Integrala prozei scurte: Gardul
Nu eram dintre cei puternici. Sau cel puţin atunci şi la vârsta aceea.
Vezi – îmi spunea tata, începând o parabolă rutieră – în faţa oamenilor se află o barieră: legea. Cei mulţi şi cei slabi se izbesc cu pieptul în ea; cei şmecheri trec pe sub ea; cei puternici sar peste ea. Aşa că, până ce afli ce fel de om eşti, caută să eviţi bariera, s-ar putea să nu te cunoşti prea bine, să crezi că poţi să treci pe sub ea şi ea să cadă, să-ţi frângă spinarea.
Nimerisem acolo din întâmplare, martor la un proces de lovire, un proces fără importanţă, nu numai pentru judecători sau spectatori, pentru martori, dar şi pentru cei în cauză. Şi, pentru că nu aveam ce face, ziua era oricum pierdută, am rămas în continuare în sală.
Asistam la o piesă ciudată, cu actori care jucau alte piese, personajele secundare se schimbau des, cele principale rămâneau pe loc, aceleaşi, cu replici pe care le rosteau repede, abia puteai să-i urmăreşti, fără să-i înţelegi, desigur. Spectatorii se schimbau şi ei foarte des, îşi urmărea fiecare actul lui, povestea lui, în care era direct sau indirect implicat.
Acum era o piesă cu doi ţărani, care se certau de la o palmă de pământ, fuseseră ploile acelea mari şi pământul alunecase, nu mult, vreo doi metri, dar, oricum, alunecase şi nu numai că alunecase, dar luase şi gardul şi-l mutase mai încolo, nu mult, doi metri, am spus, aşa că, spunea aprig unul, celălalt m-a furat, gardul a fost mutat, cu salcie cu tot, eu ştiu cât pământ am avut, aşa că să şi-l mute înapoi, o să-l ajut şi eu, n-are nicio vină că a plouat atâta, dar nici eu n-am nicio vină, de ce să ţină ploaia numai cu el, că mie mi-a înecat şi trei vite şi lui niciuna, aşa că să se măsoare din nou pământurile şi să se mute gardul ăla blestemat, că din cauza lui am ajuns şi prin judecăţi, şi-i păcat, că nu suntem vecini de ieri sau de azi şi s-ar fi putut înţelege omeneşte, aşa ca între rude, că erau şi rude oleacă, dar că celălalt n-a vrut.
Celălalt nu vroia într-adevăr, doar nu mutase el gardul, martor e oricine că până la salcie e locul lui şi, dacă s-a mutat şi salcia, vezi bine că acum tot până acolo se ţine, dacă aşa a vrut Dumnezeu şi a gândit El că e bine, de ce să strice oamenii ce a zidit Ziditorul, că, uite, lasă şi el de la el, împart pe din două locul, îl lasă pe vecin să tragă o brazdă cu coasa în otava lui, deşi vecinul nu spune că iarba s-a dus toată, de-a trebuit să pună el alta şi pământul cel gras tot la el s-a dus şi el a rămas cu piatra goală, de n-au dus-o nici apele şi pe care nu creşte nimica, că dacă se apucă să-şi mute gardul, nu e bine, e semn rău, că trebuie după asta să-şi împartă pământul pe la oameni şi lui ce-o să-i rămână, că, da, lui nu i-au murit trei vaci ca vecinului, dar lui i s-a strâmbat casa şi uite că acu trebuie s-o repare, că cine stă într-o casă strâmbă, doar dacă e rudă cu Dracul, Doamne fereşte.
Avocaţii interveneau rar, încercau să-i întoarcă la legi, la care nu ştiau nici ei prea bine, nici legea nu le ştie pe toate, aşa că, poate din calcul sau dintr-o vinovăţie profesională, îi lăsau să vorbească tot pe ei şi ei erau mulţumiţi că era aşa, că îi ascultă domnii judecători şi le dă, pe rând, fiecăruia, dreptate.
