Gheorghe Diaconu (Pif – pentru prietenii şi iubitorii de artă din Piatra-Neamţ) nu este un nume nou în plastica nemţeană: a expus ritmic, constant, atât la Piatra – Neamţ, cât şi în alte locuri din ţară, de peste 20 de ani.

Elegantă, perfect echilibrată compoziţional, cu o paletă de culoare redusă mergând până spre monocromie, aspirând şi respirând spaţii largi, pictura lui Gheorghe Diaconu îşi are fanii ei.

În ultimul timp pictorul a expus însă mai rar, prezenţa sa pe simeze făcându-se remarcată doar în cadrul unor expoziţii colective.

Acum pictorul se remarcă printr-o propunere ideatică şi plastică interesantă, inedită, incitantă.

E vorba de încercarea dramatică a sa de a reabilita timpul, temporalul, nu eludându-l sau suspendându-l, ci pentru a-l readuce într-un ritm firesc, într-o desfăşurare ciclică prin natură, printr-un spaţiu sacralizat, printr-o matrice inconfundabilă.

E vorba de celebra zonă a muntelui Ceahlău, impusă în conştiinţa românilor parcă dintotdeauna, iar europenilor prin memorabila descriere-comentariu a lui Dimitrie Cantemir.

De la a fi un locaş al zeilor şi până la a da primul mit românesc, cel al întemeierii (cel puţin în clasificarea lui G.Călinescu), Ceahlăul a fost văzut ca fiind o zonă sacră.

(Deschid o paranteză: şi astăzi efortul de mitizare continuă, Ceahlăul fiind considerat de unii ca fiind un „tunel energetic”, un omphalos, un centru al pământului, un „buric” ca s-o spunem mai pe româneşte).

Gheorghe Diaconu îşi propune o atitudine de martor, de privitor, de călător, de cronicar. Numai că „privitorul” va adăsta pe aceste locuri, mitic, din vară până-n iarnă, notându-şi, într-o originală „cronică pictată”, tot ceea ce a reţinut retina sa sensibilă.

Iată câteva titluri semnificative: Ocolaşul în zori, Toamna în toi, Poiana lui Baicu, Eternitate, Nu mai e mult, Sub Toaca, M-am întâlnit cu toamna, Garofiţe sălbatice, Casa de pe pârâu, Siguranţa unei porţi, Ce ar mai fi de spus, Timpul cositului, Splendoare, Ceaţa dimineţii, Intimitatea stâncii. Aşa cum se remarcă, multe dintre ele sunt dubitative, conclusive, narative.

Tehnica sa e şi ea deosebită: pastel sau ceracolor, o tehnică de mulţi considerată ca minoră, poate prin faptul că ar fi tranzitorie, de notaţie rapidă, pregătind viitoarele opere majore, uleiurile.

Gheorghe Diaconu demonstrează prin cele peste 40 de lucrări expuse că nu există o materie picturală majoră, că importante sunt mâna, ochiul, mintea şi sufletul artistului.

Deşi autor de excelente monocromii, în această expoziţie Gheorghe Diaconu are o paletă…spectrală, iubind cu egală căldură şi măsură culorile, chiar dacă griurile sale calde ne încântă şi domină ca întotdeauna.

Lucrările lui Gheorghe Diaconu pendulează între severitatea gravurii şi a graficii şi lenea voluptoasă a acuarelei.

Încântătoare, lucrările sale ne amintesc de acele de neuitat sintagme (picior de plai, gură de rai) mioritice, pe care el, artistul, ni le oferă cu generozitatea, îngândurarea, tristeţea şi uitarea de sine a unui rapsod.

Lucian Strochi