Mulţi îşi închipuie că te duci la mină, le spui ălora: „Gata, m-am hotărât, mă fac miner. De mâine vin la lucru”– şi, gata, eşti miner! Nu-i chiar aşa: trebuie să fii întâi ajutor de vagonetar, apoi vagonetar, ajutor de miner. Trece oleacă de timp până ajungi miner. Eu eram miner de unsprezece ani. Aveam aşadar destulă experienţă şi faptul că lucram de peste opt ani în aceeaşi mină mă făcea să cred că o cunosc bine. Ortacii ziceau chiar:

„Păi nea Cutare – adică eu – poate să umble prin mină cu ochii închişi.”

Şi chiar aşa şi era, că doar nu-i mare diferenţa între a umbla prin mină cu ochii închişi sau deschişi. Eram şef de schimb şi mă cheamă odată unul:

„Nene, nu ştiu ce poznă e la mine. Veniţi să vedeţi.”

Mă duc. Când colo, ce să văd: în faţa noastră, şarpele. Se crăpase peretele din faţă, de presiune.

„Nu-i a bună, îmi zic, să ne retragem. Fugi, Vasilică, mai spun. Te ajung şi eu din urmă.” Băiatul se uită la mine, dă să zică ceva, mă încrunt şi vreau să zic şi eu ceva. Dar el mă ghiceşte şi fuge. Eu trebuia să mai rămân, să văd dacă se mai poate lucra aici – şi cum – sau, dacă nu, atunci trebuia să iau uneltele băiatului. Băiatul, încă crud, îl cam speria mina. Se obişnuise numai cu munca.

Cum stam eu aşa şi mă socoteam, se hurducă în spate stratul. Mă înghite un nor de praf. Tuşesc, tuşesc, până văd stele galbene, de parcă îmi bătuse cineva cuie în cap, tuşesc până se mai linişteşte praful. Se linişteşte praful şi eu văd că m-am prins în capcană.

Acuma nu-mi părea rău după mine, puteam să mor şi n-aş fi fost primul, dar chiar aşa, să mă prostească mina ca pe un oarecare? De asta-mi părea rău. Ce-aveau să zică oamenii de mine? M-am pus să aştept, că tot nu aveam ce face. Am stins şi lampa, să-mi rămână cât mai mult aer şi am început să mă gândesc la toate. La mine, când eram copil, la taică-meu – Dumnezeu să-l ierte – , că om bun mai era, la maică-mea, cum bocea ea pe toţi fraţii mei – eu eram ultimul în viaţă acum, dacă nu aveam să mor şi eu – şi zicea „Ioane, Andrei, Ştefane, Mihai, Vasile, Grigore, cum v-aţi duuuus şi m-aţi lăsaaat.” Că aşa zicea, la fiecare mort îi adăuga şi pe ceilalţi.

„În loc să mor eu, că-s mai bătrână, muriţi voi. Cine m-a blestemaaat?” Nu plângea, cânta parcă. Aşa avea să zică şi de mine acum: „Ioane, Andrei, Ştefane, Mihai, Vasile, Grigore, Petre, cum te-ai dus şi m-ai lăsat…?” Pentru ea, fiecare din noi eram de fapt acelaşi fiu, muream şi înviam şi singura schimbare erau numele acestea de străini pe care le punea în cântec: Ioane, Andrei, Ştefane, Mihai, Vasile, Grigore, Petre. Sau poate nu aveam să mor acum. Vasile s-a dus să-i anunţe pe ceilalţi, ceilalţi s-au dus după ajutoare.

Mai rău e că aici nu aveam prea mult aer, era o galerie nouă, laterală, i-o dădusem lui Vasile aşa, de probă, să-l văd cum merge şi singur şi noroc că era harnic. Coperişul se prăbuşise aşa, cam vreo douăzeci-treizeci de metri să zicem, nu aveam cum să-mi dau seama prea bine cât, numai după bubuitură, dar nu fusesem prea atent atunci, putea să fie şi mai mult chiar şi un om scoate cel mult zece tone pe post şi erau vreo mie de tone, poate mai mult, poate mai puţin, aşa că ar fi trebuit să lucreze o sută de oameni o zi, sau un om o sută de zile sau şase oameni, câţi puteau lucra, vreo două-trei săptămâni, poate mai mult, poate mai puţin.

