Iconarul IOAN POPEI, născut la 15 iulie 1954 la Agapia, „recidivează” la Casa Prieteniei Neamţ – Champagne – Ardenne (după expoziţia deschisă în perioada 15 decembrie 1992 – 15 ianuarie 1993) permiţând publicului să ia contact cu o artă mai puţin cunoscută (ca execuţie), extrem de preţioasă (şi aş spune „de neproductivă” – o icoană trecând prin aproximativ 40 de operaţii până în final).

Dacă în expoziţia anterioară remarcam „arta de caligraf, minuţia, credinţa şi iluminarea”, precum şi „luminozitatea” icoanelor ce păreau „ferecate” în aur şi argint, acum artistul şi-a „întunecat” paleta, icoanele sale par cu adevărat vechi (nu învechite). Interesant e faptul că iconarul pleacă de la bucata de lemn (de tei sau de paltin) bătută de ploi, de soare şi de timp şi, în funcţie de configuraţia ei, îşi alege „subiectul”.

Predomină Maica Domnului, Iisus Christos (pantocrator), dar şi sfinţii (Ioan, Gheorghe, Mihai, Nicolae, Petru). Dramatismul icoanelor sale nu provine din subiect (are o singură „Răstignire – e drept, remarcabilă), cât din intensitatea pe care o emană portretele, din hieratismul trupurilor şi al mâinilor. Paleta pictorului s-a restrâns la culorile fundamentale (roşu, albastru, verde), aurul e aşternut acum parcimonios, interesează reflexele, nu bogăţia, sugestia, nu lumina.

Icoanele lui Popei se cer privite la lumina lumânării, deci în biserici.

Impresia asupra privitorului e covârşitoare, obţinând de la acesta un sentiment religios, o coparticipare la o rugă divină.

Nu ştiu care va fi evoluţia ulterioară ca „pictor” a lui Ioan Popei; ca „iconar” însă, e, de pe acum, imbatabil.

Lucian Strochi