Şi un ultim vis. Era o iarnă ciudată, cu o zăpadă fierbinte şi roz. Noaptea bătuse crivăţul şi pământul se descoperise pe alocuri.

Eram într-o vale între două dealuri, cu vârfuri dezgolite, de stînci roşietice, aproape simetrice.

Zăpada era îngheţată, alunecai pe ea, totuşi afară era cald, nefiresc de cald, de parcă am fi fost în plină vară. Nu vedeam totuşi soarele, poate se ascunsese după unul dintre cele două dealuri.

Încercam să urc pe dealul din stânga, eram mai aproape de el, vroiam să văd până în depărtare, de la înălţimea lui.

Nu puteam urca, dealul era gheaţă sau poate sticlă.

Încercam mereu, dar nu reuşeam deloc să urc panta aceea.

M-am descălţat, era atât de cald, încât nu purtam pe mine decât o pânză destul de largă, aşa cum poartă dervişii.

M-am gândit să înconjur dealul, poate că voi găsi o pantă mai puţin abruptă.

Nu ştiu de ce, înconjurat de atâta alb şi roz, mi se părea că sunt mic, cât o furnică, pierdut în acea imensitate. Ca şi cum aş fi fost pe o banchiză imensă sau în plin deşert.

Vroiam să ajung în vârf. Acolo stâncile roşii păreau să-mi aducă liniştea.

Dacă îmi încordam privirea vedeam chiar un şuvoi alb, o cascadă minusculă, practic un izvor care pleca chiar din vârful acelui deal; părea un vulcan, dar care nu revărsa lavă, ci apă de izvor, limpede fără îndoială, dar care devenea alb din cauza căderii, aşa cum se întâmplă cu orice cascadă.

Tălpile mele se lipeau acum altfel de acea zăpadă neobişnuită, dacă era zăpadă, ca şi cum ar fi fost ventuze, zăpada era fierbinte, poroasă, semăna şi nu semăna cu nisipul, îmi învelea laba piciorului, dar nu era formată din milioane de particule, ci omogenă, rezistentă, elastică.

Am început să urc, atent, grijuliu, în spirale largi, vroiam să ajung în vârf, nu avea importanţă în cât timp aveam să reuşesc acest lucru.

Îmi simţeam greu capul şi uriaş, cât o baniţă, disproporţionat faţă de restul trupului, aşa cum e la copii.

Nu vorbeam, nici nu ştiu dacă ştiam măcar să vorbeasc, dar nu vorbeam, în primul rând pentru că nu aveam cu cine să vorbesc.

Eram singur, întotdeauna eşti dingur, chiar dacă într-o ascensiune te simţi legat de o coardă de cineva care este deasupra sau dedesubtul tău.

Soarele era ascuns după deal, sau cel puţin aşa credeam eu atunci, dar lumina era destul de puternică, urcam mereu în spirală, la început m-am gândit că voi aluneca atunci când mă voi întâlni cu cascada, cu izvorul, dar nu s-a întâmplat aşa, dimpotrivă, acum vedeam mai bine vârful dealului, pentru o clipă vârful mi s-a părut pistilul unei flori uriaşe, o floare cum nu mai văzusem până atunci, ceva între cală şi orhidee, cală pentru că tot dealul părea o singură petală şi orhidee pentru că mai exista cel puţin o petală diferită de cealaltă, de celelalte, în dreptul cascadei, a izvorului adică.

Pistilul avea forma unei construcţii de termite, înalt, ca un trunchi de con rotunjit, cu destule protuberanţe, cum mai văzusem la destule flori, o clipă m-am gândit dacă nu cumva pistilul era lipicios, dacă nu cumva eu eram atras ca o insectă de acel pistil lipicios, atâta doar că eu nu veneam în zbor, ci mă târam, era o târâtoare, deocamdată zăpada roz era mai puternică, din vârful dealului nu venea niciun miros ademenitor, de nectar, de ceva dulce, uşoara adiere avea un miros destul de vag, mirosind uşor a lapte dulce, dar şi a scutece de finet ale unui nou-născut.