Aer aveam pentru trei-patru zile cel mult, aşa că, atunci când aveau să mă descopere, aveam să fiu demult mort. Cel puţin bine că eram întreg, mă puteau scoate oamenii aşa cum eram, mă putea plânge cine ar fi vrut.

Eram totuşi liniştit, nu-mi era frică de moarte, auzisem că moartea ar fi o femeie în negru, care vine şi-ţi bate la uşă şi tu-i spui „intră”, că nu ştii cine e, dar nu mai ai ce face, e prea târziu atunci şi ea ţi se aşează pe inimă.

Acum cel puţin dacă era aşa în negru aici, eu n-aveam s-o văd şi ca să ajungă la mine trebuia să treacă prin blocul de cărbune prăbuşit şi să vină odată cu salvatorii, aşa că mă gândeam că poate scap. Dar dacă l-a prins prăbuşirea şi pe Vasilică? De Vasilică mi-ar fi părut rău, era încă crud, nici nu iubea încă mina şi cum să mori dacă n-ai iubit încă? Uite, mi-am zis, mai am patru zile. Pe urmă ori scap, ori crăp. De foame şi de sete nu mor eu patru zile. Aşa că atunci am timp să mă gândesc la toate. Îmi părea rău că nu aveam briciul la mine. O să-mi crească barba zilele astea şi dacă o să mor, va trebui ca altul să mă bărbierească. Şi asta nu-mi plăcea. Nu m-am dus niciodată să mă bărbierească frizerul. Ce, eu mi-s ciung? Şi dacă nu m-a bărbierit nimeni viu, mort n-aş fi vrut nici atât. M-am gândit şi la nevastă, deşi nu aş fi vrut să mă gândesc la ea. Nu că nu mi-ar fi fost dragă. Dar ştiam că avea să mă plângă, să mă facă de râs.

Femeia mea plânge altfel decât alte femei, nu ştiu cum să vă spun. Şi apoi nu-mi place să văd pe cineva plângând. Îndată mă bucşesc şi pe mine lacrimile. Şi frumos mi-ar sta cu lacrimile în ochi? Îmi mai rămânea copilul: nu ştiu dacă pentru el aveam ceea ce se cheamă dragoste. Cred că era mai mult un soi de curiozitate, ce va mai face, cum se va mai descurca şi multă bunăvoinţă. Sau poate era mai mult decât atât, dar nu-mi dădeam prea bine seama de asta.

Am auzit atunci zgomotele. La început înăbuşite, surde, de pâslă. Nici nu-mi dădeam seama de unde vin. Şi cine erau. M-am gândit la duhurile ascunse ale minei, de care vorbeau atâta minerii cei mai bătrâni. Nu le văzusem, nu le auzisem vreodată, poate că aveam să le văd, să le aud, acum. Nu erau duhurile.

Nici salvatorii nu puteau să fie. Brusc, mi-am adus aminte de o altă poveste, tot veche, a unui miner ce scăpase dintr-o prăbuşire. Auzise timp de trei zile glasurile salvatorilor săi. Îi blestemase pentru încetineala cu care lucrau, pentru faptul că îi credea la nicio jumătate de metru de el, plânsese, se rugase să-i dea drumul. Când, în sfârşit, ajunseră la el, era aproape nebun de ură. Atunci am aflat că se poate înnebuni şi din ură, nu numai din dragoste. Nu i-a salutat, nu le-a vorbit. A ieşit în tăcere. Şi, când a văzut cât săpaseră oamenii aceia în trei zile, el, care îi blestemase, care îi urâse, le-a sărutat mâinile, aşa murdare cum erau.

