Integrala prozei scurte: Drumul spinos al…
Deschise ochii. Focul mai ardea, aruncând lumini şi umbre spre peretele dinspre miazăzi. „Maria doarme. Să n-o trezesc.” Se îmbrăcă în grabă; totuşi în linişte. Deschise cu multă băgare de seamă uşa; de data asta nu scârţâi. Mulţumit, trase cu putere aerul rece şi proaspăt în piept. Se simţea perfect odihnit; îşi jucă muşchii puternici, încordându-i, aşa cum fac adolescenţii care au crescut peste noapte, se miră şi ei de ce muşchi au şi se mândresc cu asta; acum muşchii leneveau ascultători, blânzi şi puternici, gata însă oricând să ţâşnească din nou pe sub piele. Privi în zare. De pe crestele munţilor se desluşeau primele raze de lumină. Soarele avea să răsară în curând. „Trebuie să mă grăbesc. Pe lumină o să fie mai greu.”
Uneltele şi le lăsase acolo, în mină. Ştaigărul clătinase mai întâi nemulţumit din cap, adică: „Măi, măi, ce oameni, le este lene să-şi care şi…” Apoi, ceva mai vesel, zâmbind răutăcios: „…dacă le pierzi, le plăteşti. ” Îl împăcase: aşa să fie…
Nu ştia ce să creadă. Cum de nu observase nimeni până atunci galeria? Părea părăsită de multă vreme, dar cu siguranţă fusese săpată de oameni… Sau, dimpotrivă, ortacii ştiau câte ceva şi nu vroiseră să-i spună lui nimic? Avea noroc, era duminică, nu se lucra, aşa că putea intra liniştit în mină.
Se pătrundea printr-o galerie de coastă; mina era încă foarte tânără, nici nu se săpase puţul central. „Ce curios: intri în fiecare zi în mină, aproape împins de la spate şi, când ai vrea şi tu să mergi odată prin ea aşa, ca la plimbare, în vizită, într-o duminică dimineaţa, stop! n-ai voie! Nu se întrebase niciodată de ce, poate şi pentru că ştia că nu avea de ce să-şi răspundă. Ordin şi atât. Îşi luase o lampă. „Numai să ţină… Ţine… mai am vreo trei bulgări de carbid şi prin buzunare. Şi apoi s-ar putea să nu stau mult. Numai să văd de ce… Mă întorc repede. Am lăsat-o pe Maria singură. O să fie îngrijorată. Noroc că puştiul vine azi, ne-a scris soacră-mea că ni-l trimite „pachet”, că s-a obrăznicit şi nu ni-l mai poate ţine. Aşa că o să se mai ia cu el o vreme şi o să uite.” Ajunse. Trecerea era aproape barată de două stânci. „Nu cred că s-au prăbuşit singure. Cineva le-a pus anume. Nici ochiul, dacă nu e atent, nu vede galeria din spatele lor. S-ar putea să fie o galerie părăsită, inundată. Sau pur şi simplu o prăbuşire atât de mare, încât ţi-ar trebui luni de zile să… Oricum, o să văd. Şi, cât pot să înaintez, merg şi eu. Cel puţin îmi liniştesc un gând.”