Am ajuns în sfârşit în vârf, aproape de vârf, puteam să-l îmbrăţişez, să mă sprijin în el, să nu alunec cumva, mă temeam să alunec, panta era abruptă, dar netedă, nu m-aş fi rănit, teama era alta, ca nu cumva să fiu nevoit să refac drumul deja făcut, nu ştiu dacă aş mai avut putere pentru o nouă ascensiune, mă ţineam cu putere cu ambele mâini de stânca aceea roşiatică ce imagina vârful, stânca era parcă şi mai fierbinte, se vede că lipsa zăpezii conta totuşi, izvorul era exact în vârf, mă înşelasem, apa nu era deloc limpede, aşa cum crezusem, ci alburie, semănând cu apa de var sau mai degrabă cu albuşul uni ou ceva mai vechi, nu era uşoară, aşa cum e apa de izvor ci leneşă, lipicioasă, grea, densă, ca mierea sau ca laptele, am privit în jos, încercând să-mi apropii cât mai mult depărtările: nu vedeam soarele sau norii, cerul părea dizolvat în zăpada aceea roz, aşa cum văzusem cândva la mare, când cer, ţărm şi apă se uniseră într-o ceaţă lăptoasă, roz şi multă vreme nu s-a putut distinge nimic, aşa era şi acum, priveam spre celălalt deal, era într-adevăr simetric cu cel pe care mă aflam, mă gândeam că e un peisaj imposibil, fantastic, natura nu lucrează niciodată cu asemenea simetrii, priveam în vale, eram de fapt pe un al treilea deal, cel care le susţinea pe primele, simetricele, apoi o uşoară delivelare, de parcă acolo pământul ar fi fost lovit de un meteorit minuscul şi acesta făcuse un crater mic, eram pe un gheţar uriaş, numai că, lucru ciudat, gheţarul era concav, rosese celelate dealuri sau munţi şi acum el era un deal uriaş, aşa se explica simetria, am zâmbit, am realizat că acum luam cunoştinţă cu principiile mari ale universului, spirala pe care o făcusem cu puţin timp în urmă şi simetria; departe în vale la poalele dealului se zărea vag o pădure întunecată, poate că era de molid, un păienjeniş de umbre adunate măiestrit.

Eram înconjurat tot mai mult într-o ceaţă groasă, aşa încât, atunci când am încercat să privesc în direcţia opusă, n-am mai zărit nimic.

Încercam să înţeleg ce e cu mine, cum de ajunsesem singur până aici şi de ce, încercam să mă leg de timp, realizam că eram undeva într-un timp suspendat şi credeam că, dacă timpul îşi va relua curgerea, totul avea să se schimbe, să revină la normal, mă încerca o spaimă teribilă, siderală, nu ştiu de ce mi-a venit să spun asta, brusc mi s-a făcut o sete teribilă, care îmi ardea măruntaiele, aş fi vrut să beau un butoi dintr-o dată, să ajungă mai repede apa în stomac, în intestine, în fiecare celulă, mi-a fost frică să mă desprind totuşi de gurguiul dealului chiar şi cu o mână, să iau în căuş acel lichid, care tot apă trebuie să fie, să-mi sting setea aceea ce-mi anula parcă fiinţa, îmi sleia creierii şi-mi năclăia gândurile, am îngenunchiat cu grijă şi am băut, aşa cum fac fiarele, doar cu limba şi buzele, buzele mi se umflaseră parcă, de dorinţă, fremătând de nerăbdare, am supt apa, acel lichid dulce, dens, alburiu, aducând mult a lapte, poate că era chiar lapte şi atunci m-a fulgerat un gând, eu sugeam, eu eram doar un prunc neajutorat, dar cine îmi era doica, aş fi putut răspunde simplu: natura, eram fiul ei, mă adăpam direct de la sânul ei, dealul nu era decât un sân imens, asta explica simetria, celălalt deal era sânul drept, uşoara denivelare era de fapt ombilicul, asta explica într-un fel chiar consistenţa lichidului pe care îl băusem, iar zăpada roz nu era decât pielea unei tinere femei, natura se metamorfozase, era o alegorie, mama noastră a tuturora şi care acum era doar a mea, simţeam urieşescul şi tocmai asta mă făcea mic, tot mai mic, mă contopeam cu natura, dizolvându-mă în ea, laptele acela ar fi putut fi un venin care să mă dizolve începând cu din(l)ăuntrul meu, nu mai conta, încercasem o clipă astrală, fusesem pentru un moment măreţ, unic şi irepetabil, doar eu şi natura, oricum îmi potolisem setea, era bucuros, mulţumit şi mă încerca somnul, trebuia totuşi să cobor la poatele dealului, la baza sânului, am început să fac acest lucru, coborând la fel de prudent, într-o spirală întoarsă, când m-a fulgerat un al doilea gând: dacă acea tânără femeie în care se întrupase natura era chiar mama?