Îi costase cam mult procesul ăsta, mai bine ar fi băut împreună banii, dar acum nu mai aveau ce face, o treabă începută se cheamă că trebuie să fie şi terminată, aşa că, dacă nu de data asta, aşa cum zicea judecătorul cel mare şi mustăcios, de stătea la mijloc şi de care asculta toată lumea, aşa că trebuia să asculte şi ei, de data asta nu, că nu-s destule probe şi martori, că dacă pot să mai aducă în plus data viitoare… şi amândoi au înţeles că e vorba de bani şi amândoi s-au gândit că tot mai bine s-ar înţelege între ei, că gardul ăsta îi costase cam mult, prea mult, mai puteau cumpăra cu ei un petec de pământ şi ar fi fost mai câştigaţi şi aşa au şi făcut, adică cel care se trezise cu gardul peste el i-a spus celuilalt, mă, tu dacă dai de băut, eu beau, bine, dar dacă dau eu, dai şi tu după aceea, dau, că doar oameni suntem; aşa că aburii băuturii au limpezit lucrurile aşa cum nu o făcură cuvintele de sticlă şi de argint ale domnilor avocaţi şi ei erau mulţumiţi şi mândri de treaba asta, dacă înţelegeau bine, îi păcăliseră oleacă, o să se sfădească, cel puţin până la prima înfăţişare, neştiind că de fapt ei s-au împăcat şi s-au înţeles, de fapt împăcaţi erau de la început, numai că nu ştiau asta şi nu se înţeleseseră, ba până la urmă fiecare vroia cum vroise celălalt la început şi mai-mai să se sfădească din nou, abia acum să se sfădească, adică să mutăm gardul la loc şi mă ajuţi şi tu, nu, că mai bine să-l lăsăm acolo unde e şi să-mi dai un braţ de fân, ne-om înţelege noi, ha, ha, ha, bată-te să te bată, uitasem că suntem şi oleacă de rude şi nu-i frumos să se sfădească rudele între ele, prin tribunale. Aşa că nu s-au mai dus când le-a venit iarăşi rândul, uitaseră chiar că trebuia să se mai ducă, dar tribunalul le-a adus aminte cu o amendă zdravănă, aşa, ca să ţină minte şi să nu mai pună oamenii pe drumuri şi să-şi piardă şi alţii timpul.
S-au prezentat deci din nou, când le-a venit din nou rândul şi judecătorii, parcă impresionaţi de neprezentarea împricinaţilor, au hotărât că e mai bine să dea dreptate unuia din ei, primului, reclamantului adică, adică să se mute gardul cu doi metri mai încolo, numai că dreptatea asta era strâmbă, aşa au hotărât pentru ei împricinaţii, că judecătorii umblă doar să ameţească lumea cu limba lor păsărească şi să le ia banii, aşa că a rămas tot cum hotărâseră ei de la început, nu cum spunea tribunalul, care, în loc să-i împace pe oameni, îi învrăjbeşte. I-au spus asta şi unui avocat, care nu s-a supărat deloc, a râs numai şi atunci i-a întrebat, bine, zicea şi atunci de ce aţi mai venit la noi? Apoi n-am ştiut, dar acuma ştim, râseră cei doi, înseninaţi şi n-am mai veni nici dacă ne cheamă. Că pe lumea asta totul se plăteşte şi mai ales ştiinţa şi omul aşa e el făcut că vrea să ştie cât mai multe, să aibă ştiinţa lui adică. Şi de aia tot plăteşte. Uite, acuma am plătit, dar am învăţat ceva, am plătit, ca să plătim altădată mai puţin sau deloc.
Atunci domnul judecător n-a mai râs, l-a mirat judecata lor atât de întoarsă şi care părea totuşi atât de dreaptă. Aşa că s-a grăbit să dea din cap o dată, de mai multe ori, în semn că a înţeles.
Şi, de fapt, dacă se gândea mai bine, nu înţelegea nimic.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.