S-a gândit mult la întâmplarea aceea. Şi-a dat seama că se aflase timp de trei zile într-un clopot. Straturile de cărbune, pereţii clopotului multiplicaseră ecourile loviturilor de târnăcop, hârşâitul lopeţilor până la el. Se credea aproape, gata să fie lovit. Şi în realitate…

…Mă găseam aşadar într-un clopot. Acum îi auzeam perfect pe salvatorii mei. Nu le auzeam încă vocile, deşi sunetele se limpeziseră mult, ci numai loviturile. Ritmice, neînduplecate. Oamenii muşcau cu sete din cărbune. Şi asta pentru mine. Mă inundă atunci bucuria… oamenii… pentru mine… Mult mai târziu aveam să înţeleg mai bine totul: într-adevăr, oamenii lucrau, munceau, sperau pentru mine, pentru oricare s-ar fi aflat în locul meu şi în situaţia mea. Echipa de salvare fusese însă creată cu alte scopuri: trebuia să se arunce cu praf în ochii minerilor: uite ce facem noi pentru voi. Pe perioada cât lucrau la salvări, oamenii erau plătiţi la jumătate. O zi, două? Şase ore? Poate două, trei ore… Poate doar jumătate de oră. Nu aveam de unde să ştiu. Mă dezobişnuisem cu timpul de timp. Nu-l mai puteam socoti, împărţi. Şi nu avea niciun rost. Trebuia să dorm, să dorm cât mai mult. Mă usturau ochii de întuneric. Ochii nu te ustură, nu lăcrimează doar la prea multă lumină. Te ustură şi lăcrimează şi la prea mult întuneric. Trebuia să dorm. Să dorm cât mai mult. Să fac cât mai puţine mişcări. Asta – pentru aer. Nu distingeam încă vocile salvatorilor mei, deşi lovitura de târnăcop se spărgea undeva deasupra mea, în dreapta. M-a fulgerat un gând: dacă aveau să treacă pe lângă mine? Totuşi, cei din echipa de salvare aveau obligatoriu un om care cunoştea mina foarte bine, fiecare strat, fiecare loc de muncă. Oare cine era acum? Dobre? Huţulea? Andraş? Ei cunoşteau bine mina. Unul dintre ei trebuia să fie. Dar cine? Am adormit din nou. Nu ştiu cât am dormit. Probabil câteva ore, mult mai puţin decât prima dată. Şi atunci i-am auzit – le-am auzit vocile. Era Huţulea şi încă doi. Pe Huţulea l-am recunoscut uşor: nu după voce, ci după vorbă. Avea o vorbă a lui: „şăziblând”. Şi deşi vorba era spusă altuia, unuia din ajutoarele mele, am simţit că, de fapt, vorbise pentru mine. Deşi ştia că nu-l aud. Acum îl auzeam bine. „Oare mai trăieşte?” – întrebă unul. „Şăziblând, îi răspunse Huţulea. Cum să nu trăiască? Petre e un hoţ bătrân. Şi dacă s-o prăbuşit tot acoperişul, tot o găsit el o firidă unde să se ascundă. Şi apoi nu prea are păcate. Şi pe omul fără păcate e mai greu să-l îngropi. Sau o fi având el păcate, dar nu i le ştim noi. Şi dacă nu i le ştim noi, se cheamă că nu i le ştie nici mina. Şi apoi, dacă n-ar fi viu, am mai lucra noi aşa?” „Mie, spunea al treilea, mi-a dat două palme, chiar la două săptămâni după ce intrasem în mină. Repezi, nici nu le-am văzut. Şi înfundate. A dat în mine ca-n cal. Avea dreptate, dar m-am jurat atunci să i le dau înapoi. Şi vreau să i le dau. M-am jurat şi n-am jurat niciodată în gând, în gol. Aşa că trăieşte.” „Şi dacă-i zdrobit? Adică trăieşte, dar îi prins sub piatră? Ce s-a face, că muierea-i prea tânără să se ţină numai cu Dumnezeu?” „Şi-o găsi ea unul. Dacă nu şi-o găsit până acum. Că de, două scule sunt mai bune decât una singură. Pe femeie nu trebuie s-o înveţi cum să se poarte. Ştie ea. Femeia-i ca pasărea. Nu se aşează de două ori pe aceeaşi cracă. Mie Zoica îmi place: îi sprintenă, aşa cum îmi plac mie femeile. Odată m-am dus la magazie, să-mi schimb nişte cizme de cauciuc, din alea care se schimbă o dată la zece ani. Am intrat în magazie: era curată, peste tot numai rafturi, albituri; cizme nou-nouţe într-un colţ, salopete, pufoaice: erau puse pe umere mai ceva ca la Virghiş. Am intrat, am dat bună ziua, mi-am scos casca din cap, i-am zis săruʼ mâna, Zoica era singură şi i-am spus că am venit pentru cizme. M-a privit drept în faţă, aşa, scurt, de parcă m-ar fi văzut prima dată, de parcă n-am fi fost de pe aceeaşi stradă şi mi-a spus printre dinţi: „Ştii că n-ai voie să intri aici? Ai citit ce scrie pe uşă?” „Nu.” „Intrarea persoanelor străine strict interzisă.” M-am înfuriat, numai în glumă: „Bine, măi Zoiţă, dar ce sunt eu, persoană străină? Ce, nu mă cunoşti? Şi apoi voi aţi pune „strict interzis-ul” şi la W.C.. Şi la baie. Peste tot, numai în mină nu.” M-a privit îmbunată un pic: „Bine, măi, dar nu e voie. Dacă mă găseşte şeful, mă ceartă. Aici sunt lucruri pe inventar.” Atunci chiar că mi s-a urcat sângele la cap:

