1971: IRIMIE STRĂUŢ – ORA ALBĂ

irimie-strautUltima carte a lui Irimie Străuţ, „Ora albă” conturează mai ferm profilul unui scriitor cu o remarcabilă ştiinţă a versului: spun asta şi mă gândesc la versurile primului ciclu, „Rug de stele”, versuri calofile, amintindu-se de sonetele lui Codreanu sau de acelea cu vag iz elegiac ale unui Virgil Carianopol: „Vii erup în refuz de transplante /Irizări distilate din plante /Şi renaşte în gest reversibil/Trainic trunchi dintr-un codru posibil”. (Seva bărbăţiei).

Dincolo de tăierea corectă a versului, de lucruri spuse „plăcut”, aştepţi surpriza, dar uneori ea vine prea greu, poetul e furat de melodie (de altfel una din coordonatele poeziei lui Străuţ este tonul baladesc, de „cântec şoptit”, al versurilor sale).

Remarcabilă acea „Sarabande, salamandre”, bijuterie de artizan, care spune ceva şi după muzică: „Sarabande, salamandre /Jocuri crude-n înnoptare/Ne despoaie de durere/Sarabande, salamandre”. Irimie Străuţ este un grafician, adept al contrastului alb-negru, contrast puternic, sugerând dureroase tăieri într-un reflux infidel al memoriei.

Cuvântul naşte emoţia, imaginea o păstrează. Poetul refuză jocuri gratuite, totul se vrea vibraţie, este vibraţie prin precipitare.

Imaginile sunt şocante, versuri se vor spuse dintr-o dată,”gâfâit”, cu sintagme biciuind parcă inerţia ochiului indiferent: „Norii sfărâmau privirea /Paraşuta se destrăma…”. Imaginile danteşti din „Dincolo de mit” se prelungesc în strigăt: „Iar oamenii de lemn / Umblă acum/Cu mâinile şi/Picioarele retezate /Şi cu feţele/Pârjolite”.

„Oraşul interzis” este, fără îndoială, cel mai izbutit ciclu din volum. Metafora e densă, descriptivul nu dăunează aici: „Salamandra din fiecare/Trecea prin cleştele inimilor/Fără somn/ Şi era ucisă şi renăştea/De la unul la altul/Zvârcolind visele.” Poetul realizează în „Oraşul interzis” un alt contrast, mult mai dinamic: gestul inocent al prim-planului şi violenţa surdă a fundalurilor: „Când albina de plumb i-a muşcat verde /Urechea /A întins degetul gândului s-o alunge.” (Vagonetarul).

Fiecare secundă din acel august fierbinte din Lupeni 29 se vrea frescă, se dilată spaţial. „Când s-au atins pe ochi/Sângele a explodat în ei /Şi trupurile s-au chircit/Îmbătrânind şi năruindu-se/Ţărână/ De-o vârstă cu pământul”. (Fraţii).

Irimie Străuţ ne oferă un alt Lupeni 29, al prim-planurilor, în care fiecare chip devine pecete, fiecare gest devine simbol.

Memoria e acum necruţătoare, doar ea şi ura pot inventaria atât de exact amănuntul: „Sub splipătul piscului de oţel/Crescut din baionetă /A zărit ochi de mină/Fără felinar/ Gura puştii şi s-a refugiat în rotundul ei.”(Contopirea). „Finiş” încheie de fapt acest ciclu, în care imaginea însăşi e sfâşiată, pecete a unui cataclism total: „Unde-i scăparea?/Peste tot foc/Numai picioare încremenite în goană/Pământul alunecă/Fug copacii /Spre munţi/ Aerul se năpusteşte verde…”.

Dincolo de această frumuseţe bărbătească a versurilor din atâtea poeme, întâlnim şi versuri plate, cenuşii, metafore fără relief: „Amintirea-i trezeşte vâslind din aripi…” sau „Dar nici un pas ,nici un ecou/Nu le răspunde:”

Irimie Străuţ e un poet care se caută, se caută mereu cu încăpăţânare şi de multe ori se găseşte. Versurilor aeriene din primele cicluri, perfecte formal, dar care trec pe lângă tine(am auzit atâtea versuri frumoase, vai!), le opune materialitatea, teluricul versurilor din „oraş patriarhal”.

De la mişcarea amplă, de la respiraţia largă de la început, la gestul crispat, respiraţia întretăiată din final.

Din păcate, observaţia că „poeţii nu sunt critici buni” (de atâtea ori infirmată aiurea), are aici justificare. Alături de poeme remarcabile,citabile, notabile, cu puţin curaj chiar antologice pentru un anume gen de poezie, câteva mostre de poezii slăbuţe, obosite, refuzându-şi de la bun început cititorul.

O mai judicioasă cenzură interioară, o mai perfectă „rotunjire” a ciclurilor se impune cu necesitate, căci Irimie Străuţ este departe de a fi ceea ce se cheamă „poet al primelor vise”, ci se vădeşte un poet cu un larg registru tematic, şi cu o uşurinţă a condeiului care, oricât de circumspecţi am fi, mai mult îl ajută, decât îl defavorizează.

În fine, o remarcă, de data asta „extra muros”: lăudabilă iniţiativa poeţilor petroşăneni, sau formaţi aici, de a scoate cărţi în tiparniţele din Petroşani, Un gest care pune multe…

Lucian Strochi

(STEAGUL ROŞU, Petroşani, 1971)