M-am trezit zâmbind şi murmurând cuvântul, de parcă l-aş fi auzit şi pronunţat pentru prima oară: mama…

Sfârşit

---

Postfaţă

Mi-e greu să apreciez cărei specii literare îi aparţine această carte.

Nu e – sunt sigur – un jurnal, deşi întâmplările, amintirile, rândurile sunt (oarecum!) structurate cronologic.

Nu e o carte de memorii, pentru că sunt mai mulţi naratori şi prea multe perspective.

Nu e şi nici nu şi-a propus să fie o monografie a unei perioade sau a unui spaţiu.

Restrângând, prin repetate negaţii, ce nu e această carte, mă resemnez să cred că aş putea spune despre ea că este un bildungroman şi, în mare măsură, asta şi este.

Am vrut să văd câte amintiri mai păstrez din primii opt ani de viaţă, dar nu am reuşit decât flash-back-uri, analepse, plonjări în memorie, dar şi prolepse, amintiri din alte perioade, existând ciudate corespondenţe dintre primele mele amintiri, ale unei copilării certe şi celelalte, din adolescenţă, din tinereţe sau chiar de la maturitate.

Am încercat să retrăiesc câteva impresii, emoţii, aventuri lingvistice, surprinzându-mi – necenzurat – gândirea de copil, ingenuitatea, curiozitatea, nevoia de a şti cât mai mult(e). Multe din obsesii au devenit pagini literare mai târziu.

Sunt un luptător şi îmi recunosc doar doi adversari redutabili: timpul şi cuvântul.

Cuvântul întemeiază, încuviinţează, numeşte, dă rost acestei lumi, iar timpul consacrează aceste întemeieri şi întrupări.

Sunt multe iniţieri prin care am trecut, ultima fiind chiar scrierea acestor rânduri.

Nu am polemizat cu nimeni, decât cu mine însumi. Atunci când aprecierile asupra unei persoane au fost, cât de cât negative, i-am schimbat acesteia numele, uneori până la nerecunoaştere.

Copilăria mea, amintirile mele coincid în proporţie covârşitoare cu amintirile oricărui copil; nimic spectaculos şi totul e spectaculos pentru că ingenuitatea, candoarea, uimirea sunt maxime la această vârstă.

Am încercat şi un proces de reiniţiere, o dializă a sângelui amintirilor. Am încercat să-mi văd acţiunile de atunci, din perioada 1950-1958 cu ochii adultului, dar am încercat şi să retrăiesc delicii rare, frăgezimi diafane, imagini necosmetizate, imagini pure şi primare, cuvinte moi, nespuse până atunci, adică până la data rostirii lor în premieră.

Niciodată nu mi-am forţat atât de mult trecutul. A fost ca într-o noapte cu fulgere permanente, noaptea străduindu-se să devină zi, sfidând chiar legile naturii.

Uneori aceste fulgere se împleteau şi se despleteau, împiedicându-mă să ajung acolo în întuneric, unde se cuibăriseră emoţii şi spaime, triumfuri şi nedumeriri.

Uneori însă, un cuvânt, o sintagmă, o remarcă, o imagine au devenit pretext pentru operele mele de mai târziu.

Sunt şi unele repetiţii. Le-aş fi putut elimina cu uşurinţă la corectură. Dar m-am răzgândit: de câte ori nu reluăm, modificând infinitezimal, schimbând sau nu receptorul, o amintire, o povestire, un simbol?

Lucian Strochi