„Bine, măi Zoică, adică mă faci şi hoţ, după ce te faci că nu mă cunoşti? Na!”

I-am pus cizmele în mână, mai mult aruncându-i-le. Zoica le-a luat, s-a uitat lung la ele, a clătinat din cap, parcă zicea:  „Măi, cum arată, parcă le-aţi roade-n gură”, le-a aruncat pe ăstea într-un colţ şi a venit cu altele noi. Eu tot nu mă potolisem. „Hoţ?” – zic. „Păi măcar să fiu hoţ.”

Între noi nu era decât o bancă scundă de lemn; am păşit peste ea, am luat-o de mijloc. I l-am frânt în strânsoare, ea m-a privit crunt, aşa, drept în sus, m-am aplecat deasupra ei şi am muşcat-o de buze, adânc, până la sânge. Ea m-a pocnit cu cizmele. M-am clătinat aproape. I-am dat drumul nebunei. Apoi mi le-a şters peste faţă. Doare al naibii cauciucul ăla peste faţă. Mi-a luat luminile. Când mi s-au limpezit privirile, lângă mine era Grecu: „Ce cauţi aici?” M-am răstit eu la el: „Ce dracu să caut? Cizme!” Şi ea de colo: „Ei, ce-ai căutat ai găsit. Du-te cu Dumnezeu de-acum.” Am privit-o: nu era bucuroasă, mai degrabă mâhnită. Mi-a părut rău: din colţul gurii îi curgea un firişor de sânge. Nu ştiu ce i-o fi spus bărbatu-su acasă.”

Nu i-am spus nimic. Am văzut-o că era cu buza umflată, dar n-am întrebat-o de ce. Şi nici ea nu mi-a spus. Acum văd că mai bine că n-am întrebat-o. Mi-ar fi spus poate o minciună.

Cei trei lucrau în tăcere. Le auzeam până şi respiraţia. Am încercat să dorm. Aerul era uscat şi fierbinte. Sudoarea şiroia pe frunte, fără s-o mai pot opri. Îmi inunda sprâncenele, pleoapele, genele, ochii, bărbia, buzele. Era sărată şi rece. Parcă mă plouam singur, nu ştiu cum să spun. Am încercat să adorm din nou. Târnăcoapele, lopeţile, roabele lucrau ritmic. Cei trei nu mai vorbeau. Am închis ochii: sub pleoape s-au bulucit, amestecate alandala, culorile. Aveau forme ciudate, păcură care se scurgea în apă: toate culorile şi vii. Alunecau, se rupeau, se uneau.

