Ar fi trebuit să aibă emoţii. Nu e lucru obişnuit să te întâlneşti şi să discuţi cu bărbatul care ţi-a luat soţia, calm, foarte calm, invitat chiar de către el, mai ales acum, când el este şeful tău. Fiecare îşi avea partea sa de vină, inclusiv ea, s-ar putea ca partea ei de vină să fie chiar mai mare, nu conta asta acum. Trebuia să învingă şi asta în condiţii inegale, celălalt era apărat nu de o armată, nici de „gorile”, ci de ceva mult mai subtil, de fotoliile pluşate din birou, de covorul în care piciorul se afunda până la ştaiful pantofului, de biroul cu cristalul pe care nu reuşeai să descoperi nicio urmă de praf, de telefonul alb şi de telefonul roşu, de jaluzelele de aluminiu pe jumătate trase, de costumul impecabil călcat, de cravata cu desene discrete, de cămaşa albă, la fel de impecabilă. Şi, mai ales, de inteligenţa deosebită, pe care o lăsa să se reverse orgolioasă pe ochi, pe buze, pe întreaga figură.

Îşi tăiase dimineaţa unghiile, păcat, ar fi vrut să le lase să intre în podul palmei strânsă în pumn, se clătină aproape, buzele îi erau arse şi crăpate ca după febră, vocea lui i se păru nefiresc de puternică, îl sperie aproape, tresări, schiţă chiar gestul de a-şi acoperi urechile cu palmele deja asudate, vocea era puternică, dar nuanţa, plăcută, probabil că s-a îndrăgostit de el dându-i un telefon, are o voce teribilă, insinuantă, răscolitoare şi mângâietoare totodată, o voce care te ia la începutul frazei în răspăr şi apoi revine, de-a lungul firelor, liniştindu-te, adormindu-te, paralizându-ţi muşchii, vocea era teribilă chiar înăuntrul unui enunţ banal ca acesta, „doriţi să-mi vorbiţi”, fără vreo urmă de surpriză, de mirare, dar nici enunţiativă, ceva intermediar, contrazicând gramatica, trebuia să se păzească de această voce, nu de cuvinte, nu te temi de note, nici de o frază muzicală, ci de întreaga „partitură”, asta era, avea o voce muzicală, nu cântată, efectul muzical venea tocmai din contrapunct, se crea prin absenţă, prin recul, trebuia să-i răspundă, să preia iniţiativa, să câştige, dar acum nu avea nici cea mai vagă idee cum; altfel îşi imaginase el desfăşurarea dialogului, a conversaţiei, decorul îl dezarmase, pentru o clipă numai, nu-l făcuse să renunţe la scopul lui, atâta doar: îl dezarmase, asta nu însemna însă nimic, „da, doresc să vorbesc cu dumneavostră (e teribilă această persoană a doua plural şi senzaţia că pe lângă „tu”, mai e şi „el”), despre unele implicaţii pe care le poate avea…” – aici se opri pentru o clipă, ochii celuilalt, luminoşi, păreau de sticlă, îl fulgerară, nedureros, dar rapid, foarte rapid, cu o mişcare extrem de scurtă şi de precisă, ochi deschişi, vernil, „de culoare variabilă”, nici cenuşii, nici albaştri, nici verzi, sau cu câte o idee din toate aceste culori şi poate şi din altele, celălalt părea calm, poate şi era, oricum nu se trădase prin vreun gest inconştient, exterior, de enervare, calmul nu părea o mască, ci o certitudine asumată, „m-a adus aici tocmai onestitatea, poate că nu sunt destul de clar, de explicit, e şi firesc să fie aşa, respectul pe care vi-l port, destul de greu de crezut, desigur, normal”, era să spun „puneţi-vă şi dumneavoastră în locul meu”, „dar trebuie să recunosc că situaţia ar fi fost imposibilă, atât de realizat, cât şi de imaginat, mai ales din cauza… evident, înţelegeţi perfect totul, aşa că nu mai insist, nu mai insist în această direcţie, nu insist de fapt în nicio direcţie”; abia acum mi se decupase clar, destul de dur şi totuşi foarte clar, asemeni unui glob de sticlă, foarte curat, dar spart, îi vedeam perfect conturul neregulat, asta era ideea pe care o căutam, calul meu troian, „fiecare are libertatea de a opta, opţiunea este însăşi esenţa libertăţii, chiar dacă opţiunea mea nu anula opţiunea celuilalt sau invers, relaţia este perfect biunivocă”, picături mari, broboane de sudoare îi acoperiseră fruntea, se stăpânea însă, calmul părea perfect, ca la început, dar acum nu mai era decât o mască, ştiam şi eu şi ştia şi el acest lucru, ar fi vrut să protesteze, să spună ceva, a încercat chiar, „bine, dar aş vrea să…”, dar nu l-am lăsat, „evident, cu asta sunt şi eu de acord şi cred că ăsta e şi rolul prezenţei mele aici, tocmai dorinţa comună de a comunica, de a ne comunica adevărurile, poate nu chiar atât de comune şi de ultime, dar, în orice caz, esenţiale şi asta deschis, fără false menajamente, poate mai dur decât într-o conversaţie obişnuită, de salon, nici nu ne-am dori aşa ceva, aceste adevăruri se cer rostite direct, fără false pudori, ca între doi oameni care ştiu ce spun şi ce fac, chiar dacă subiectul discuţiei nu e în avantajul ambelor părţi, nu e unul dintre cele mai comode, să recunoaştem că situaţia nu e în avantajul amândurora, nu pot să nu remarc generozitatea de care aţi dat dovadă acceptând această întrevedere, deşi nu eraţi cu nimic obligat, dimpotrivă, aţi fi avut destule motive să mă evitaţi elegant, nu protestaţi, amândoi ştim că e aşa, de aceea admir onestitatea şi chiar democratismul, nu e un cuvânt mare, cum s-ar părea la prima vedere, era necesar aici, absolut necesar, ştiu ce vreţi să-mi spuneţi, dacă nu vreau să…

