Într-o epocă (literară) în care dislocarea, fragmentarea, colajul, aparenta lipsă de măsură (metrică) par suverane, a te întoarce la formele fixe ale poesiei e un gest de mare temeritate, pe care puţini poeţi şi-l mai asumă.

Ca poezie de formă fixă în 14 versuri, sonetul supravieţuieşte în acest secol 21 prin două form(ul)e, devenite canonice: sonetul italian, cu două catrene şi două terţete (terţine) şi cel englez, cu trei catrene şi un distih. În plus, sonetul italian e realizat în endecasilabi, în vreme ce sonetul englez în decasilabi. Sonetul englez e rar folosit la noi, singura realizare notabilă rămînînd uluitoarea operă a lui Vasile Voiculescu, în timp ce sonetul italian (petrarchist) devine forma predilectă a sonetiştilor români. (Sonetul francez realizat în dodecasilab, rămîne o variantă a sonetului italian).

Există varii explicaţii pentru acest act de istorie şi critică literară, dar cred că două lucruri au impus această stare de fapt: în primul rînd posibilităţile interne ale limbii române, mult diferite de ale limbii engleze, (cu majoritatea cuvintelor bisilabice) şi tirania versului popular, realizat cu un minim tradiţional de 7 silabe; cu 3 silabe în plus e greu să realizezi un vers clasic, pe cînd cu 4, în cazul endecasilabului, lucrurile se schimbă radical, admiţîndu-se chiar cezura, într-o structură de 5 plus 6 silabe… În al doilea rînd e vorba de o tradiţie culturală care ne apropie mult mai mult de fraţii noştri peninsulari decît de insularii Albionului ce par atît de puternic separaţi (din toate punctele de vedere) de bătrînul continent.

Am amintit toate acestea pentru a încerca o încadrare a sonetistului Mihai Merticaru, între cei peste 300 de poeţi care au „exersat” sonetul, (Gh. Cardaş inventaria, în Cartea sonetelor româneşti, 1933, aproape 200!), ce ne propune aici şi acum 70 de sonete italiene, într-un volum intitulat Arca lui Petrarca, titlu sugestiv, chiar dacă unii i-ar reproşa autorului o rimă intenţionată într-un soi de şaradă-paradă (ca să intru în jocul poetului).

Trebuie să mai spunem că Mihai Merticaru e un poet pe deplin afirmat, volumele sale anterioare (între care Vânătoare princiară, 1992, Catedrală de azur, 1994, Scriere cuneiformă, 1997, Întâlnire pe pod, 2003, Imperiul lupului, 2006) probînd o ironie subţire, un spirit florentin, dar şi o virtuozitate remarcabilă, abia ţinută sub control. Prin urmare, rigorile şi chingile sonetului disciplinează un spirit rebel, dionisiac, aducînd în vers – măcar formal – apolinicul de care avea nevoie pentru un echilibru indiferent ( fizic vorbind!) absolut necesar.

Fantezia poetului e inepuizabilă, poetul aglomerind intenţionat enormităţi concrete sau abstracte: „ …o navă/ Pluteşte burduşită cu topaze” sau, în acelaşi sonet, (al recunoştinţei): „Plouă peste tot cu antonomaze”.

În alt sonet mişcarea şi indecizia sunt argheziene: „Urcai în ceruri sau tocmai coborai?” pentru ca, la fel de ironic, în acelaşi sonet (cu aureolă) să dea replica unei imagini clasice – juna Rodica a veselului Alecsandri: „Păşeai prin rouă-n blănuri de hermină”.

Ironia de care tot vorbim este prezentă pretutindeni.

Iată doar două exemple, fără alte comentarii: „Când deodată o poruncă sfântă / / Trimite înger blând care îşi cântă: / -Nu eşti mulţumit cu a ta femeie? / Fii Pygmalion şi fă o Galateee!” şi „Stau şi mă tot întreb din a cui vină / Rătăcim amîndoi printre ruine, / Cine a reuşit să ne dezbine / De parcă ne-am afla în carantină?”

Uneori tonul devine aspru, dramatic, expresia memorabilă, chiar dacă, pentru contrast, imaginea cosmică devine, din abstractă, concretă (ca la Eminescu) şi chiar casnică (v. Marin Sorescu): „Sus latră stele ca nişte căţele / Jos, pe pământ, prin oraşe şi păduri / Urlă sinistru haite de lupi suri / De se-ngălbenesc cele imortele.// Urlete ţâşnesc din mii şi mii de guri, / Se zbenguie neruşinate iele, / Galaxia-i movilă de surcele. / Câte ţi-s date-n Univers să înduri!”

Invenţia lingvistică a poetului este remarcabilă, cel mai adesea cu bune rezultate pentru poesie şi se manifestă pe două planuri: primul, mai facil, prin introducerea unor termeni neobişnuiţi pentru demnitatea discursivă a sonetului: şarpantă, tura-vura, nemţeşte, frunzos, seismică etc.; al doilea – prin inventarea unor cuvinte (mai rar), precum: „…ne înzeie”, muguriada, sau a unor sintagme surprinzătoare, inedite, gen: „turmă de dileme”.

Unitatea tonului şi a lexicului este asigurată în interiorul fiecărui sonet, nu şi la nivelul ansamblului, poetul adoptînd adesea un limbaj ultramodern, a cărui rezistenţă urmează a se va verifica în timp (problema reală a oricărui neologism, de altfel).

Departe de a fi un sfîrşit de drum, o clasicizare şi canonizare a poetului, aceste sonete ale lui Mihai Merticaru prevestesc o operă… inprevizibilă, unde efortul poetului este acela de a-l face uitat pe profesor, gramatica poeziei fiind alta decît o ştiinţă incoloră, inodoră, insipidă, demnă de a fi predată candidaţilor ce vor să-şi încerce norocul la Academia de Poliţie.

Oricum acest volum de sonete este o etapă necesară, nu şi suficientă pentru creaţia unui poet totdeauna dispuus să-şi depăşească admirabil condiţia, sărind – cum ar spune un alt poet – „mult peste umbra lui”.

În acest patinaj artistic care este actul petic, lunecînd pe gheaţa subţire, de oglindă a poeziei, „Arca lui Petrarca” reprezintă necesare „exerciţii impuse”, cele care probează, în primul rînd, o maturitate poetică incontestabilă.

Lucian Strochi