Un izvor de apă curată încerca să-mi spele ochii de păcură. Apoi culorile au început să se închege, cum se încheagă sângele. Să se întunece. Totul a devenit o smoală lucioasă, neagră, fierbinte: mă aflam la marginea unui cazan uriaş, în care fierbeau laolaltă peşti, păsări, animale, oameni, arbori, flori. Tot ce era viu fierbea. Am privit cu atenţie oamenii: păreau că vor să-mi spună ceva, ochii le ieşiseră din orbite, gurile le erau ştirbe, însângerate. Nu înţelegeam ce spun, să-i scot de acolo? Să mă păzesc eu de ceva? O spaimă albă se strecură în mine. Oamenii au dispărut, au dispărut şi păsările şi celelalte animale şi copacii şi florile. Rămânea doar cenuşa aceea scrumită, gata să-şi ia zborul, la cea dintâi adiere de vânt. Numai că aici nu adia niciun vânt. Toate erau încremenite. Deasupra mea începură să se desluşească norii, cenuşii-vineţii, albaştri. Abia pe urmă am văzut că nu erau munţi şi nori, ci eram eu, prins într-o imposibilă oglindă, între două oglinzi, una mă lumina pe dinăuntru şi mă proiecta celeilalte. Cealaltă mă desfăcea generoasă. Eu nu mai existam: rămâneau doar organele mele, imense; inima era un butoi viu, din care se agitau necontenit, decapitaţi, şerpi groşi cât braţul. Ceea ce trebuia să fi fost ficatul era o mlaştină verde-vânătă, care nu te primea, dar nici nu te afundai în ea şi pe care era imposibil să-ţi păstrezi echilibrul. Stomacul era un tunel uriaş, o peşteră din care nu ieşea şi în care nu intra nimic; doar un sânge gros ca bulionul, portocaliu, de râşcovi. Plămânii rămâneau atunci dealuri, roşii-cărămizii, care-şi schimbau mereu forma şi culoarea. Iar oasele, lipite acum între ele, dezlegate de măduvă şi zgârci, nefiresc de albe, alcătuiau o moară de vânt care măcina fără vânt şi din care ieşeau continuu intestinele. Nu mai eram. Dacă aş fi reuşit să mă mişc, totul s-ar fi prăbuşit, culorile şi organele s-ar fi amestecat, ar fi intrat în matca lor ştiută. Aşa însă, fără vreun trup anume, eram prizonierul propriei mele respiraţii. M-am trezit înspăimântat. Dar oare într-adevăr adormisem? Am aprins iarăşi lampa. Se aprinse greu, pâlpâi de câteva ori şi se stinse. Sângele îmi şiroia bogat din nas. Crezusem că e doar sudoare. Mă mânjisem tot. Lipsa de oxigen era cauza. Plămânii tresăreau tot mai des. Ochii mă usturau. Gâtul se uscase şi el. Plămânii, umflaţi ca nişte baloane, mă dureau. Trupul mă durea tot, de parcă aş fi căzut de la înălţime. Oare asta să fie moartea, îmi spuneam?

Şi atunci cuţitul luminii mi s-a înfipt adânc, neiertător între ochi, cu bubuitură de tunet. Am leşinat, cred. Nu fusese cuţit: fusese târnăcopul lui Huţulea. Iar fulgerul pe care îl văzusem nu era decât lumina destul de palidă a celor trei salvatori. Lumină mult prea puternică însă pentru ochii mei, nedeprinşi acum cu lumina.

Când m-am trezit, eram spălat pe faţă, scos în galeria principală, unde aerul proaspăt, împins puternic prin tubul de aeraj, mă făcu să-mi recapăt, cât de cât, puterile. Mă clătinam însă ca beat: Huţulea şi cei doi dansau în jurul meu, până când am strigat, de fapt am încercat să strig la ei, dar din mine a ieşit un chelălăit jalnic: „Ci staţi, dracului, odată, pe loc!” Au rânjit la mine: păreau nişte draci pe care îi recunoşteam, e drept, dar care aveau dinţii înfiorător de albi. Mi-am trecut limba peste buze: erau dulci, „monoxidul de carbon”, mi-am spus. Mă fulgeră un gând, apoi altul, care-şi ceru cuvânt: „Spune-mi, cum ţi-ai dat la schimbat cizmele? Că n-am prea înţeles.”

Cel căruia mă adresasem mă privi uimit şi îngrozit. Pentru el eram atunci vrăjitor şi nebun totodată. Sau măcar unul din ei. Oricum, nu-mi răspunse.

Afară, lumea mi se păru neînchipuit de bună şi de largă.

Lucian Strochi