, zâmbetul dumneavoastră m-a convins că am intuit exact, nici nu se putea altfel, se pare că doi oameni nu sunt atât de diferiţi pe cât par, deşi la prima vedere s-ar crede că, dimpotrivă, nu există niciun element comun, e timpul să remarc că avem destule puncte comune, nu mă refer, aşa cum s-ar putea bănui, cum ar putea fi cineva tentat să anticipeze, că elementul nostru comun să fie tocmai…, sunt convins că nu aţi înţeles aşa, ar fi fost o greşeală, nu de neiertat, totuşi o greşeală, care ne-ar fi putut coborî pe noi, pe amândoi, în ochii noştri, asemenea lucruri nu se discută, bărbaţii se înţeleg din ochi, fără cuvinte, asemeni îndrăgostiţilor şi, după cum remarcaţi, deşi am făcut efortul să nu-l sugerez măcar, erosul e prezent şi el în discuţia noastră, trebuie să-l privim nu ca subiect, ci ca obiect, altele sunt sensurile pe care ni le dorim, sensuri morale, în relaţiile sociale moral-estetic-transcedental se citeşte invers ca în artă, moralul este ultimul dintre ţelurile spre care aspirăm, moralul democratizează orice relaţie, până şi religia a avut nevoie de morală pentru a izbândi, când această morală a fost uitată, religia a dispărut şi asta din cauza ierarhiilor atât de instabile şi care se doreau imuable, tocmai în acest ultim sens, mai exact, tocmai acest ultim sens, cel moral, m-a făcut să mă adresez dumneavoastră, în speranţa că voi fi exact înţeles, de obicei ne suspectăm, bănuim mereu că în dosul cuvintelor se ascunde altceva, urmărim atunci acest altceva şi uităm relaţia directă, iar atunci când aceasta reapare suntem atât de surprinşi, încât acum am avea dreptul s-o suspectăm, dar neconfirmarea acelui altceva ne face s-o acceptăm aşa cum e, de „această dată”, am surprins un uşor tremur al degetelor, aproape imperceptibil, încordarea îl obosise şi acum oboseala îl trăda, „nu se mai pune problema în cazul nostru, deşi uneori există un altceva chiar în gândirea noastră, un gând paralel sau chiar mai multe şi nu ştii în prima clipă pe care să-l consideri adevărat, intervin apoi atâţia factori, unii de moment, dar care pot conta enorm, o distragere a atenţiei de exemplu, precum şi neîncrederea pe care o avem în cuvânt, cuvântul nu ne exprimă, aşa cum am vrea, există limite şi atunci neîncrederea o traducem prin absenţa cuvântului, prin tăcere”, se ridică de pe un scaun cu intenţia vădită de a mă întrerupe, am intuit primejdia imediat, „uneori mersul ne ajută să ne limpezim gândurile, unii îl consideră o expresie a nervozităţii, de exemplu, mersul prin cameră ne e decât un excelent exerciţiu de gimnastică a minţii, pasul fiind în acest caz un terminal al gândului”, s-a oprit, a încercat să privească pe fereastră, apoi s-a întors brusc, îi aşteptam reacţia, aşa că nu m-a surprins, „să recunoaştem că însăşi mobilitatea gândirii, a gândului însuşi ne poate deruta şi obosi, de aceea e nevoie în acest caz de o fixare spaţială cu ajutorul ochiului, o privire care să întârzie pe un lucru, nu are nicio importanţă ce fel de lucru, nu suntem atât de deprinşi cu mişcarea aşa cum credem, mişcarea e urmată la noi de un repaus, avem numai senzaţia că gândim tot timpul, gândim cu intermitenţe, după cum avem numai impresia, judecând după noi, că e foarte simplu să-l înţelegi pe celălalt, încercăm, să ne înţelegem pe noi şi atât şi această atitudine, această luare de poziţie ne obligă să mărturisim că nu ne înţelegem nici pe noi, e puţin trist, puţin grotesc, puţin…, deci, neînţelegându-ne nici pe noi, încercăm