Galeria se lărgea tot mai mult, nu numai în lateral, dar şi în înălţime. Acum, ca să-i atingă tavanul, trebuia să ridice braţul în sus. „Curios, se pare că a fost o galerie principală. Şi mai curios pare faptul că e destul de neregulată, nu poţi să-ţi dai seama dacă e naturală sau nu. Lumina pare din ce în ce mai puternică. Trebuie să fie pe undeva o ieşire, o spărtură. Aşa s-ar explica şi de ce oamenii au părăsit-o; pur şi simplu au ajuns la capăt…” Dar nu, lumina era mult mai gălbuie decât cea a zilei; semăna cu cea emanată de un bec murdar într-o baracă jegoasă. Mări pasul. O uşoară nelinişte îl încercă. Ce putea fi? Vreo rocă pe care el n-o cunoştea şi care întorcea, multiplicând de mii de ori, lumina galbenă a lămpii sale? Dacă nu, atunci ce… Ar fi vrut să tragă o înjurătură, dar se abţinu. Galeria se sfârşi brusc, ca un zid. Nimic deci. Făcuse drumul degeaba. În fond, la ce se aşteptase? Aşteptase el ceva anume? Vroise să vadă ceea ce ochiul lui ager descoperise în dosul stâncilor, dacă era o galerie sau nu. Era. Aflase şi cât de lungă era galeria şi care era capătul. Ce-şi putea dori mai mult? Lovi totuşi înciudat, puternic, peretele din faţa sa. O clipă crezu că acesta se năruie, că declanşase o surpare, o avalanşă neagră. Mii de bucăţi de cărbune, cubice, alergară în jos, oprindu-se la picioarele lui; observă cu uimire că acum peretele era neted, ca o oglindă. Tot negru. Îşi aminti poveşti minereşti cu vâlva muntelui, cu oglinda ei fermecată. Dăduse oare de oglinda vâlvei? Sau… ce era? Un strat de lavă, împietrit şi lustruit ca sticla sau marmura? Un strat de cărbune, de o calitate nemaipomenită, un bloc imens de antracit? Mai lovi odată cu târnăcopul. Acum peretele vibră metalic, cu un sunet spart, totuşi. Parcă ar izbit într-un clopot plin cu pământ. „Sau într-o poartă prea grea, groasă de câţiva metri. Să vedem ce e…” Scurmă uşor, ca în nisip, era de fapt un nisip negru, negru şi strălucitor şi fin. Oglinda se dezvelea din ce în ce mai mult şi, odată cu ea, creştea şi lumina. „În curând trebuie să închid ochii. Să lucrez cu ochii închişi. Dar nu mă las; trebuie să văd de unde vine lumina asta atât de puternică.” Dezgropă acum un stâlp. Luminos. „Asta era deci; stâlpul a putrezit. Apoi s-a uscat şi s-a pietrificat. Aşa se explică… Putregaiurile au lumina lor atât de ciudată şi de puternică. Asta e, un putregai uscat… s-a întărit.” Îl dezgoli tot mai mult. Acum avea o jumătate de metru. Lumina deveni însă orbitoare. Trebui să lucreze cu ochii închişi. „N-aş putea lucra cu ochii deschişi niciun sfert de ceas… chiar dacă aş privi mereu într-o parte… ciudată lumină… nu pare prea puternică, dar te arde…” Acum mâinile sale dădeau de ceva destul de neted, dar neregulat, firişoarele de cărbune îi alergau pe mâini, se desprindeau uşor, cu un susur de izvor. Simţi că lemnul se terminase în înălţime, era înalt de aproape doi metri, îl bâjbâi şi în lateral şi-l simţi că se continuă, atât în stânga, cât şi în dreapta. Nu avu curajul să deschidă ochii; simţea că lumina aceea, prea puternică pentru ochii lui, l-ar fi rănit, l-ar fi orbit pentru câteva clipe bune. „Îi voi deschide, când voi curăţa totul. Atunci voi vedea ce e cu adevărat; trebuie să fie un stâlp de susţinere. Dar de ce e atât de luminos?” Terminase. Se hotărî să deschidă ochii. Văzu cu uimire, în faţa sa, un răstignit. Ciudat, nu scheletic – aşa cum îl văzuse desenat sau pictat de atâtea ori – ci puternic; tânăr şi puternic. Înălţă privirea. Îi văzu chipul. Chipul i se păru cunoscut. Semăna cu… Atunci luminile l-au fulgerat. Şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Înţelesese. Răcni cu durere şi cu bucurie: „El era! Era el!” Ochii îi plesniră, ca ouăle răscoapte, într-un lichid fierbinte. Îşi ridică mâinile căutându-şi faţa; era umedă şi lipicioasă. Ce era, sânge sau lumina ochilor care se scurgea, inundându-i obrajii? Se zbătea ca un taur înjunghiat. Se izbea de pereţii prea ascuţiţi acum, sfâşiindu-şi hainele şi carnea. Zdrobindu-şi coastele. Trebuia să ajungă, trebuia să ajungă afară, să spună tuturor cât văzuse şi cât pătimise. Dacă îl vor crede. Parcă înţelegându-i gândul, în faţă porni surparea. Degetele căutară zadarnic să dea la o parte bolovanii mari şi grei care-i barau calea.
Maria l-a căutat multă vreme. S-a dus şi la Poliţie. Nu, de ce, nimeni n-avea treabă cu el, nu-l arestase nimeni, putea să cerceteze, de ce nu, şi subsolurile.
