu semnul plus. Portretul rezultat semăna mult cu autoportretul pe care şi-l imagina permanent doctoriţa. Am greşit când i-am cerut o întîlnire la ora şase la ceas, în centrul oraşului. Era locul unde se întîlneau îndrăgostiţii autentici. E drept că am semnat scrisoarea: Un admirator tăcut, dar sincer.

Orbită de orgoliu, de prea buna părere despre propria-i persoană, doctoriţa a stat mai bine de două ore la locul întâlnirii până să plece, neconvinsă că admiratorului ei nu i s-a întâmplat un accident regretabil, refuzând să accepte că i s-a făcut o farsă, tocmai ei, cea care dispreţuia atât de mult bărbaţii – o mărturisea adesea în public – şi care, iată, la primul semn din partea unui bărbat –şi acela fără identitate- se grăbise să vină la o întâlnire, expunându-se tuturor privirilor.

A doua oară s-a întâmplat când un bărbat însurat a început să-i scrie scrisori de dragoste unei adolescente credule. Am fost necruţător: i-am trimis junei o scrisoare în care el, bărbatul matur, îi scria unei prietene mai vechi despre ea, tânăra, asigurînd-o că nu e vorba decât de o aventură de o seară. Ca şi cum ar fi greşit scrisorile.

Tânăra şi-a revenit, iar craiul n-a putut înţelege niciodată ce s-a petrecut de fapt. Atunci mi-am dat seama cât de periculoase pot fi scrisorile, cât de mult cred oamenii în scris.

Devenisem şi eu un magician, diferit însă de Stelică, lui nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să facă ce făcusem eu. M-am hotărât să renunţ. Mersesem mult prea departe. Destinul oamenilor trebuia să fie cel hărăzit de zei, de destin, nu cel modificat de mine, de intervenţia mea.

M-am hotărât să demisionez. Iată de ce vă trimit, stimată Doamnă Dirigintă, această scrisoare semideschisă. Sper că mă veţi înţelege. Am încălcat, ştiu, legea. Legea ca lege şi legea umană, nescrisă, neinclusă în vreun cod. Poate că voi fi pedepsit. Poate că merit să fiu pedepsit.

Dar vă asigur, stimată Doamnă Dirigintă, că tot ce s-a petrecut, tot ce v-am scris e purul adevăr. Mâine mă voi muta din oraş. Dacă vreţi să mă ajutaţi, spuneţi tuturor că mi-am dat demisia, pentru că a trebuit să mă mut în alt oraş, unde am primit o moştenire. Sau că trebuie să îngrijesc de cineva grav bolnav. Sau ceva asemănător.

Vă promit că mă voi îndrepta spre o altă meserie, mult mai puţin periculoasă.

Aş dori ca aceste rânduri să rămână, dacă e posibil, micul nostru secret. Ştiu că un secret presupune şi complicitate, dar asta e situaţia. Dumneavoastră decideţi.

Până atunci,

Cu cele mai sincere urări de bine şi de sănătate,

Paul

(va urma)

Lucian Strochi