să-i înţelegem pe alţii, sau poate că încercăm acest lucru tocmai pentru că nu ne putem înţelege pe noi, cine ştie, mai grav e când mimăm această înţelegere, nu reuşim decât să amânăm pentru câtva timp sentinţa, scoaterea noastră dintr-o relaţie logică şi atunci devenim violenţi, încercăm să ne reducem adversarul la tăcere, devenim brute şi verbul „a tăcea” e exprimat tot prin cuvânt, a pălit îngrozitor, am ezitat o clipă, „căutăm întotdeauna mobilul, nu acceptăm o acţiune, un gând. O frază dezinteresată, gratuită, banală, de circumstanţă, căutăm prea multe semnificaţii, când totul e de fapt atât de simplu, limbajul e comunicare, e o luptă perpetuă împotriva singurătăţii, pentru a obţine uneori singurătatea, desigur, se poate crea impresia că mă contrazic, alungarea singurătăţii sau chemarea ei să fie un motiv, e numai o impresie, o aparenţă, preferăm desigur situaţiile normale, ţinând cont şi de capacitatea noastră de receptare, de fapt anormalitatea e aceea care ne atrage, un nebun e oricând mai interesant decât un om obişnuit, copiii, absolut sinceri, reacţionează violent la apariţia unui nebun tocmai din această cauză, am întâlnit şi eu un nebun, nu ştiu dacă era un tip schizofrenic sau paranoia, nu cunosc atâta medicină şi atâta psihiatrie, părea perfect normal, îmi spunea fraze corect articulate şi coerente, atâta doar că nu putea să ia faţă de ele o atitudine obiectivă, avea mereu nevoie de certitudini, „nu-i aşa că…” şi dacă eu îi confirmam, mergea mai departe şi eu am avut grijă să-i confirm totul, de fiecare dată, nu pentru că m-aş fi temut de el, ci pentru că ţineam să văd unde vroia să ajungă, până la urmă a cedat el, într-un fel amuzant, concluzionând: „cu dumneata nu se poate certa nimeni, pentru că nu se poate discuta”, într-un fel avea dreptate, oricum, după ce a plecat, tremuram de încordare, nu de teamă, încercând să-l urmăresc, obosisem, mai mult chiar, încercasem să-l înţeleg, deşi se poate întâmpla şi reacţia inversă, tăcerea lui să te sperie mai mult, tocmai pentru că nu ştii ce gândeşte, nu-i poţi urmări traiectoria gândului, aşa cum ne sperie mai mult o armă îndreptată spre noi, despre care nu ştim nici măcar dacă are sau nu glonţ pe ţeavă, de fapt e vina noastră că încercăm să înţelegem totul, cuvintele se răzbună adesea pe noi, nu le receptăm întotdeauna la temperatură constantă, intervine timbrul, intonaţia, acele gesturi mărunte care pot mări expresivitatea”, avea acum privirea nesigură, ca după o beţie cruntă, cu ochii înroşiţi de alcool sau de o gripă puternică, „în fond, noi, oamenii, beneficiind de acest dezavantaj, limba, limbajul, al doilea sistem de semnalizare, ar trebui să ne declarăm mulţumiţi, dacă nu fericiţi, pentru că o conversaţie presupune un schimb de informaţii, de idei, de sentimente, chiar dacă nu întotdeauna schimbul este echitabil pentru ambele părţi, presupune oricum o descătuşare de energii”, l-am privit, era gata să explodeze, şi-a încrucişat totuşi mâinile la piept, într-o ultimă încercare de a-şi recăpăta calmul şi echilibrul, „în principal pentru asta am venit, în speranţa că voi fi înţeles exact, că intenţiile mele nu-mi vor fi răstălmăcite şi, chiar dacă nu aş obţine aprobarea totală, tacită sau nu, măcar o situaţie neutrală, nu de indiferenţă, ci neutrală, exact cum am spus şi o repet, ne-u-tra-lă, deşi speranţele mele, mărturisite acum direct, fără ocolişuri, vor tocmai să-mi confirme această aprobare de jure şi de facto şi cred că m-aţi înţeles…”