Apoi cineva spusese că l-ar fi văzut călare pe-un cal alb, alături de o călăreaţă cu ochii verzi şi cu un cal murg, gonind spre graniţă. Călăreaţa era ibovnica unui hoţ de cai, ucis nu demult. Aşa că, încetul cu încetul, uitarea păru să se aştearnă peste suflete şi peste lucruri. Până şi Maria renunţă într-un târziu să-l mai caute…
Trecură şapte ani. Minele se întinseseră mult, în toate părţile, cu galerii lungi şi întortocheate, cărora nimeni părea să nu le mai ştie rostul. Într-o zi, minerii descoperiră o galerie părăsită. Înaintară în ea. „Poate dăm de cărbune.” Dădură peste o surpare. „Ar trebui să ne oprim, îndrăzni cineva. Nu cred că putem merge mai departe. Cel puţin acum…” „Eu merg. Cine vrea să meargă mai departe cu mine?”
Nimeni nu dădu înapoi. Într-adevăr, surparea era neînsemnată. Dincolo de ea, însă, în loc să înainteze, se opriră: perfect conservat, deşi aproape desfigurat de lovituri, un bărbat cu părul alb. Îi priviră mâinile. „Tot miner. Se vede că a fost surprins de surpare. Când a murit? Nu se ştie, poate acum o săptămână, poate acum câţiva ani. Locul e foarte uscat şi lipsit de aer. Un corp se poate păstra aşa sute de ani uneori. Sau mai mult. S-au mai văzut cazuri…” Priviră cu mai multă atenţie mortul. Obrazul îi era totuşi destins. Se împăcase cu moartea, deşi zgârieturile şi loviturile arătau că omul ţinuse mult la viaţă. Numai ochii îi erau scurşi. Pleoapele îngroşate şi uscate se răsuciseră ca frunzele. „Bietul om. Cine ştie cât a pătimit! Seamănă cu tine, Petre.”
Într-adevăr, mortul semăna izbitor de bine cu fiul Mariei. Acesta încercă să zâmbească. Nu reuşi, îi tremura buza de jos. „S-ar putea să fie tata. Să-l luăm.” Îl luară cu uşurinţă. Cadavrul era complet lignificat. Afară se strânseră toţi minerii din schimb. „Aşa e. Cred că e taică-tu, Petre, cel care a dispărut acum şase sau şapte ani… şapte… aşa… şapte ani… S-o chemăm pe Maria, poate ea îl recunoaşte mai bine…”
O întâlniră pe drum. Aflase şi ea de mortul găsit în galerie şi se grăbea spre gura minei. Ajunse într-un suflet. Îşi ţinu sânul stâng apăsându-l puternic cu palma deschisă, răsuflă adânc de câteva ori. Apoi, îl privi, fără să zică nimic, clipe lungi; ceilalţi o priveau nerăbdători, aşteptând să se hotărască o dată.
Într-un târziu ea îşi plecă ochii, parcă ruşinată că avea să-i dezamăgească.
„Nu e el. Am crezut o clipă că e el. Cred că e taică-su. Mi-a povestit odată că, atunci pe când era mai mic, cam cât Petre, când a dispărut taică-su, nimeni n-a ştiut nimic. A dispărut tot într-o zi de duminică. Apucase să-i spună Mariei, soacră-mi, că a găsit ceva care l-a mirat foarte mult şi vrea să vadă mai bine dacă e adevărat sau nu. Şi a dispărut. La fel ca bărbatu-meu.”
Petre începu să plângă, aşa, fără rost. Maria nu-l certă. Dar nici nu-l mângâie. Plecă pur şi simplu. Petre nu se opri din plâns decât când o văzu pe Maria, fata vecinilor de peste drum, urcând spre el. Uşoară, sprintenă, subţire, Maria ajunse în dreptul lui. Privi mortul. Apoi îl privi pe Petre. Aflase sau înţelesese. Îi prinse mâna dreaptă în mâinile ei subţiri. „Nu-i nimic. O să aflăm noi cine e şi de ce…” Apoi se opri, ruşinată. Nu-i lăsă totuşi mâna. Iar Petre murmură, privind peste capul ei, undeva în zare: „Ai dreptate. Nu-i nimic. Poate că eu voi fi acela care va afla adevărul. Şi dacă nu eu, atunci…”
Se opri şi el. O luă de după umeri; erau mici şi slabi şi albi şi când Maria ridică spre el o privire fericită, el mormăi încurcat: „…vezi…drumul…”
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.