MARCEL CHIRNOAGĂ sau CONFESIUNEA RETORICII

MarcelChirnoagaArta lui MARCEL CHIRNOAGĂ invită la un dialog complementar. Temele, subiectele, referinţele, sursele (atunci când nu provin din folclorul autohton) sunt livreşti şi europene: Cidul, Rilke, Dante, Blake.

Barocul (un clasic călcat pe bătătură) însemnând atât involt, cât şi metamorfoză, îl împinge spre zonele muzicalului şi arhitecturalului.

Non retorismul graficii sale îi permit artistului o plonjare în adjectivarea fantastică. O fantezie dictatorială perfect ritmată îi oferă matematicianului soluţii elegante, calofile chiar, nu prin reducerea la absurd, ci prin redescoperirea modulului.

Există desigur şi un dialog plastic între Marcel Chinoagă şi H.Bosch sau F.Goya.

Uneori gravura îi permite artistului român o ilustrare aproape literală a unui vers (v. Nichita Stănescu: „Creierul scotea din el mâini.”

Alteori protestul pare direct şi explicit. Marcel Chirnoagă polemizează cu stereotipiile noastre culturale: vede taurul nu doar ca pe un simbol al forţei oarbe punând între parantezele coarnelor moarte şi destin, ci şi ca pe un simbol al zborului (v. Boul Apis). Boul devenit doar piele (fără os) se metamorfozează într-un liliac. Calul –mit devenit prin eufemizare simbol diacronic (de la terimorf şi psihopomp la principiul prim al vieţii) are la Chirnoagă accepţii ambivalente, sincrone.

Metamorfoza e adesea îngheţată (v. „Zborul” său –aripă, cap de iepure, picior de cal), tocmai atunci când fluiditatea cerută de imaginar e maximă. Din Rilke nu alege pagini celebre: nu-l interesează nici Elegiile duineze, nici Sonete către Orfeu, ci Povestea iubirii şi morţii Stegarului Christoph Rilke.

Căţeii pământului au picioarele Colosului din Rhodos; sunt ilustrate până şi expresiile pur verbale („când o zbura porcul”).

Într-o lume a fardului, a Total-colorului, Marcel Chirnoagă impune cu dezinvoltură grafica; într-o lume cucerită mintal şi plastic de nonfigurativ, Marcel Chirnoagă reabilitează desenul.

Un artist total – neliniştit şi neliniştitor. O mândrie a oricărei culturi.

O confirmare că fantasticul există ca o categorie estetică ce poate cuceri orice formă de artă, da la literatură la muzică, da la dans la gravură.

Lucian Strochi