Atunci n-a mai rezistat, a deschis larg fereastra, o clipă am crezut că am pierdut, dar nu, s-a căţărat imediat pe pervaz, m-a privit cu un soi de îndoială, neîntorcând totuşi complet capul, apoi, cu un urlet ce nu mai avea nimic omenesc, s-a aruncat de la etajul opt. N-am avut curiozitatea să merg până la fereastră, ştiam ce se întâmplase, nu acolo jos, unde trupul explodase din cauza presiunii, ci în aer, unde el murise, pentru că vroise să mă învingă, vroise să obţină, prin moartea lui, anularea mea. Şi reuşise…

Am ieşit. Am relatat, destul de emoţionat, secretarei ce se întâmplase, „un groaznic accident, o clipă de nebunie”, n-a spus nimic, nu m-a crezut probabil în primele momente, uşa capitonată împiedicase urletul să ajungă până la ea. Când s-a convins că aveam dreptate, m-a privit cu ură (îi era şi ea amantă?), apoi a chemat poliţia.

Am povestit totul, am insistat să se ia amprentele de peste tot, eu nu depăşisem jumătatea camerei, fusesem poftit să iau loc în fotoliu şi nu mă mai mişcasem din el, desigur gestul părea absurd, orice moarte e absurdă, mai ales o sinucidere…

Fişa sa medicală, consemnând unele tulburări neuronale (sau neurovegetative, nu mai ştiu exact), m-a ajutat enorm, a închis dosarul, cum s-ar spune.

Înmormântarea a fost impresionantă prin mulţimea care participa, nu din respect pentru defunct, ci pentru că suntem atraşi de orice moarte violentă, de un accident sau de o sinucidere, poate din dorinţa de a afla ceva în plus despre o moarte, dar acel ceva nerelevându-ni-se mai uşor în asemenea cazuri.

Fosta mea nevastă s-a apropiat de mine (o minimă decenţă, nu faţă de mine, nici faţă de ea, ci faţă de ceilalţi, o împiedicase să se îmbrace în negru) şi mi-a spus, aproape şoptit, dar aprig, printre dinţi: „Poate voi afla şi eu cândva motivul real al acestei morţi. Asta numai dacă mai ai o brumă de…”, aici s-a împiedicat în vorbe, n-a mai continuat, ar fi buşit-o plânsul. S-a recules, m-a privit demnă, şi-a îndreptat spinarea şi a încercat să-şi ia „figura fatală”, „de zile mari”, cu care reuşea să se impună adesea în faţa multora.

Atunci, vechea idee, pe care o credeam ucisă deja, intrată ca un secret absolut în mormânt, odată cu „efectul” ei, a scânteiat din nou:

– Bine, îţi voi spune totul, aşa cum a fost. Pentru asta însă voi pune câteva condiţii. Dacă le accepţi…

– N-am de ales. Trebuie să le accept.

– Bine. Ascultă atunci. La discuţie vom fi doar noi doi. Discuţia va avea loc într-o cameră de hotel…

– Nu sunt de acord. Cred că…

– Eu fixez condiţiile. Nu te teme. Nu am de gând să tentez la… pudoarea ta. Ar fi puţin ridicol. De ambele părţi. Am ales varianta cu camera de hotel pentru că vreau să fim, cu adevărat, singuri. Fără muzică, fără alte „voci” care să ne bruieze, fără priviri iscoditoare, întrebătoare. Nu vom alege acest oraş, ci un altul, unde nu ne cunoaşte nimeni. Oficial îmi eşti încă soţie, aşa că nu vom avea dificultăţi…

– Numai oficial.

– Ai dreptate. Numai oficial. Nu te teme. Sunt lucruri care nu se uită.

– N-am chef să mă las jignită.

– N-am intenţia să te jignesc. Am făcut doar o constatare… Accepţi condiţiile mele?

– Le accept.

Ne-am despărţit aproape amical.

– Îţi dau telefon peste vreo două săptămâni.

– Perfect. Spune-mi totuşi: – De ce ţii atât de mult să fim singuri?

– Din dorinţa de a înţelege exact cum s-au petrecut faptele. Pentru a reproduce cât mai exact, mai fidel, condiţile existente atunci. Îţi dai seama că nu-mi va fi uşor să retrăiesc, a doua oară, aceaşi situaţie, acelaşi context, să reproduc, cât mai fidel posibil, conversaţia avută.

– Ai dreptate. Şi nu o lua ca un compliment, dar constat că ai început să te umanizezi.

Am avut o clipă de sinceritate:

– Dimpotrivă.

A zâmbit, ca la o glumă bună.

Mi-am propus să-i demonstrez, în conversaţia ce va avea loc, că totul nu a fost doar o glumă. Şi poate mă va crede…

Lucian Strochi